Literatură categoria grea

Experienţele n-au loc în sertare…

(excerpt fictiv dintr-un nou roman adaptat la realitate)

…
Despre experienţe plăcute şi mai puţin plăcute este necesar a vorbi în egală măsură, atât din punct de vedere al unei bune practici cât şi din punct de vedere a lui “aşa nu”…aşa îţi spune la şcoală.

“Şansa” de a preda în România în sistemul public de învăţământ este o “onoare” şi nu poate fi cu nimic egalată. Nici măcar cele mai bune programe ce au o misiune nobilă şi vor să schimbe paradigmele acestui sistem bolnav, nu pot reuşi să dărâme “fiara” sau…cu prea mult greu se acţionează.
…

– Alo, da, d-na directoare. Sunt din partea programului revolutionar, de gherilă, sunt de la Ploieşti. V-am sunat să vă întreb unde şi când va trebui să depun dosarul de concurs.
– Trebuie să vă duceţi la Bucureşti la Inspectorat. Numai acolo se depune. Mâine dacă veniţi voi fi şi eu acolo. Este o şedinţă publică.
– Am înţeles. Sigur. Voi veni mâine. Şi mai am o întrebare concretă. Şcoala este la Tâncăbeşti sau la Ghermăneşti? Nu am înţeles exact.
– Şcoala este la Tâncăbeşti , iar la Ghermăneşti este sediul administrativ.
– Am înţeles. Cum anume ajung la şcoală la Tâncăbeşti? Ar fi pentru prima dată şi nu ştiu dacă există mijloc de transport direct.
– Aaa…am crezut că aveţi maşină. De unde veniţi?
– De la Ploieşti…v-am spus.
– Da, aveţi o maşină de la Bărcăneşti care va lăsa pe DN la intrarea în comună.De acolo mai aveţi de mers cam 10 minute pe jos.
– Bun. Şi la Ghermăneşti pentru administrativ?
– Aaa…va trebui ca maşina să vă ducă până la staţia Radio şi apoi veniţi pe DN un pic înapoi şi aşteptaţi alt microbuz de Ghermăneşti.
– Am înţeles.
– Să ştiţi că este foarte periculos pe DN. Să o luaţi pe pasarelă ca să traversaţi, că acolo au avut loc sute de accidente.
– Ok….

(a doua zi)

Ploieşti. 8 dimineaţa. Gara de Sud. Plecare spre Bucureşti la Inspectoratul Ilfov pentru depunere dosar. (cu harta la buzunar ca un turist veritabil)
….după lungi căutări şi pe hartă şi-n pantof…
– Bună ziua. Am ajuns. Mă bucur să vă cunosc în sfârşit. Am adus şi dosarul.
– Da, trebuie depus la d-ul Inspector. Biroul este acolo. Eu va trebui să plec.
– Ok…mă duc să stau la coadă. Văd că e lume multă în aşteptare…
– Da, da, aşezaţi-vă acolo.
…la coadă…la coadă…
– Bună ziua. Sunt Xsulescu şi reprezint organizaţia de gherilă . Mi s-a spus că trebuie să depun dosarul la d-voastră pentru postul de la Tâncăbeşti.
– Nu la mine. Direct la şcoală, pentru concurs la nivelul şcolii.
– Da? D-na directoare mi-a transmis altceva.
offff….drum făcut aiurea….bani cheltuiţi aiurea…
– Alo, d-na directoare, nu aici trebuia să vin cu dosarul, ci direct la şcoală la d-voastra.
– A, da?…nu ştiam. Păi atunci să veniţi mâine la şcoală, direct la Ghermăneşti că avem şedinţă la ora 09/00.
– Ok….

(a doua zi…pe o rază de 30 de km…)

