Patriot pe burta goală sau Cum e “să fii mândru”

Sfârşit de 24 Ianuarie – o altă zi importantă pe care românul s-o sărbătorească cu fast: “să fim patrioţi!”, “să ne exprimăm patriotismul!”, “de ce nu ies tocmai tinerii la festivismele lui 24 ianuarie?”, chiar nu mai sunt interesaţi de istorie şi patriotism?”…

Deja “să fim patrioţi”, “mândrii că suntem români” este de prea mult timp un clişeu de “3 la 10 lei”. Doar că partea cu “tinerii” devine, după părerea mea, chiar penibilă. Cu surle şi trâmbiţe şuieră pe la posturile TV şi din gurile neobosite ale jurnaliştilor cât şi ale invitaţilor prezenţi, “de ce nu sunt tinerii la <horă>?”

Păi hai să luăm categoria “tânăr” şi s-o disecăm pe toate laturile problemei, să vedem dacă din autopsia cu pricina iese ceva util. În primul şi-n primul rând, sistemul de educaţie, pentru acest tânăr, se zbate, este mult prea bolând că să-i mai şi formeze acestui tânăr o conştiinţă de adevărat cetăţean, sau, după limbajul european, de actor social. Ce să ştie şi să facă acest tânăr dacă la şcoală, în majoritate, i se aplică sintagma “tu când vorbeşti cu mine să taci”? Nu vorbesc din cărţi, vorbesc din experienţa unui tânăr care s-a mişcat prin cancelarii şi prin clasele de nivel liceal, deci cu cea mai vulnerabilă, dar şi cea mai avidă de informaţie generaţie. Atelierele de educaţie civică pe care le-am iniţiat din rolul meu de ambasador al dialogului structurat, m-au făcut să văd şi mai clar că acest tânăr este în căutare cu lumânarea (pe bune) de oameni care să-l înţeleagă, care să-l asculte şi să-i valideze părerile. Trist…foarte trist să observi cum generaţia tânără îşi caută ca un câine un “adăpost” unde să simtă că se poate dezvolta. Astfel, orele mele de invitaţie la dezbatere, identificare de probleme şi soluţii s-au transformat în adevărate agore ale cetăţeniei active. Însă, în limita posibilităţilor de timp şi resurse, numărul tinerilor care au parte de educaţie non-formală nu este prea mare, deşi colcăie de programe Erasmus şi altele ca ele pe toate platformele educaţionale şi de tineret. Cu siguranţă însă, că aceste oportunităţi nu ajung la urechile tânărului, profesorul nefiind informat în acest sens. Şi dacă ar fi, “ce-mi pasă mie?”, “Proiect european? Ha…nu mă bag la aşa ceva” sau “în săptămâna altfel, oricum stăm acasă”…ca să nu mai spunem de abordarea unor astfel de metode….

Acest tânăr pe care ba îl criticăm acerb pentru ceea ce este şi ce face sau ce nu ştie, ba îl vrem activ şi patriot.

Acest tânăr român se zbate între 3 rele unele mai scăpate din infern ca altele: familia îl ignoră fiind preocupată de “profesiunea mea corporaţiunea” şi de creditele pe 30 de ani, sau, din contră, unele n-au cu ce să-i îmbrace şi hrăni, rămânând suspendaţi în nivelul 1 de Maslow; şcoala care….deja am spus…; şi societatea care trage de tânăr din toate direcţiile – piaţa muncii nehrănită şi la propriu şi la figurat, deci, implicit un trai după care alergi zi de zi, doar doar l-oi prinde şi l-oi domestici un pic, ca să simţi şi tu că trăieşti decent şi cu toţi boii acasă (la mansardă şi în ogradă).

Păi cum să ceri tânărului să fie patriot? Pentru ce şi pentru cine să fie el patriot, cum să spele el toate greşelile adulţilor din jurul lui şi să aibă grijă şi de el şi de societate? E ca şi cum un copil rămâne îndatorat vieţii din cauza neputinţelor părintelui. Cam cât de mare să fie frustrarea?

Mai deunăzi, cineva mi-a spus că este de acord cu acea sintagmă cum că unii nu sunt născuţi să ia bacul, comentariu făcut, culmea, de o tânără. Mă gândeam la mecanismul preluării informaţiei unei generaţii anterioare (sau mai multor) unde canalul de gândire personală şi analiză critică lipseşte. Aşa zice lumea, aşa trebuie să fie…Ei, dacă această sintagmă “fuse dată pe post” va trebui să fie şi adevărată. Şi uite aşa, tânărul care e bombardat de aceste informaţii despre generaţia sa, face stânga-mprejur, se încarcă în TIR şi străbate Europa în căutarea supravieţuirii. TIR-ul ca TIR-ul, dar să speli la fund gerontocraţia, e impardonabil. Apoi, “Europa sucks”, “tot mai bine e acasă”, deşi aici cam faci foamea, iar cărămizile casei nu se pot pune la zid decât prin munci grele şi veri pierdute punând perete cu perete, cameră cu cameră, mobilă cu mobilă etc, şi-n câţiva ani te faci om.

Şi tot mai deunăzi, urechile mi-au mai auzit o contorsiune: “e plecat în afară? Las` că e bine…”. Mă întreb dacă şcoala, familia, societatea nu trebuie să formeze tînărul să schimbe în bine ţara lui, fără să fie încurajat să dea bir cu fugiţii, să evadeze din carceră şi să muncească pe pământ străin, pe care apoi, culmea cinismului, îl mai şi critică: “ăia sunt aşa, să vezi ce proşti sunt ăia, dar copiii noştri nici nu se compară cu ai lor” etc.

În adevăr, de fapt tragem apa la WC peste destinul acestui tânăr…şi-apoi îl vrem patriot.

Sclavia e de multe feluri: corporaţiune ambalată la costum şi 4 ace, unde 7 din 7 să muncim pentru un salariu de 10 ori mai mic decât al aceleiaşi firme în alte ţări; munca de jos în UE, viitorul tânărului sclav de Uniune Europeană, devenit deja un robot furat de pe băncile şcolii neterminate, care va sfârşi a calcula perimetrul casei.

Patriotism…ce este el de fapt? Cum pretind adulţii de la acest tânăr să schimbe ceva, când, de fapt, nu-l încurajează absolut deloc spre noutate, implicare, vizionarism şi inţiativă? Cum l-am lăsat pe tânăr în ultimii 27 de ani să vină cu ceva nou? Cum l-am lăsat să devină patriot adevărat şi să schimbe cursul istoriei recente? În ce mod l-am încurajat către o Românie modernă? Evident, uitându-ne “pe străzi”, în nici un fel, sau, ca să nu fim ursuzi, într-un fel în care consistenţa nu s-a format încă.

În România, la 40 de ani, eşti încă “generaţia în blugi”…mă bucur însă că, abia anul trecut, 1-2 tineri de 25-30 de ani au reuşit să ocupe nişte funcţii publice pe bune. Şi aceia priviţi ca nişte intruşi.

Personal, fac parte dintr-o generaţie care s-a implicat şi se implică, după propriile puteri şi posibilităţi, în educaţia celor de după ea. Ca mine, mai sunt, sunt destui, dar niciodată suficienţi. Aceşti tineri au înţeles că “acasă-muncă” şi “muncă-acasă” nu e suficient în “a fi om”, implicit “a fi cetăţean”.

Patriot? Cum e să fii patriot? Să baţi hora la fiecare festivism din an, să râzi la aberaţiuni, să-i dai cu duşca precum “fermierul” român la crâşma satului după ce şi-a vândut “ferma”? (oare de ce facem mişto de francezi că îşi spun “fermieri” sau artizani”??? când ei chiar asta sunt? Şi da, o fac cu tot sufletul şi responsabilitatea!).

Patriot, aş spune eu, înseamnă să te trezeşti din lene, din starea de somn pe care ţi-o furnizează “dormeo” chiar de dimineaţă.

Patriotism înseamnă să fii cetăţean al polisului (de aici “politică” dacă nu ştiam deja), să activăm, să ne cerem drepturile, să semnalăm, să vrem ca ţara noastră să fie ok, să facem propuneri, să activăm politic (da, politic înseamnă să activezi în polis=cetate=oraş). Te-ai născut, eşti parte din polis, eşti responsabil, cum şi polisul este responsabil pentru membrii ei.

Patriotism, nu în ultimul rând, înseamnă să-ţi pui întrebarea: Eu cum vreau să arate România lui 2017 şi mai departe? Ca o ţară civilizată cu tot ce presupune acest aspect sau ca o ţară de lumea a IV-a pe care, din nefericire, am reuşit s-o inventăm?…

Sfârşit de 24 Ianuarie…o altă zi importantă pe care românul s-o sărbătorească cu fast: ce să sărbătorim? Ruşinea că de 27 de ani n-am reuşit mai nimic? Că n-am reuşit să facem unirea cu Moldova?…păcat de istorie…câteodată ne pătează obrazul…asta dacă-l simţim înroşit…

©LiterAnART

foto11

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: