Atelier de Art~terapie II

Tu ce faci in prima zi de februarie? 🙂

Noi te invitam cu drag la Atelierul II de Art-terapie dedicat femeilor – experienta confectionarii propriei bijuterii/podoabe ca act terapeutic.

Atelierul de art-terapie este un prilej in a-ti intelege mai bine sinele, in a pune la treaba creativitatea si in a-ti dezvolta indemanarea. In plus, iti faci un cadou cu noroc de inceput de an.

Alegerea unei bijuterii, fie că dorim să o oferim sau să o purtam, are conștient sau nu, o semnificație aparte: una personala sau universala. Bijuteriile noastre povestesc despre noi, despre cum ne simțim sau cum am vrea să ne simțim în acel moment. Acestea trimit celor din jur semnale, simboluri. Dacă alegerea sau purtarea unei podoabe poate avea o asemenea încărcătură emoțională, oare cum ar fi confecționarea conștientă de către fiecare dintre noi a propriei bijuterii?

Atelierul este sustinut de psihoterapeut/art-terapeut Mara Mitu.

Pentru detalii, te invitam sa accesezi linkul urmator https://www.facebook.com/events/247464339031422/
Te asteptam cu drag!

16299994_1076068545853422_5065384958127390977_o

Advertisements

Patriot pe burta goală sau Cum e “să fii mândru”

Sfârşit de 24 Ianuarie – o altă zi importantă pe care românul s-o sărbătorească cu fast: “să fim patrioţi!”, “să ne exprimăm patriotismul!”, “de ce nu ies tocmai tinerii la festivismele lui 24 ianuarie?”, chiar nu mai sunt interesaţi de istorie şi patriotism?”…

Deja “să fim patrioţi”, “mândrii că suntem români” este de prea mult timp un clişeu de “3 la 10 lei”. Doar că partea cu “tinerii” devine, după părerea mea, chiar penibilă. Cu surle şi trâmbiţe şuieră pe la posturile TV şi din gurile neobosite ale jurnaliştilor cât şi ale invitaţilor prezenţi, “de ce nu sunt tinerii la <horă>?”

Păi hai să luăm categoria “tânăr” şi s-o disecăm pe toate laturile problemei, să vedem dacă din autopsia cu pricina iese ceva util. În primul şi-n primul rând, sistemul de educaţie, pentru acest tânăr, se zbate, este mult prea bolând că să-i mai şi formeze acestui tânăr o conştiinţă de adevărat cetăţean, sau, după limbajul european, de actor social. Ce să ştie şi să facă acest tânăr dacă la şcoală, în majoritate, i se aplică sintagma “tu când vorbeşti cu mine să taci”? Nu vorbesc din cărţi, vorbesc din experienţa unui tânăr care s-a mişcat prin cancelarii şi prin clasele de nivel liceal, deci cu cea mai vulnerabilă, dar şi cea mai avidă de informaţie generaţie. Atelierele de educaţie civică pe care le-am iniţiat din rolul meu de ambasador al dialogului structurat, m-au făcut să văd şi mai clar că acest tânăr este în căutare cu lumânarea (pe bune) de oameni care să-l înţeleagă, care să-l asculte şi să-i valideze părerile. Trist…foarte trist să observi cum generaţia tânără îşi caută ca un câine un “adăpost” unde să simtă că se poate dezvolta. Astfel, orele mele de invitaţie la dezbatere, identificare de probleme şi soluţii s-au transformat în adevărate agore ale cetăţeniei active. Însă, în limita posibilităţilor de timp şi resurse, numărul tinerilor care au parte de educaţie non-formală nu este prea mare, deşi colcăie de programe Erasmus şi altele ca ele pe toate platformele educaţionale şi de tineret. Cu siguranţă însă, că aceste oportunităţi nu ajung la urechile tânărului, profesorul nefiind informat în acest sens. Şi dacă ar fi, “ce-mi pasă mie?”, “Proiect european? Ha…nu mă bag la aşa ceva” sau “în săptămâna altfel, oricum stăm acasă”…ca să nu mai spunem de abordarea unor astfel de metode….

Acest tânăr pe care ba îl criticăm acerb pentru ceea ce este şi ce face sau ce nu ştie, ba îl vrem activ şi patriot.

Acest tânăr român se zbate între 3 rele unele mai scăpate din infern ca altele: familia îl ignoră fiind preocupată de “profesiunea mea corporaţiunea” şi de creditele pe 30 de ani, sau, din contră, unele n-au cu ce să-i îmbrace şi hrăni, rămânând suspendaţi în nivelul 1 de Maslow; şcoala care….deja am spus…; şi societatea care trage de tânăr din toate direcţiile – piaţa muncii nehrănită şi la propriu şi la figurat, deci, implicit un trai după care alergi zi de zi, doar doar l-oi prinde şi l-oi domestici un pic, ca să simţi şi tu că trăieşti decent şi cu toţi boii acasă (la mansardă şi în ogradă).

Păi cum să ceri tânărului să fie patriot? Pentru ce şi pentru cine să fie el patriot, cum să spele el toate greşelile adulţilor din jurul lui şi să aibă grijă şi de el şi de societate? E ca şi cum un copil rămâne îndatorat vieţii din cauza neputinţelor părintelui. Cam cât de mare să fie frustrarea?

Mai deunăzi, cineva mi-a spus că este de acord cu acea sintagmă cum că unii nu sunt născuţi să ia bacul, comentariu făcut, culmea, de o tânără. Mă gândeam la mecanismul preluării informaţiei unei generaţii anterioare (sau mai multor) unde canalul de gândire personală şi analiză critică lipseşte. Aşa zice lumea, aşa trebuie să fie…Ei, dacă această sintagmă “fuse dată pe post” va trebui să fie şi adevărată. Şi uite aşa, tânărul care e bombardat de aceste informaţii despre generaţia sa, face stânga-mprejur, se încarcă în TIR şi străbate Europa în căutarea supravieţuirii. TIR-ul ca TIR-ul, dar să speli la fund gerontocraţia, e impardonabil. Apoi, “Europa sucks”, “tot mai bine e acasă”, deşi aici cam faci foamea, iar cărămizile casei nu se pot pune la zid decât prin munci grele şi veri pierdute punând perete cu perete, cameră cu cameră, mobilă cu mobilă etc, şi-n câţiva ani te faci om.

Şi tot mai deunăzi, urechile mi-au mai auzit o contorsiune: “e plecat în afară? Las` că e bine…”. Mă întreb dacă şcoala, familia, societatea nu trebuie să formeze tînărul să schimbe în bine ţara lui, fără să fie încurajat să dea bir cu fugiţii, să evadeze din carceră şi să muncească pe pământ străin, pe care apoi, culmea cinismului, îl mai şi critică: “ăia sunt aşa, să vezi ce proşti sunt ăia, dar copiii noştri nici nu se compară cu ai lor” etc.

În adevăr, de fapt tragem apa la WC peste destinul acestui tânăr…şi-apoi îl vrem patriot.

Sclavia e de multe feluri: corporaţiune ambalată la costum şi 4 ace, unde 7 din 7 să muncim pentru un salariu de 10 ori mai mic decât al aceleiaşi firme în alte ţări; munca de jos în UE, viitorul tânărului sclav de Uniune Europeană, devenit deja un robot furat de pe băncile şcolii neterminate, care va sfârşi a calcula perimetrul casei.

Patriotism…ce este el de fapt? Cum pretind adulţii de la acest tânăr să schimbe ceva, când, de fapt, nu-l încurajează absolut deloc spre noutate, implicare, vizionarism şi inţiativă? Cum l-am lăsat pe tânăr în ultimii 27 de ani să vină cu ceva nou? Cum l-am lăsat să devină patriot adevărat şi să schimbe cursul istoriei recente? În ce mod l-am încurajat către o Românie modernă? Evident, uitându-ne “pe străzi”, în nici un fel, sau, ca să nu fim ursuzi, într-un fel în care consistenţa nu s-a format încă.

În România, la 40 de ani, eşti încă “generaţia în blugi”…mă bucur însă că, abia anul trecut, 1-2 tineri de 25-30 de ani au reuşit să ocupe nişte funcţii publice pe bune. Şi aceia priviţi ca nişte intruşi.

Personal, fac parte dintr-o generaţie care s-a implicat şi se implică, după propriile puteri şi posibilităţi, în educaţia celor de după ea. Ca mine, mai sunt, sunt destui, dar niciodată suficienţi. Aceşti tineri au înţeles că “acasă-muncă” şi “muncă-acasă” nu e suficient în “a fi om”, implicit “a fi cetăţean”.

Patriot? Cum e să fii patriot? Să baţi hora la fiecare festivism din an, să râzi la aberaţiuni, să-i dai cu duşca precum “fermierul” român la crâşma satului după ce şi-a vândut “ferma”? (oare de ce facem mişto de francezi că îşi spun “fermieri” sau artizani”??? când ei chiar asta sunt? Şi da, o fac cu tot sufletul şi responsabilitatea!).

Patriot, aş spune eu, înseamnă să te trezeşti din lene, din starea de somn pe care ţi-o furnizează “dormeo” chiar de dimineaţă.

Patriotism înseamnă să fii cetăţean al polisului (de aici “politică” dacă nu ştiam deja), să activăm, să ne cerem drepturile, să semnalăm, să vrem ca ţara noastră să fie ok, să facem propuneri, să activăm politic (da, politic înseamnă să activezi în polis=cetate=oraş). Te-ai născut, eşti parte din polis, eşti responsabil, cum şi polisul este responsabil pentru membrii ei.

Patriotism, nu în ultimul rând, înseamnă să-ţi pui întrebarea: Eu cum vreau să arate România lui 2017 şi mai departe? Ca o ţară civilizată cu tot ce presupune acest aspect sau ca o ţară de lumea a IV-a pe care, din nefericire, am reuşit s-o inventăm?…

Sfârşit de 24 Ianuarie…o altă zi importantă pe care românul s-o sărbătorească cu fast: ce să sărbătorim? Ruşinea că de 27 de ani n-am reuşit mai nimic? Că n-am reuşit să facem unirea cu Moldova?…păcat de istorie…câteodată ne pătează obrazul…asta dacă-l simţim înroşit…

©LiterAnART

foto11

 

Creative Writing 10

(English bellow)

Daca doamnele mele de la curs deja au fost premiate, vine si certificarea pentru trainer
Multumesc World Poetry Canada & International pentru acest premiu si pentru onoarea de a-i reprezenta in Romania!
@ Anticaffe de Scriere Creativa 10 (Aprilie-Noiembrie 2016) ~ incursiune in scrierea creativa in 10 cursuri – de ce, ce si cum scriem?
Urmeaza manualul la care lucram deja asiduu

~~~

My certificate for Creative Writing 10 – a ten series workshop on why, what and how to write in different areas – poetry, prose, script, journalism.

Thank you World Poetry Canada & International for being a great partner! I am honored to represent them in Romania!

Creative writing 10 will publish this year a great writing manual, which is now a work in progress.

16143154_932788003523395_7135995524028138795_n

Supravieţuitorul sau Cum să cunoşti istoria

TVR Iaşi, emisiunea “Reporter special”, invitat d-nul dr. Nicu Ioniţă, supravieţuitorul “experimentului Piteşti”, mai bine cunoscut sub denumirea de “fenomenul Piteşti”.

Nicu Ioniţă, acum la venerabila vârstă de 93 de ani, cu o minte mai lucidă ca a oricăruia dintre noi, povesteşte despre ororile trăite în concret ale acestui fenomen monstruos, unic în lume de altfel, după cum spune istoria. Cu lacrimi în ochi, d-nul Ioniţă ne relatează despre zilele de detenţie, metodele de tortură prin care a trecut, bătăile, schingiuirile, instigarea la ură şi extremism.

“Fenomenul Piteşti” m-a determinat să studiez, m-a dirijat către un anumit studiu despre patologia omului. Omul este stăpânit de o singură dorinţă: supravieţuirea. Pentru ea, omul face orice. Aşa au făcut colegii mei: decât să sufere ei, i-au făcut pe alţii să sufere, pe cei care nu vroiau să-i urmeze… Din 40 de deţinuţi din celulă, am rezistat 4.

Interviul omului acestuia a venit ca o completare la vizita mea din cadrul proiectului “Ploieştiul îşi aduce aminte” al Asoc. pentru Educaţie şi Dezvoltare Urbană, unde am parcurs închisorile de la Jilava şi Piteşti. Aici, prin intermediul ghidului-doctor în istorie, am ascultat şi am parcurs locurile şi încăperile unde, acum mulţi ani, oameni au suferit crunt.

Însă nicio vizită sau relatare ce vine din exterior nu poate egala spusele celui ce a trecut prin experienţa respectivă, mai ales că acest om poate fi numit o adevărată legendă vie a istoriei zbuciumate şi nedrepte a poporului român.

… Ani mai târziu m-am întâlnit cu un călugăr, fost torţionar. … Nu a vrut să discute.

Torturarea a fost singura modalitate prin care oamenii puteau să se schimbe în contrariul lor.

Tortura este cea care desface structura psihologică a individuului, el supravieţuind numai biologic.

… sunt cuvintele acestui om pentru care nu poţi avea decât o infinită stimă, apreciere, admiraţie pentru forţa cu care a reuşit să depăşească trauma. Tortura fizică şi psihică extremă nu poate implementa decât dorinţa de moarte a celui în cauză, a celui ce nu poate suporta durerea…dar dacă ai supravieţuit ca prin miracol acestei torturi, ce faci după?… cum poţi trăi o viaţă (îndelungată !!) cu amintirea, coşmarurile?… Cu greu, cu sprijin, cu oameni dragi alături şi devenind un cercetător al fenomenului însuşi. D-nul Nicu Ioniţă este doctor şi şi-a dedicat viaţa studiind patologia traumei psihice. Cartea sa, “Psiho-trauma de detenţie şi urmările ei” este printre cărţile recomandate nu numai celor ce activează în domeniu, ci tuturor, şi nu pentru purul studiu asupra temei propuse, ci mai ales pentru conştientizarea istoriei şi a ororilor implemetate de “fenomenul Piteşti” în România.

Parafrazând de data aceasta: Nu puteam să mă supun chinuirii unui coleg de celulă. Şi pentru asta mâncam şi mai multă bătaie. Mama mă învăţase să mă comport impecabil, primisem o educaţie bună. Cum puteam să ies din închisoare şi să dau ochii cu mama spunându-i că am agresat un alt om? Nu puteam să fac asta…

Sunt două femei care mi-au salvat viaţa: mama şi soţia mea.

Trauma instigă la răzbunare, la o nouă traumă ce se perpetuează din generaţie în generaţie. Gândindu-ne şi corelând fenomenul istoric cu educaţia de azi, oare corecţia fizică aplicată asupra minorilor ce poate produce? Ura, resentimentele, sentimentul inferiorităţii şi al răzbunării, bătaia aplicată implicit asupra psihicului şi a emoţiilor. Oare de ce părinţii care-şi abuzează copiii au fost la rândul lor “corectaţi” când au fost mici?

Fenomenul Piteşti reprezintă educaţie făcută prin corecţie fizică şi psihică, dusă la extrem… adică mai mult de atât nu se poate: să transformi victima în călău.

Să ne punem semne de întrebare şi să ne gândim de 2 ori înainte de a aplica anumite metode în educaţia copiilor. Care este efectul “bătăii rupte din rai”?…

©LiterAnART

pentru curioşi, iată câteva pagini din istorie

https://www.facebook.com/ana.nedelcu.89/media_set?set=a.10209517575472779.1073741874.1128430269&type=3

14424893_10209517641074419_8766529768316163613_o

“Cornu` si laptele”, o parodie de mic dejun

România 2017 – corn şi lapte pentru un mic dejun sănătos…!!!

Zi de zi copiii români primesc la şcoală acest corn, căruia nu i-am găsit încă o denumire pe măsură, însă, uitându-mă atent la el, mi-e clar că nu poate fi comestibil. Am avut însă şi curiozitatea să-l încerc. De îndată ce l-am deplastifiat din a sa “mantie” (ca să nu mai vorbim despre cantitatea de plastic folosită zilnic prin care poluăm mediul !!!), am dat de un strat străveziu de făină mucegăită prin care puteai privi “la tablă”. Încă de la prima muşcătură mi s-au sterpezit dinţii în fărâmiciunea acestui aluat fictiv, gândindu-mă că nici porcilor din ogradă nu le poţi da aşa ceva, că s-ar putea să se supere şi să te alerge prin toată curtea, asta ca o ofensă adusă animalelor domesticite: “Dacă mă domesticişi, măcar să fie pe bune şi să fiu tratat regeşte, fără chinuri ascunse”.

…şi uite aşa ne hrănim generaţiile următoare cu dumicaturi de la mesele stăpânilor şi apoi ne mirăm că le avem obeze, diabetice, cu “sindroame” care mai de care…

Cum poate, sau mai bine spus, cum îşi permite un minister al Educaţiei să-şi bată în aşa hal joc de aceşti copii??? …şi chiar nici un părinte să nu se sesizeze (de fapt o cumunitate extinsă de părinţi, asta ca să simţim şi noi că am schimbat ceva la nivel macro).

Până una alta, copilului român i se oferă această oroare zi de zi la şcoală. Şi nu, nu contează că-l poate refuza, contează că i se permite sistemului să “arunce” aşa ceva în ograda şcolilor…halal educaţie pentru sănătate şi management al calităţii…auzi, “sistem de siguranţa alimentului”…probabil de siguranţa bolii…

Laptele o fi cu lapte?…

©LiterAnART

p1230920

p1230918

E_motion – Emoţii ṣi Miṣcare \\ O analiză psiho-coregraficǎ a vieţii \\

În momentul în care mi s-a propus să scriu despre acest subiect, ca om de artă, culturǎ şi scriere psiho-socialǎ, primul gând ce mi-a trecut prin minte a fost “ah, un subiect cum nu se poate mai personal, o coregrafie a vieţii mele”. Mi-am dat seama, totuşi, că această afirmaţie nu-mi aparţine exclusiv, ṣi că orice individ este `învârtoṣat` în coregrafia vieţii sale prin Emoţie şi Mişcare.

Emoţiile … un du-te-vino a ceva ce nici nu ştii că te-a lovit, atât la propriu cât ṣi la figurat. Emoţia este Mişcare, iar Mişcarea este Emoţie. (din latinul “movere” = a se afla în miṣcare). Aceastǎ interconectare este absolută şi indestructibilă.

În general, credem că ştim atât de bine ce sunt emoţiile, le simţim, vorbim despre ele prin cuvânt, artǎ vizuală, muzică etc. Trăim în emoţie şi prin ea. În realitate, de ce este totuşi atât de greu să le definim şi să le comentăm?

Emoţiile sunt cele care ne fac oameni conştienţi. Simţurile sunt cele care ne ajută să străbatem prin viaţă. Emoţiile sunt direct corelate cu gândurile noastre. Fie că vorbim de o structură genetică moştenită cu care venim în această viaţă şi care ne formează aşa-zisul destin, fie că ne referim la emoţia unui gând de moment – vizionarea unui film, reîntâlnirea unei persoane importante pentru noi sau contemplarea unei opere de artă – emoţia este vie, se întipăreşte şi rămâne în sistemul propriu de unde ne `scenografiazǎ` viaţa.

Pentru a înţelege mai bine călătoria vieţii, este important să ne cunoaştem, să ne înţelegem şi să ne integrăm pe noi înşine în propria fiinţă prin analiza emoţiilor şi cum anume “ne miṣcǎ” ele existenţa.

Emoţiile sunt de două feluri -> pozitive şi negative. Cele pozitive, cum sunt creativitatea, iubirea, generozitatea, răbdarea, compasiunea, curajul, încrederea sau dreptatea, sunt emoţii care ne construiesc un EU pozitiv, o existenţă plăcută, încurajată şi susţinută. Pe de altă parte, emoţiile negative cum sunt violenţa, confuzia, furia, tristeţea, apatia sau invidia sunt emoţii ce ne duc spre o involuţie a propriei fiinţe care, în loc să urce spre vindecare, coboară înspre maladie.

În tot acest context, omul în general, cu precădere omul contemporan este pierdut şi “pietrificat”, mai ales în mijlocul emoţiilor negative, distructive pentru el. De ce ne este mai uşor să ne mişcăm printre acestea în detrimentul celor pozitive? Pe lângă o matrice genetică ce îşi spune greu cuvântul, contextul social este cel care pune o amprentă mult prea personală pe umerii omului, lăsându-l dezarmat, nebun şi neputincios în faţa acestei apocalipse sociale lipsită de principii morale. Pe termen lung, emoţiile negative duc la auto-îmbolnǎvire şi la dezechilibru, comportamente bizare şi/sau necugetate.

Suntem oameni şi da, suntem construiţi întru evoluţie, evoluţie ce nu presupune absenţa emoţiilor negative, ci dimpotrivă, prezenţa lor sub forma unui studiu de caz unde ele se cer transformate, conştientizate şi supuse unei chirurgii amănunţite … devin alchimie umană.

Cea mai la îndemână cale de a ne trăi emoţiile pe deplin (fie ele pozitive sau negative), de a le transforma şi a le folosi în favoarea noastră este AUTO-OBSERVAREA. Să simţim o emoţie pe deplin şi, în acelaşi timp,  s-o observăm cu de-amănuntul -> ce tip de emoţie mă încearcă? de ce? cum o percep? este ea nouă sau îmi trezeşte amintiri? ce fel de amintiri? îmi creează o viziune? dă liber imaginaţiei, curajului sau mă inhibǎ? Am spune că este aproape imposibil ca, în momentul unei trăiri intense, să devenim observatori şi sǎ începem să analizăm. Într-adevăr, nu este uşor, însă nu este imposibil. Este un exerciţiu pe care, ca şi o formă de mişcare fizică practicată cu regularitate, poate să ne schimbe viaţa în timp. Am spus “miṣcare fizicǎ” … deci, emoţia este definită şi ea ca o mişcare -> mişcare vibraţionalǎ care, procesată şi direcţionată greşit, poate cauza daune psihice dar şi fizice.

Analiza de până acum a fost realizată din perspectiva emoţiei. Însă, cum definim mişcarea prin ea însăşi şi cum generează ea emoţia?

La nivel concret, ne putem referi la pura ṣi concreta mişcare fizică care are legătură cu generarea şi gestionarea emoţiilor mai mult decât ne-am putea imagina. Cum anume?

Tumultul interior, agitaţia necontenită generate de un ritm de viaţă nebun, crează dezechilibre şi emoţii negative corpului uman (disfuncţii, boli). Mişcarea fizică de orice tip este cea mai la îndemână metodă de a calma emoţiile negative şi a le transmuta în productivitate, creativitate, evoluţie personală şi profesională. Ştim că emoţiile sunt trecătoare. Însă, după cum am menţionat mai devreme, ele au impact puternic asupra fiinţe noastre, pe moment şi în timp.

O emoţie trăită invariabil, pe termen lung devine o dispoziţie, apoi un temperament pentru ca, în final, să facă parte din noi ca personalitate. Ştiind acest lucru, de ce să nu ne `intoxicǎm` mai degrabă cu stările pozitive, emoţiile constructive, care să ne formeze în timp ca oameni sănătoşi fizic, mental ṣi emoţional? Pentru a putea atinge acest stadiu, este imperios necesară auto-observarea menţionată mai devreme, însă ea poate să nu ne fie de ajuns.

Aşadar, să ne ajutăm corpul prin mişcarea fizică (sport, dans, arte marţiale). El are nevoie de mişcare fizică. Este o problemă fiziologică – consumă hormonul stresului – cortizolul şi produce endorfine – hormonul stării de bine. Astfel, emoţiile negative sunt mai bine gestionate, pot fi eliminate şi, în schimb, canalizate energiile pozitive.

Sportul ne modificǎ dispoziţia, iar practicat cu regularitate, induce corpului nostru energiile/emoţiile pozitive, evolutive.

De aceea este bine ca fiecare dintre noi să-şi poate identifica propriile disfuncţii emoţionale, bagajul ce-l poartă în căutare de vindecare. Numai aşa, putem adapta activitatea fizică tipului de corp şi stării mentale/emoţionale pentru a o redirecţiona către  o stare de bine. Să nu uităm că cea mai bună metodă de vindecare prin activitate fizică este cea în aer liber şi, în general, petrecerea timpului liber afară. Natura, universul reprezintǎ miṣcarea însǎṣi.

Mişcarea fizică este un catalizator. Însă, în acest proces al creării propriei fiinţe conştiente, să nu neglijăm ARTA şi importanţa vibraţiei ei pentru binele stării noastre.

O operă de artă (statică sau în mişcare) este: emoţia în mişcare ce-l “strǎfulgerǎ” pe artist, emoţia şi mişcarea din timpul “facerii” ei, emoţia ce o generează în privitor, vibraţia/mişcarea simţurilor acestuia

Arta incumba emoţie şi mişcare deopotrivă şi în cantităţi egale, generatoare de transformare, un val neîntrerupt de auto/observare şi meditaţie.

De ce un titlu precum “o analizǎ psiho-coregraficǎ”? Deoarece el reprezintă chiar o emoţie personală, mult prea intimă, a unui artist ce a trăit în profunzime emoţia, psihologia creată, poate, de cea mai frumoasă artă în mişcare ~ Dansul ~ arta supremă prin care emoţia este în mişcare la ea acasă …

ilustratie&text ©Ana Nedelcu

@ART OUT – no.28/2014 http://artout.ro/reviste/artout.html

ilustratie

Practice what you preach sau Păi aşa este…dar cum fac să fie pe bune?

Indivizi…oameni…societăţi…în funcţie de natura fiecăruia, rezonăm sau nu cu anumite aspecte ale vieţii cotidiene sau astrale (dacă am avut curiozitatea să le descoperim) sau, din contră, ne îndepărtăm de ele dacă nu ne aranjează freza.

Nu e nimic deplasat să ne identificăm (într-o anumită măsură!) cu o doctrină, cu o idee, o percepţie şi să vrem “să facem aşa” sau “să fim într-un anumit fel”, în cazul în care acel prag nu a fost atins în procesul dezvoltării personale. În ultima vreme însă, punând sub o lupă mai mare comunitatea şi oamenii ei, societăţile şi lumea înconjurătoare, m-am întrebat mereu de ce majoritatea oamenilor practică Falsitatea. Cred că Falsitatea a devenit un sport îndrăgit: “da, e foarte mişto ideea, descrie exact felul meu de a fi”, când, ce să vezi, uitându-te mai aproape în ograda respectivului, remarci că ideea de “I practice the damn thing” nu se găsesc nici la colţ de pat sau de perete, nici în cutia cu merinde şi nici în coteţul câinelui.

A fi autentic în zilele noastre se traduce cu “e vai şi-amar de masca mea, mai bine trag şi căciula pe ea”, apropo de cântecul care ne intoxică auzul în ultima perioadă “cu căciulile pe frunte” difuzat la un post de televiziune care, se pare, vrea să promoveze patriotismul înapoiat. Ce mai este şi patriotismul în zilele noastre? A trage căciula pe mască “ca să nu mă integrez în realitatea secolului XXI”? E grav…foarte grav cum oamenii persistă în opacitate sau, mai bine spus, în ipocrizia care vine din “a tânji” după ceva “ce nu-mi aparţine, ceva ce mi-aş fi dorit să fie, ceva ce mi-am însuşit pe nedrept”.

…că frumos ne spune o tânără scriitoare: “Destinul nu este o chestiune de şansă, ci este o chestiune de alegere. Nu este un lucru care trebuie aşteptat, este un lucru care trebuie făcut. Nu este legat de noroc, este mai degrabă legat de alegerea fiecăruia. Destinul poate fi însă cauza declinului oamenilor.” (Aripi smulse_Corina Savu)

©LiterAnART

vraifaux2

Previous Older Entries