Ploieşti. 8 dimineaţa. Gara de Sud – microbuz Bărcăneşti.
– Nu vă supăraţi, ca să ajung la Ghermăneşti, ce ar trebui să iau şi de unde?
– Ghermăneşti? N-am auzit. S-ar putea să existe o rată până acolo, dar nu ştiu de unde, probabil din partea cealaltă, microbuze pentru Bucureşti.
– Am înţeles că pot lua de la Bărcăneşti maşina, că trece pe acolo.
– Nu ştiu.
– Bine. Am să merg aşa şi după indicaţiile d-nei directoare.
…
Ajung la Bărcăneşti…şi aştept. Trebuie să vină maşina imediat. Ajung în timp la şedinţă. Ce bine!
…aştept…aştept…ok, hai să astept 45 de minute să văd dacă trece ceva totuşi….nimic…o sun pe d-na directoare…nimic…”apelatul nu poate fi contactat”….dau mesaj că am probleme cu maşina…nu vine…şi că s-ar putea să întârzii la şedinţă…nimic…
După 45 de minute, trec strada şi aştept maşina să mă înapoieze la Ploieşti. Văd eu ce fac de acolo…mai întreb…mă interesez de maşină….trebuie să ajung la şcoală….
…
Ploieşti. Gara de Sud. Întreb în dreapta şi-n stânga dacă există maşină, ore, loc etc. Sună şi d-na.
– Alo, păi v-am spus că de la Bărcăneşti.
– D-nă, am aşteptat 45 de minute. Nu a trecut nimic. M-am întors ca să văd cu ce pot ajunge altceva.
– Păi aveţi şi tren de Periş. Coborâţi acolo şi luaţi un microbuz.
– Păi de ce n-aţi spus mai devreme sau încă de la început? Eu m-am axat pe maşină. Haideţi că mă uit la ore să văd când am un tren spre Bucureşti.
…
Ora 10/00. La gară, în 10 minute pleacă trenul. O juma` de oră aprox. până la Periş.
– Ok….
…
Periş. 10/30.
– Nu vă supăraţi, cum pot ajunge la Tâncăbeşti de aici? (mă hotărâsem să fac o escală şi acolo ca să vizitez locaţia şi să văd exact cam cât se face într-o zi de navetă)
– E o maşină de Bucureşti. Vine la 11/00. Da` ce căutaţi aici? Aţi fost repartizată la şcoală…N-aţi găsit în altă parte??
– Nu, ştiţi, e vorba de un program pentru zone mai aşa….baba nu înţelegea nimic aşa că am lăsat-o în pace şi mi-am văzut de drum…
…ok…mai am de aşteptat o juma` de oră…
….
Vine rata.
– Aş dori să ajung la Tâncăbeşti la şcoală. Unde ar trebui să cobor? Mă puteţi anunţa?
– Da… la ieşire spre DN, traversaţi şi mai mergeţi până la şcoală. Acolo aţi fost repartizată? N-aţi găsit în altă parte?
– Nu, aici…fără să mai stau la palavre. Ok, vă rog să-mi spuneţi unde să cobor.
Merg aprox. o juma` de oră…cobor şi inspectez locul. Ok, va trebui să traversez DN care pare de netraversat, deşi cu trecere de pietoni, te face plăcintă pe şosea….aştept, aştept şi pun piciorul pe trecere…lanţul de maşini face slalom la oprire de gen “uite-o şi p`asta, a apucat-o traversatu`” şi trec….pfffiu…e bine….o iau în jos “luceafăr blând” şi merg, mai trec o curbă, mă uit în jur…cam aranjat peisajul, vile de lux pe malul Snagov…dubios…parcă trebuia să ajung într-o zonă vulnerabilă…mă întâlnesc cu câţiva comunali…
– Bună ziua! Nu vă supăraţi, şcoala unde este?
– Mai sus, maică, mai sus. Ce, lucrezi la şcoală? N-ai găsit în altă parte decât pe aici pe la noi? De unde eşti?
– Din Ploieşti. Ştiţi, sunt într-un program pentru zone vulnerabile…uitându-mă şocată, din spatele babei se înfăţişa un buncăr de 3 etaje…(da` nu prea e vulnerabil p`aci, îmi ziceam eu)
– Păi şi ce predai, maică? Religie? Fiu`miu e profesor de Religie.
– Nu, Engleză.
– Aaa (neinteresant)…limbă străină…Am crezut că religie.
– Deci unde ziceaţi că e şcoala?
– Mai sus, mai sus…
– Mulţumesc, saru`mâna!
– Înaintez spre şcoală. Mi se înfăţişează o clădire de secolul 19, superbă de altfel,mai mare dragu` să predai aici…dacă ai şi cum să şi ajungi la ea…dau să intru în şcoală să văd cum este şi să vorbesc eventual la secretariat de câte ceva adminstrative.
– Nu e nimeni aici, îmi spune o femeie de serviciu. Sunt toţi la Ghermăneşti la şedinţă.
– Ok, am înţeles. Mă voi duce şi acolo. M-am oprit să văd şi eu şcoala înainte de ziua de 15 septembrie.
Dau un ocol şi plec…11/45. Următorul pas…incept să întreb cum ajung exact la Ghermăneşti, pe principiul “here we go again”.
– Bună ziua. Nu vă supăraţi, cum pot ajunge de aici la Ghermăneşti?
– Păi fie vă întoarceţi la staţia de Periş, în colţul lu` DN şi aşteptaţi rata care să vă lase la staţia Radio (hotel Miraj) şi de acolo să vă îndreptăţi către staţia pentru Ghermăneşti….fie vă duceţi pe jos pe DN. Nu e departe.
– Am înţeles…
Mă hotărăsc şi o iau pe jos ca să nu mai aştept la maşini atât de mult timp. Ies în DN şi….mă opresc un pic…privesc în faţă…simt pericolul DN de a fi spulberat pe marginea şoselei din lipsă de sidewalk şi îmi zic: Ok, mai bine mă întorc. Oricât mi-ar lua, nu mi-ar lua atât de mult cât să nu mai ajung deloc…mă întorc pe acelaşi drum către staţia Periş. Aştept…aştept…aştept…încă o juma` de oră. În sfârşit vine rata:
– Aş vrea până la staţia Radio de unde iau maşina pentru Ghermăneşti.
– Da, sigur, acolo vă las.
Cobor la Radio în curba hotelului Miraj împreună cu o babă cam inconstientă.
– Haideţi pe sus, pe pasarelă! Nu vedeţi că nu se poate trece!!??
– Lasă, maică, că trec pe aici. Am panoul ăsta şi mi-l ia vantu` de sus.
– Haideţi mai bine pe pasarelă! gata să mă lupt cu baba să n-o las să treacă DN-ul pe care curgeau fioros maşini ca la ploaia cu piatră. Nu vrea şi nu vrea. Las baba în pace şi trec pasarela. Ajung în staţia cu pricina şi…aşteaptă din nou….aştept…şi ajunge şi baba salvată din ghearele DN-ului.
– Aţi ajuns bine…
– Da…
Aşteptăm…din vorbă-n vorbă, aflu că baba era o învăţătoare pensionată de pe băncile Ghermăneşti-ului.
– Da` tocmai aici aţi fost repartizată? N-aţi găsit în altă parte?
– La Tâncăbeşti…tot în zonă…
…
Aprox. ora 13/00…ajung la şcoala din Ghermăneşti cu un look de refugiat secătuit de război…cu suflu greu de atâta poluare înghiţită şi nervi întinşi pe aşteptare şi mijloace de transport în comun…
– Aaa, iată că a ajuns şi d-ra…haideţi înăuntru că n-am terminat şedinţa…d-ra vine de la drum lung….
– Drum lung pe perimetru de 30 km parcurs cu peripeţii şi în 5 ore bune…
– Da….eram fără suflu şi chef de vorbă…
…şedinţă….şedinţă…şedinţă….
– Să vă las şi dosarul. Vă aştept afară.
– Da, aşteptaţi-mă că vin.
Aştept…aştept…aştept…fără să mai aştept anymore, duc dosarul la secretariat şi mai aştept totuşi pentru discuţii adiacente şi necesare pe administrativ (manuale, orar, navetă etc.)
– Să ştiţi că sunteţi diriginta la a 5-a.
– Staţi un pic, că n-am fost încă de acord cu acest aspect. Nu m-a întrebat nimeni. Dirigenţia nu e obligatorie.
– Păi deja v-am făcut cerere.
– Aş vrea să iau în calcul toate aspectele acestei navete. Nu-mi pot asuma o dirigenţie în condiţiile date. Aveţi idee de alte variante de navetă? 5 ore azi pe drum nu arată bine zi de zi….
– (râzând) V-aţi speriat de navetă (!!! la faza asta deja picasem pe gânduri…)
– D-nă, aici nu este vorba de a-ţi fi frică de navetă. Nu ne-am născut ieri. Avem şi noi experienţe de viaţă…e vorba concret şi foarte pragmatic de transport până la şcoală…naveta e dificilă şi aş vrea să ştiu cum anume putem rezolva această problemă.
– V-aţi speriat de navetă (!!!)
– D-nă, problema principală aici este “cum ajung la ore?!!!”
…Femeia practic îşi bătea joc de faptul că eu nu puteam ajunge la scoala ei…
– Haideţi, ştiţi ce? Staţi aşa, că omul care se ocupă de microbuzul de Bărcăneşti până la Radio este vecinul meu. Îl sun acu` să vedem cum rezolvăm (!!!! eram deja într-o stare de leşin intelectual şi nervos)
– Cum d-nă, acum îmi spuneţi asta? După ce am avut o zi infernală ca să ajung aici? Adică ieri m-aţi trimis degeaba la Bucureşti…azi…
– Staţi aşa că sun eu acum.
Sună şi face rost de nr. lui Gigel de la şoferie pe microbuz Bărcăneşti – staţia Radio. Îmi dă un nr. de telefon şi mă trimite la plimbare. O “administrativă” din birou îmi spune:
– Dar există microbuzul de Bucureşti direct care vă lăsa la intersecţia DN-ului.
– Dacă şcoala plăteşte abonament întreg Buc.-Pl., n-am nimic împotrivă, dar banii se iau întregi, nu pe distanţe.
– Ei, cum nu!…Vă lasă unde doriţi.
– Da, d-nă, mă lăsa, dar banii nu mi-i lasă în buzunar. Plăteşti tot şi coborî unde vrei. D-voastră nu ştiţi?
– Nu….cred…
…..
– Ok, am să sun eu să văd ce orar are această maşină şi cum se poate plia pe orarul meu de la şcoală. Aştept orarul pe email.
– Sigur, vi-l trimit. Dar am anevoie de diriginte.
– D-na, haideţi să vedem cum rezolvăm cu maşina ca să ştiu exact că pot ajunge la ore. Apoi vom vedea ce va fi. Dar acesta este primul pas….gandidu-mă ca înapoierea la Ploieşti presupune acelaşi calvar la care eu deja nu mai rezistam (era ora 14/00), i-am zis…Spre exemplu, acum, vă daţi seama că m-aş duce direct la Bucureşti ca să mă întorc cu un tren tot direct, decât să iau la picior şi la maşini toate rutele din nou.
– Ei, da` cum să faceţi asta?

…

….Cum necum, cu alte runde de aşteptări, parcurg drumul înapoi şi ajung în gară la Periş. Ora 15/00.
– Aveţi tren pentru Ploieşti la 16/30.
– Aoleu…maşina nu există? Alt tren particular nu este?
– Nimic.
…Iau bilet de 16/30 şi privesc în jur, în gara unde trebuia să aştept (din nou!!!) o oră juma`. O gară distrusă de vreme, o Gaza veritabilă distrusă de război între incapabili, de mese rupte, scaune încâlcite, praf, praf şi iar o mizerie de nedescris, blocuri în paragină, clădiri gata să pice…gara Periş…şi un magazin dotat în caz că te ia cu foame sau sete în acest “the middle of nowhere”. Îmi iau ceva ca să nu fac colaps şi mă aşez pe un scaun într-o rână. Femeia de la bilete mă ia iar:
– Şi n-aţi găsit în altă parte post? Tocmai aici la noi?
– Da…
Apare şi seful de gara:
– Lucraţi la şcoală? N-aţi găsit în altă parte? De unde veniţi?
– de la Ploieşti.
– Auuu….grav…
stau…stau…stau…aştept…aştept…mai apare câte un rătăcit în gara Periş, mai vine un tren, două, nouă, eu tot pe scaun ca în isprăvile lui Caragiale. Apare o doamnă cu o copilă şi se aşează lângă mine:
– Trebuie să ajung la Bucureşti şi apoi la Cluj, iar drumul e foate lung…mă gândesc cu groază…Ce faceţi aici în gara asta? Lucraţi la şcoală, nu?
– Da, la Tâncăbeşti. Naveta de la Ploieşti.
– Vai de mine!!N-aţi găsit în altă parte?? Vă compătimesc…
– Ştiţi, e vorba de un program…
…şi m-a compătitmit femeia de câteva ori că deja sesizam un semn de la domnu` că nu-i a bună…îi vine trenul, pleacă şi femeia…eu tot pe baricade…mănânc, cuget, scriu câte ceva, studiez Gaza şi…16/30….în sfârşit vine şi trenul meu…şeful de gară:
– Asta vă e naveta? Atâtea ore? Aoleuuu….păi la ploi şi iarnă grea aşa o să aşteptaţi? Nici câinii nu-i dai afară.
– Mda….
Mă urc în tren pe câteva cărări, găsesc un loc şi mă aşez (din nou!!!) mai confortabil ce-i drept. InterRegio cu gama de corporatişti navetişti veniţi spre casă. În faţa mea, un tânăr la costum, gânditor şi uşor curios la a mă întreba câte ceva.
– Asta-i tren de Buzău sau Ploieşti?
– Habar n-am.
– Profesoara, nu?
– Da, la Tâncăbeşti….
– M-am gândit eu. De ce ai fi urcat de la Periş din Gaza “the middle of nowhere”?
– Mda…
– Acolo te-au repartizat? N-ai găsit în altă parte?
– Ştii, e vorba de un program educaţional…same story…
Cobor în sfârşit la Ploieşti. Ora 18/00. Nu prea mai vedeam bine, de auzit, auzeam zgomote ciudate în urechi, un ţiuit ciudat, iar stomacul îmi juca feste.
…30 de km şi 10 ore….o fărâmă nefericită din soarta profesorului navetist român…cum să faci scoală optimă în aceste condiţii de “fenomenul Piteşti”?…pe unde să-ţi cauţi randamentul şi să-l mai dai şi altora?
Însă acum i-acum: sun pentru maşină şi aflu un orar destul de restrictiv care impunea un orar de şcoală perfect organizat. Sun pentru orarul şcolii şi mi se spune că postul a fost dat către altcineva, cum altfel, chiar din organizaţie….halal organizaţie, halal director….full stop.
~~~~~~~~~
…..După discuţii cu membrii organizaţiei în cauză….soluţia: În decurs de două zile, mă înfiinţez la Inspectoratul Ploieşti pentru repartizarea prin programul cu pricina într-o altă şcoală…eu să nu renunţ la program…
……
Com. Sângeru. Jud. Prahova. Profesor de sport. Probabil numele comunei este predestinat unui loc pe cât de încântător, pe atât de groaznic în rărunchii codrilor.
8 dimineaţa. Profesor navetist venit de la aprox. 50 de km depărtare, trezit la 5 am şi cu ploaia stocată în şoşoni, coboară din rata de rural înfiptă în pereţii stufoşi ai potecii cu iz de şosea.
– Bună ziua, d-na secretara. Sunt Xsuleasca. Am venit din partea Inspectoratului pentru postul de profesor de educaţie fizică. Am adus dosarul. M-au trimis direct aici cu el. (după o discuţie în prealalbil cum că dosarul trebuia să ajungă la Inpectorat).
– Bună ziua…Da? Păi cum la noi? Ce treabă avem cu dosarul? Trebuie depus la Inspectorat.
– Nu, d-nă. Inspectoratul m-a trimis direct aici.
– I-auzi ce tupeu! Aşa e procedura? (!!! mă întrebă ea pe mine)
– Aşa cred. Că examenul se dă la nivel de liceu. V-am adus dosarul, dar să ştiţi că cererea nu este cea corectă. De la Inspectorat mi-a spus că trebuie alta şi că mi-o veţi da d-voastra aici.
– Noi? De unde să ştim noi care este? Nu ştiu ce să vă dau.
– Şi cum facem? Că trebuie să completez o cerere de înscriere, nu?
– Să mă uit pe Google. (!!! pe google?? mă gândeam eu cu neuronii împietriţi de uimire) Poate găsesc ceva.
– Căutaţi, d-na. Haideţi că vă ajut! …
– Da…(cu scârba specifică “secretarială”)
Dă de o cerere la întâmplare de pe google şi mi-o printează. Arată cam la fel cu cea anterioară…Zic:
– Ok, haideţi că o completez ca să finalizăm dosarul şi să vi-l las. Ştiţi, reprezint o organizaţie de gherilă care dezvoltă educaţia în mediul vulnerabil. Vor veni şi la şcoală, vor asista la ore….probabil v-au contactat deja…
– (directorul cam panicat) Nu m-a contactat nimeni. Ce organizaţie? Cine sunt? Vin să monitorizeze orele? Vor trebui să ceară permisiunea mea. Nu vine nimeni din afară fără acordul nostru.
– Da, e normal, zic eu…Cu siguranţă vă vor contacta. (deja mi se părea ciudat că legătura nu era făcută)
…
(în următoarele două săptămâni petrecute la şcoală)

– D-ră, ştiţi că la sport e important să-i supravegheze cineva, să nu se urce pe garduri să-şi rupă mâinile cum a păţit un elev anul trecut.
– Aş vrea să facem ore totuşi… şi de sport şi de sănătate, zic eu.
….
– Copii, ştiţi că liceul nu dispune de nici un fel de resursă sportivă, aşa că vom face ce putem: pe un teren improvizat vara şi în clasă iarna, nişte educaţie pentru sănătate, nutriţie, life-style, dezvoltare personală…(eram pe val să creez o nouă metodologie pentru educaţie fizică, doar doar vor face şi copiii ăştia ceva la această materie atât de importantă de altfel)
– Doamnă, dar noi n-am făcut niciodată sportul. Notele le luam aşa. Şi profu` venea cam băut la ore.
– Ok….(tipic mă gândeam eu). Cu mine veţi lucra serios.
– Yeee…ne bucurăm!
….
– Domu` director, ieri au jucat fotbal şi au spart mingea. Era şi foarte veche. Credeţi că direcţiunea poate cumpăra alta?
– Nu, direcţiunea nu cumpără mingii.
– Păi şi cum facem atunci? Nu pot cere bani copiilor pentru aşa ceva. Este ilegal.
– D-ră, ştiţi că şi la materia “educaţie fizică” există o curriculă, se dau niste probe…se fac planuri de lecţie….trebuie îndeplinite toate acestea (!!! deja mi se părea că omu` e paranoia)
– Dar nu există nici un fel de resurse. Copiii ăştia nu au făcut sportul deloc până acum.
– Trebuie să facem totul ca la regulament.
– Să începem cu o minge, dacă nu vă supăraţi.
…
Între timp, orele sunt efectuate în condiţiile date, administrativul de început de an este la zi (liste, regulamente, manuale ca diriginte), discut la telefon cu organizaţia pentru lămuriri comunicaţionale care nu prea sunt lămuriri, şi aştept totodată sprijinul din partea ei pentru alte lămuriri ale poziţiei mele ca profesor şi a relaţiei cu direcţiunea. În tot acest timp, observ (aveam şi timp cu ferestre de 3-5 ore) că directorul dă semne de “under suspicious”: ce face asta aici, cine este, ce organizaţie, ce monitorizare, ce progres, ce mingii, ce ore de sport? mai bine îşi vedea de treabă…
….
– Bună ziua, d-le director. Pentru ziua de miercuri, aş dori să cer permisiunea unei învoiri pentru cele 2 ore de dimineaţă (urmau 4 ore de fereastră). Am o şedinţă la Primărie. Ştiţi, eu colaborez cu administraţia publică locală pe probleme de tineret. Miercuri este o şedinţă pentru un proiect început în mai ce-şi va vedea rezultatele acum.
– Păi (deja nesiguranţa ducea spre paranoia), să vedem…faceţi o cerere la secretariat….
– Bine, mulţumesc pentru informaţie. Am să o scriu chiar azi (era luni).
Peste aproximativ o oră, fiind tot în cancelarie în fereastra ucigătoare, intră din nou directorul şi mi se adresează mie şi încă unei d-re:
– Miercuri la 09/00 dimineaţă este concursul. Vă rog să luaţi aminte. Lăsaţi tot ce aveţi şi vă prezentaţi.
– Dar tocmai v-am spus că miercuri m-am învoit pentru şedinţa de la care nu pot lipsi.
– Nu mă interesează. Este concursul.
…îmi dau trei palme metaforice ca să mă scutur de acest sabotaj infect şi concluzionez: e clar, ăsta face tot posibilul să mă trimită la plimbare, pe principiul “şcoala e la mine în bătătura şi fac ce vreau cu ea”.
…
Mă prezint la sedinţă şi dau curs unui demers cu încredere…dezamăgită de lipsa de implicare…
…
@Decenţa anului 2016 în materie de implicare, comunicare şi dorinţa de evoluţie…actori spălaţi pe mâini cu frică, rezistenţă şi programe de gherilă care se tem în a acţiona prompt, timp pierdut precum şi pachete de oameni deznădăjduiţi.
Oare societatea va mai atârna mult de o cracă fină a lui “cum o vrea Dumnezeu”?

we hope not “to be continued”

©LiterAnART