Munca – între glamour ṣi ridicol

Munca – şi când mă gândesc la acest concept, nu pot să-mi refuz dublul sentiment -> al plăcerii şi al respingerii, care poate caracteriza fiinţa din `câmpul muncii`. De ce oare ne confruntăm cu această viziune a dublei măşti şi către ce parte tindem fiecare dintre noi când vine vorba de o mentalitate colectivă dar şi individuală?
Ne naştem şi devenim acest `persona project` al propriei existenţe, după care ne formăm măştile sociale şi individuale. Dar de ce am purta măşti şi de ce n-am avea un chip clar, neascuns, sincer şi perpetuu? … Mai ţine şi de o cultură în care te naşti, şi de un statut social, şi de un context social mai mult sau mai puţin favorabil, de educaţie … de urbea natală …

O analiză a muncii, o asociez personal cu o analiză a măştii, aceastǎ caracterizare a măştii şi a măştilor ei.
Când mă refer la o muncă ridicolă, asociez automat unei mǎṣti nefericite, unui context nefavorabil în care individul `presteazǎ` fără bucurie, fără entuziasmul unui om împlinit prin ceea ce face zilnic … un actor trist.

De ce alegem să fim nefericiţi, când avem liber arbitru întru a fi mulţumiţi? De ce ne complacem în ceva ce nu agreǎm, mai degrabă decât să devenim regi ai imperiilor noastre? Unii mi-au spus că este greu să fii liber, este greu să trăieşti în contexte pe care să ţi le alegi singur, fără să fii constrâns de circumstanţe, de nevoia de a supravieţui. Muncim în inerţia timpului şi a spaţiului doar pentru că avem nevoie de bani să ne întreţinem, iar `restul … e tacere`. Muncim pentru confortul exterior, uitând complet de cel interior. Oare ne face plăcere prestarea activităţii de fiecare zi? Ne aduce satisfacţie sufletească, ne îmbogăţeşte ca fiinţe conştiente?

A munci conştient este, da, a face ceea ce-ţi place. Este o vacanţǎ prelungitǎ a vieţii. Sună a clişeu, însă psihologia comportamentală ne confirmă că avem nevoie de un impuls interior la locul de muncă.
Există două variante pentru a ne salva şi a ne transmuta într-un context favorabil nouă –> fie ne căutăm de propria vocaţie şi o transformăm în activitate zilnicǎ din care sǎ ṣi trǎim, fie acceptăm un context mai puţin favorabil pe o perioadă determinată şi ţintim către ceva superior în viitorul apropiat. `Suntem aceşti spălaţi ai sorţii! Îţi mai trebuie şi noroc în viaţă.`, mai aud încolo, încoace. Dar oare acest noroc nu vine tocmai dintr-o atitudine personală favorabilă, un teren pregătit pentru mai mult, pentru o vreme a intersecţiilor şi a întrebărilor?

Suntem actorii piesei noastre de teatru absurd!

Ce poate fi mai plăcut decât să te delectezi
La umbra unui pom alături de o duzină
De texte absurde despre propria-ţi viaţă?
Respiri sacadat citind versuri
Ce parcă aparţin unei lumi rare cum numai în basme e posibil.
Stai nemişcat cu picioarele întinse
Adulmecând subtil izul unei dimineţi de vară,
În bătaia vântului trecător, sub coroana bogată de fructe.
Citind, străbaţi drumuri absurde
Ce au fost create de proprii vizionari
Ce astăzi îşi caută o nouă perspectivă asupra unor noi căi.
Suntem actori … ai propriei noastre piese
Cu accente groteşti şi fanatice,
Cu dezmăţ ţinut totuşi în frâu,
Cu izmene comode ce atârnă lângă ecranul veşnic aprins.
Piesa noastră de teatru e bine regizată,
Magistrală chiar
Prin apariţia surprinzătoare ṣi deja de acum
Prea puţin surprinzătoare a hârtiei de consum
Pentru diverse scopuri … pictură, desen, scrieri…
Diverse scopuri…
Teatrul nu este absurd.
De fapt, depăşeşte viteza acestui concept
Parcurgând neîncetat distanţe infinite către … nu ştiu ce.
Ne măsurăm distanţele la fiecare haltă,
Dar e cu putinţă păstrarea lor în minte?
Sunt distanţe imense,
Dar pline de absurd, de inedit, de colosal …
Suntem actori într-o piesă de teatru absurd!
Pe care noi singuri am scris-o si regizat-o…
Într-un mod cu totul aparte,
Urcată pe nişte culmi paroxistice cu aer rarefiat unde,
Ori ne putem sufoca, ori de unde ne putem desprinde
Şi plonja pe o platform a siguranţei şi a schimbării.
Să nu ne fie frică să plonjăm!
Cineva ne va prinde si ne va spăla
De absurdul creat si acumulat…
Şi ne va salva.
Şi … culmea absurdităţii:
Dacă privim un pic mai devreme josul,
Ne vom observa chiar propriul chip,
Ca-ntr-o oglindă,
Ce subtil ne afişează o distorsionare superbă
A propriului eu: unul acceptabil.

Pe scena unui teatru contemporan …

(©Ana-Lucretia Nedelcu)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: