“Aripi smulse” ~ recenzie

După terminarea lecturii volumului întâi, primul gând ce mi-a dat târcoale în procesul intocmiii acestor rânduri, a fost: oare autoarea Corina Savu a călătorit în Mexic pentru a scrie acest roman? “Aripi smulse” reprezintă, înainte de toate, o incursiune în geografia, tradiţia şi cultura mexicană, un adevărat ghid pentru cei pasionaţi de aceste meleaguri şi pentru călătorii ce-şi doresc să ajungă acolo.

Debutul literar al tinerei autoare Corina Savu este unul de mare succes. Romanul în 2 volume, “Aripi smulse” ne aduce faţă în faţă cu un amalgam de întâmplări şi trăiri, cu lumea fascinantă a subconştientului, a fanteziei, dar şi cu realitatea concretă a unei scrieri poliţiste: cazuri nerezolvate şi suspecţi multipli. Să fim oare noi, oamenii, suspecţii propriei vieţi neînţelese, a unor puzzle-uri pe care nu le putem aşeza deloc în ordine? Aceasta pare să fie întrebarea pe care ne-o ridică la fileu romanul de faţă.

Primul volum este structurat în 12 capitole relativ scurte ca întindere. Cititorul este provocat la concentrare maximă şi atenţie distributivă, în interiorul fiecărui capitol aflându-se poveşti ce se întrepătrund de o manieră extrem de dinamică şi cuprinzătoare.

Începutul este cât se poate de direct, aruncându-ne agresiv într-un dialog fără măşti: “Te rog, iartă-mi îndrăzneala, spuse bărbatul…”.

După cum ne indică şi titlul primului capitol “Nopţi de martie”, romanul ne fixează privirile şi sufletul într-o atmosferă de mister, dialogul reprezentând un instrument foarte bine definit în cercetarea şi redarea acestuia.

Un roman de un dinamism aparte, în care timpul pare un aliat de nădejde în desfăşurarea acţiunii, apare pe alocuri inexistent, un stop-cadru învăluit în fantasma indefinitului şi al infinitului: “Timpul, obosit de atâta alergat, stătea nemişcat. Un ceas cu o singură limbă se încăpăţâna să numere secundele ce treceau totuşi multe, prin acel interior de cavou sigilat şi uitat de lume…” Apoi, suntem brusc catapultaţi în concretul străzilor aglomerate: “Agitaţie mare era la intersecţia străzii Miguel Hidalgo cu strada Progreso. Şoferi furioşi, claxoane şi circulaţie complet blocată.” Începe astfel forfota oraşului dar şi agitaţia sufletelor…

Această oscilaţie între realitate şi vis, împletirea rutinei cu intempestivul, ne duce cu gândul la romanele poliţiste celebre, ornamentate difuz cu fire de nuvelă a la Eliade, sacrul şi profanul dansând într-un tango pasional. Nu degeaba pasiune şi dans, forfotă, pericol şi neprevăzut, locaţia definind pe de-a-ntregul acest context: “Tot oraşul El Fuerte, Mexic, resimţea energia negativă.”

Ni se face cunoştinţă cu profanul de îndată ce parcurgem doar câteva pagini: “Ducesă i se spune în cercurile pe care le frecventează. Eu îţi povestesc de o femeie cunoscută lumii sub numele de Malicia (răutate). Numele asta îţi sună cunoscut?” Numele protagonistei are o însemnătate clară, Alicia Salazar, supranumită Malicia, o copilă Alicia, dar şi o femeie suavă, un nume dulce trădat de un subconştient încărcat de “mal” (rău): “- Acea femeie este o vrăjitoare. Ajunge un zâmbet de-al ei că să te pierzi. Complet pierdut. Şi eu am simţit, când am văzut-o fugitiv, într-un aeroport, acel sentiment de debusolare.” Să fie oare vorba de o femeie văzută ca diavol sau de o femeie încărcată de patimile unei lumi întregi, un corp ce a absorbit eoni de lumină neagră? (“Culorile aprinse nu cred că sunt pe stilul ei întunecat…”)

O scriere cu acţiunea plasată în controversatul Mexic, nu poate omite descrieri ale tradiţiei locului, un ghid turistic ce ni se strecoară subtil printre rânduri: “Oamenii îşi găseau liniştea savurând cafeaua cu scorţişoară. Cafeaua olla (oală) era cafeaua ce le redă energia şi fericirea, fiartă în oalele de lut, împreună cu beţe de scorţişoară… Restaurantul El Fuerte era cel mai vechi şi cel mai elegant restaurant din oraş. Era renumit pentru mâncărurile tradiţionale mexicane, dar şi a specialităţilor europene.”

p1240065

Intrigile sunt numearoase, timpul se leagănă într-un balansoar al nevoilor, grijilor, succesiunii crimelor şi fluctuaţiilor din stările de spirit. Această atmosfera, pe alocuri debusolantă, o nebuloasă a existenţei, ne ascute simţurile şi ne trezeşte conştiinţa într-un mod în care să ne pună faţă în faţă cu propriile noastre frici şi experienţe de viaţă. Este oare cartea un experiment psihologic, un tratat al acelor trăiri celor mai profunde ale omului? Poate că da. Poate că avem foarte multe de învăţat din jocul atâtor măşti, faţete ale personajelor în număr de necontrolat. Remarcăm astfel o construcţie a personajelor într-un duo de excepţie, oglinzi ale tuturor şi ale fiecăruia în parte: Alicia-Carlos, Alicia-Ramiro, Alicia-Matias, Matias-Alejandra, Eduardo-Lorena etc. Observăm, de asemenea, trio-uri de excepţie, ce ne duc cu gândul la relaţii de natură, pe cât de misterioase unele, pe atât de concrete şi profesionale altele: Juan-Carlos-Enrique, Alicia-Beba-Rocio.

Romanul ne oferă de toate: lux, dar şi mizerie, pe “ducesa” Alicia, dar şi pe “vagaboanda” Beba; pe rebela ziaristă, Lorena; deputatul Gomez; detectivul avid de carieră dar şi cu probleme emoţionale, Carlos; femei procuror Maria; şi femei psiholog, Mariangel; dar şi un cap al mafiei cartelurilor mexicane, Marlon Moreno. Toate legate parcă, printr-un fir invizibil, de un timp incert şi de un spaţiu definit: conacul din El Fuerte: “Conacul era o clădire vastă şi luxoasă, ce se înălţa în splendida câmpie, la marginea oraşului El Fuerte…”

Vieţile profesionale ale personajelor se întrepătrund cu cele personale, profund emoţionale, legate mai ales de trecutul acestora, după cum ne indică şi unul dintre capitole, “Urmele trecutului”.

Filă după filă şi descoperim un flux din ce în ce mai mare de persoanje, acesta sufocând într-o anumită măsură cititorul în volumul II. Personajele apar precum roiuri de albine preocupate de soarta lui El Fuerte şi de situaţiile alambicate ce se ivesc la tot pasul în vieţile şi sufletele lor. Odată cu ele, alte şi alte intrigi, şi suspansul ce ne ţine cu sufletul alert şi cu o minte curioasă dornică de un final neaşteptat.

Un personaj omniprezent în paginile romanului, este însăşi moartea, sumbrul, macabrul, latura umană exorcizată, tenebrele ei afişate fără scrupule în dinamica acţiunii şi în profilul personajelor: “Cucoană, du-te acasă! Morţii nu se mai întorc şi nici nu vorbesc. Mai mult de jumătate din viaţă mi-am petrecut-o printre morminte şi nici măcar unul nu a părăsit cimitirul.”

Latura umană întunecată este pusă în contrast dar şi în oglindă cu sentimentul iubirii, al posesiunii, al tandreţii şi al emoţiei pozitive: “Tu eşti prima faţă pe care o văd atunci când sunt rănită. Niciodată nu renunţi, nu te dai bătut. Când mă prăbuşesc, braţele tale sunt larg deschise protejându-mă. Mă ierţi instantaneu când greşesc. Crezi că nu mi-am dat seama cât de mult mă iubeşti? Nu merit iubirea ta, dar tu tot mi-o oferi…” Este iubirea un panaceu pentru om sau poate provoca şi durere, tristeţe, regret: “Cu toţii suntem răniţi cât timp trăim, mult, puţin, adânc… Cu toţii avem zeci de răni. Timpul acoperă unele răni, alteori, ajungem să nu le mai simţim. Dar câteodată, rana nu se opreşte din sângerat. Timpul, uneori, nu este medicament pentru răni… Le ascunde de ochi, dar de inima nu le poate ascunde.”

Romanul nu duce lipsa de bârfa măruntă, o latură pe care parcă romanul o ironizează cu toate armele posibile, din nou o latură umană negativă transpusă în redacţia ziarului “El Chisme”: “Ziarul Chisme îşi pregătea cel mai fierbinte subiect pe care îl avusese de la înfiinţare. Totul se întâmpla sub conducerea jurnalistei Lorena de Leon.”

“Urmele trecutului” au capacitatea de a schimba oamenii pe axa timpului lor pământean, accentuând, fie evoluţia în timp şi în spaţiul interior prin ridicarea conştiinţei, fie involuţia omului şi coborârea lui într-un plan obscur, difuz: “Vocea i se înmuie văzând cum Alicia se schimbă. Acum o avea în faţa lui pe femeia de care se îndrăgostise cu şapte ani în urmă, dar ochii o trădau. Nu mai erau calzi şi jucăuşi, ci reci şi fulgerători.”

Moartea este acompaniată de amintiri, de o conştiinţă încărcată ce ne aduce aminte de controversatul film “Maşinistul” al lui Brad Anderson, poate cea mai bună peliculă de natură psihologică realizată în era contemporană: “Suspin după suspin respira şi lacrimile prin suflet îi rătăceau. Amintirea trecutului său trist şi dureros o amorţea.”

Graniţa dintre vis şi realitate este una extrem de fină, unind astfel două lumi ce spun poveşti de viaţă care mai de care mai învăluite în mister (“Lumea ei, cutremurată deja de fantasmele trecutului, se zgudui de la temelie în faţa scenei ce se desfăşura sub privirea ei.”) şi pasiuni secrete (“Să gonească noaptea târziu cu motocicleta, pe strada pustie, era pasiunea ei, de puţini ştiută. Adora să se piardă în labirintul emoţiilor, trezite de răsuflarea nopţii.”)

p1240081

Tânăra autoare ne oferă, în tot acest amalgam de cupluri şi grupuri de oameni, o figură paternă, salvatoare, un suflet cu vechime în univers, un bătrân care, deşi un venerabil patron de han, reprezintă acel înţelept de care avem nevoie din când în când, care să se arate şi să ne dea o lecţie de viaţă, omul ce mereu ascultă şi oferă sfaturi: “Hanul era locul ce reînvia o lume de mult apusă… – Eşti de mult aici, copile? Nu te-am auzit intrând, spuse Chepe, frecandu-şi ochii şi poziţionându-şi ochelarii… Am nevoie de cineva care să mă asculte fără să mă judece, fără să pună multe întrebări… – Fata mea scumpă, ochii tăi verzi sunt că o carte deschisă pentru mine, oricât încerci să-ţi ascunzi privirea.”

Ochi şi urechi pare a fi cititorul urmărind un fir roşu al scrierii, ancorat total în alte multiple fire albastre ale întâmplărilor, ale cadrelor expuse în această peliculă vie. Nu ai cum să rămâi pasiv în generarea aceasta de idei şi fapte, ci din contră, îţi doreşti să afli mereu ce va urma.

Protagonista noastră, Alicia Salazar, pare o femeie în posesia a nouă vieţi, toate expuse în filele acestui roman, întrepătrunse de alegeri şi emoţii intense, parcurse în locuri diferite, galaxii diverse şi îmbrăcate în nuanţe multiple. Cine este de fapt Alicia? Efemeră sau concretă, pare că autoarea ne-o înfăţişează în lumini multe, când foarte clare, când extrem de difuze: “Alicia opri motorul în faţa unei case impunătoare, aflată în paragină.” Protagonista noastră este în căutarea adevărului, al unui adevăr propriu: “Era conştientă că nu se putea întoarce în timp pentru a-şi fabrica un nou început, dar spera ca, din acel moment, putea începe fabricarea unui sfârşit pentru trecutul ei.” 

Aşa cum am menţionat anterior, desfăşurarea cadrelor este acompaniată de numele alese ale fiecărui personaj, numele locaţiilor dar şi numele oraşului unde ne aflăm. Alături de Malicia (rea) descoperim şi redacţia El Chisme (bârfă), taverna Escondida (ascunsă), porecla la Diabla (diavoliţa), cartierul Valle de la Penas (Valea Pedepselor), taverna Mentirosa (mincinoasă), Piaţa Armelor, floarea morţilor “chempasucil”, încununate de oraşul El Fuerte (cel puternic – NV-ul Mexicului). Acest cadru al desfăşurării acţiunii nu este ales întâmplător, el este parcă menit să suporte toată această greutate, atmosfera apăsătoare şi poverile sufletelor rătăcite. Să fie o lume în degradare, o apocalipsă umană în căutare de forţă, de speranţă, de a exorciza tenebrele trecutului? (“Taverna Escondida părea locul ideal pentru a-şi începe investigaţia, dar a fi femeie era un inconvenient extrem de puternic.”)

O incursiune în străfundurile Mexicului nu este la îndemâna oricui; descoperim astfel că autoarea îndrăzneşte mult, îndrăzneşte abordarea unui spaţiu destul de controversat pe care pare să-l cunoască extrem de bine dintr-o intuiţie ascuţită, o cercetare amănunţită şi, evident, o atracţie, o pasiune pentru cultura fascinantă a ţării: “Să străbaţi străzile oraşului El Fuerte înseamnă să te teleportezi în trecutul colonial al aceluia… – Cine este puicuţa? întrebă băiatul roşcat ce tocmai omorâse doi dintre simpatizanţii fostului şef… În El Fuerte, lună de lună se întâmplau aceleaşi lucruri. O nouă crimă, o nouă investigaţie. O nouă investigaţie, noi interogatorii. Noi interogatorii, aceiaşi suspecţi.”

Printre rândurile de un dramatism aparte, transpare şi un iz politic, intrigi la nivel înalt, magnaţi ai Mexicului şi mafia cartelurilor. Această stare de fapt pare să afecteze locuitorii din El Fuerte, oamenii, străzile, clădirile: “În jur, oraşul murise sau poate nici nu existase, căci străzile erau pustii… Rătăcirea lui se dovedea o stare perpetuă. Cu fiecare pas dat, mintea lui ţesea noi şi noi scenarii.” Descoperim astfel scenariul şi personajul, fiecare poveste ţesând firul narativ al romanului, făcând posibilă întrepătrunderea vieţilor tumultuoase într-un vârtej al existenţei umane: “Mergeau pe câmpia întinsă ţinându-se de mână, ea trăgându-l uşor şi privindu-l adânc, încât el tresări şi încercă să o întrebe unde merg, de ce trebuie să se grăbească, de cine fugea… Orologiul din piaţa centrală indica miezul nopţii. Odată cu gongul acestuia, suflete chinuite ambulau pe străzile slab conturate de luna marmoreană.” 

Din loc în loc, obscurul este presărat cu iubire, iubirea atât de necesară în tabloul dominat de moarte şi confuzie. Dragostea apare din plin ca fiind un factor declanşator de tristeţe; pe alocuri însă, aceasta vine ca un salvator al sorţii: “De îndată însă ce buzele ei le atinseră pe ale lui, acea tensiune care plutise între ei toată ziua dădu în clocot. Nu mai putea pune capăt sărutului cu nici un preţ… Gurile lor se mişcau încet, gustând pe rând toate aromele fine. Mâinile lui o modelau asemenea unui sculptor care savurează lutul, învăţând rotunjimile coapselor ei şi talia subţire, delicateţea gâtului şi prospeţimea buzelor.” De îndată ce iubirea preia controlul, sesizăm şi gramul de fericire autentică ce învăluie, ce-i drept rar, contextul poveştii noastre.

Cum putem vorbi despre Mexic fără cea mai reprezentativă figură feminină a lui – Frida Kahlo: “Privea fix tabloul Fridei Kahlo din 1938 ce atârna pe unul din pereţii camerei sale.” O figură emblemtică a culturii mexicane, contribuţia Fridei în paginile acestui roman face referire tot la moarte, tabloul ales reprezentând destinul implacabil, covrâşitor, o copilărie maturizată devreme, un copil bătrân… Romanul ne prezintă, în mod cert, partea întunecată a vieţii (cu referire şi recomandare personală a cărţii “Partea întunecată a căutătorilor de lumină” a lui Debbie Ford), toate defectele şi neajunsurile ei conturate prin intermediul descrierii timpului, a spaţiului şi a personajelor numeroase. Autoarea însă ne supune unui test: Poate evolua conştiinţa umană ? Şi dacă da, cum anume? Este destinul omului o tragedie greacă sau un liber arbitru? (“Destinul nu este o chestiune de şansă, ci este o chestiune de alegere. Nu este un lucru care trebuie aşteptat, este un lucru care trebuie făcut. Nu este legat de noroc, este mai degrabă legat de alegerea fiecăruia. Destinul poate fi însă cauza declinului oamenilor.”)

p1240089

Culisele volumului II ale romanului “Aripi smulse”, pagini care abundă din ce în ce în personaje şi intrigi, devin, în mare măsură, sufocante în trăiri şi întâmplări.

Primul capitol din cele 13 de această dată, intitulat “Neputinţă” continuă seria întâmplărilor din vieţile personajelor şi a misterului ce înlănţuie destinele acestora. Mersul existenţei protagonistei noastre Alicia devine şi mai tumultuos, trecând din faza de ne-simţire, de nimic, în faza de reconstrucţie a emoţiilor şi a mentalului zbuciumat: “Fusese o perioadă în viaţa ei în care nu simţise nimic. Aceasta  o menţinuse în viaţă de-a lungul anilor. O făcuse să uite, să nu simtă şi să trăiască dezgolită de orice emoţie.”

Elementul de mister ce pune vălul peste rândurile poveştii este condus de astrul specific, Luna: ”Reuşita conspiraţiei divine avea să-şi trimită mesajul prin paznicul suprem al întunericului, Luna. Acel element pasiv, poartă a subconştientului, ce odată cu lăsarea nopţii avea să poarte misiunea de a schimba destine şi de a accentua latura emoţională în detrimentul raţiunii…cu puterea de a-i pune la încercare pe oameni, de a-i confrunta cu propriile frici, resentimente, dureri sufleteşti pe care, poate, le credeau de mult uitate.”… tocmai pentru că acest volum II induce personajelor noastre şi mai multă încercare divină, şi mai multe frici care-i să-i distrugă sau, dimpotrivă, să-i salveze de la pieire.

Dacă în primul volum evenimentele se succed într-un mod normal, decent de urmărit, în volumul II acestea scapă parcă de sub control: alte crime, dispariţii, secrete scoase la iveală de minţi ocupate, plânsete învăluite în tenebre, locuri stranii, cadre amplificate şi întrepătrunse…o nebunie căreia trebuie să-i faci faţă, căci te ţine “aprins” în lumina Lunii în a-i afla deznodământul.

“Nu trebuie să crezi, ci să creezi…” pare să fie mesajul strecurat printre rândurile acide ale prozei noastre, care balansează între o realitate extrem de dură şi un basm întocmit din morala adunată în desaga istorică a unei naţiuni.

Tumultul personal face casă bună cu tumultul social, al străzii şi al vieţii politice: “Mai rămăsese o lună până la alegeri, dar oraşul clocotea mocnit. Liniştea fusese deja zguduită de vestea dispariţiei detectivului Carlos Diaz… Continuă să meargă până ajunse în cea mai întunecată parte a oraşului, stradă cunoscută ca aleea Uitării. Acolo găseau adăpost câţiva indigeni, acele persoane uitate de familia lor, de Stat… Ar fi provenit dintr-o familie bogată, dacă familia lui nu ar fi fost decimată de membrii unui cartel.”

 “Aripi smulse” reprezintă, de fapt, o incursiune în mintea şi sufletul omului, acolo unde trecutul face sau nu casă bună cu prezentul şi cu viitorul. Trecutul ne poate distruge sau ne poate înălţa. Trecutul ne poate dărâma prezentul, implicit viitorul, sau ne poate clădi din cenuşa stinsă: “Amintirile, stilete înfipte în minţi chinuite. Unele sunt boboci de flori udaţi şi dincolo de eternitate, altele sunt flori uscate, păstrate între filele unei cărţi vechi cu pagini îngălbenite… – Trebuie să-ţi cunoşti fantomele, copile. Trebuie să faci cunoştinţă cu gândurile tale întunecate. Când ele strigă la tine, tu stinge-le urletul. Când au ieşit, încearcă să le cunoşti forţa pentru a putea lupta împotriva lor. Este necesar să te familiarizezi cu privirile lor ucigătoare şi să le diluezi în bunătate şi fericire. Trebuie să ştii de ce există. Şi, cel mai important, trebuie să ştii de ce lupţi împotriva lor.”

Slăbiciunile aparente ale femeii Alicia reprezintă de fapt o oglindă a tuturor celor din jurul ei, oglinzi ale feţelor disturbate de mişcările de front interioare, dar şi de cele exterioare, ale vieţii sociale din El Fuerte. Femeia ca entitate transpare însă ca fiind învingătoare: “Toţi o priveau cu scepticism, dar era obişnuită cu acele priviri. Ştia că nu arată ca o poliţistă obişnuită… Ceea ce o entuziasma din cale afară era factorul uman implicat în crime şi rezolvarea lor… – O să încep cu o scurtă prezentare cu ce mă ocup eu, că am văzut multe feţe lungi.”

Pelicula noastră mentală, în fapt scrisă, reprezintă totodată acest tablou cosmopolit al măştilor pe care oamenii le cară după ei pe parcursul vieţii şi al evenimentelor care se succed necontenit: “Toţi se indreaptau spre petrecere, cu masca zâmbetelor false şi cu haine scoase de la naftalină. Avea loc cel mai mare eveniment pe care oraşul El Fuerte îl găzduia, după mai bine de trei ani.”

Dacă până acum am vorbit despre simbolisitica onomasticii şi a denumirilor de străzi, locuri, iată că întrezărim, spre finalul romanului, nume ce aduc a speranţă, a viaţă printre aceste suflete rătăcite puse la foc mic de destinul greu de arbitrat: “Sunt agent de poliţie şi aş vrea să vorbim despre ceea ce aţi văzut în acea seară pe strada Montes Claros.” (formaţiuni muntoase sigure). Toată această pânză înrămată de obscur este în continuare animată de dragostea reală, însă cu greu împărtăşită de personajele noastre. Numărul mare de personaje face imposibilă urmărirea în amănunt a triunghiurilor amoroase şi a succesiunii de trăiri ale tuturor. Înşiruirea evenimentelor în clasicul mod de până acum este brusc întreruptă de o nouă abordare: de data aceasta timpul merge înapoi, faptele sunt prezentate în secvenţe care să-ţi ţină atenţia suspendată: “3 ore mai târziu…”; “3 ore mai devreme…”; “7 ore mai târziu…”, şi uite aşa ne ducem şi ne întoarcem şi iar ne ducem înainte către o ordine cronologică a stării de fapt, o tehnică literară aleasă parcă înadins pentru a ne exersa mintea în a rămâne alertă. Pe măsură ce ne cufundăm în înşiruirea de evenimente, devenim noi înşine detectivi feroce, realizând ascuţimea câtorva simţuri pe care nu le-am conştientizat până atunci. Atmosfera este la cote maxime, iar deznodământul pare a fi surprinzător: “Din spusele poliţiştilor care analizaseră locul accidentului, se contura ceva ieşit din sfera realităţii… Domnul Ricardo Gomez scade considerabi în sondaje, în timp ce soţia lui continuă să se lupte cu moartea. În aceste condiţii, alegerile vor avea un deznodământ neaşteptat.” Ce se mai poate întâmpla acum? Pare să fie întrebarea care ne călăuzeşte în timp ce cititm acest roman. În aceste condiţii, autoarea ne invită şi la un exerciţiu de scriere ce ne poate veni în ajutor: “Îi adusese o foaie şi un pix cu ajutorul cărora Alicia putea să se descarce şi să se liniştească.”

O operă literară prin paginile căreia putem să strigăm de durere sau de bucurie, “Aripi smulse” reprezintă în primul rând o morală, apoi un film poliţist cu accente de telenovelă mexicană, un episod din strada Mântuleasa, un accent horror de Stephen King, dar şi un profiler poliţist pe urmele tenebrelor umane: “Trecutul în prezent nu mai are valenţele trecutului şi trecutul în viitor este o hiperbolă… – Avem prostul obicei să nu arătăm celor care sunt aproape de noi ceea ce simţim. Prostul obicei să nu luăm în seamă pe cei care ne iubesc şi le ducem dorul doar atunci când îi pierdem… Căutăm mereu scuze numai ca ă nu ne arătăm inima sau numai că să nu ne asumăm vinovăţia. Nu apreciem ce contează. Asta este problema ei, a noastră, a tuturor.”

Printre firele albastre ale romanului, transpare firul roşu al unei singure problematici umane, cea a ataşamentului faţă de orice şi oricine şi un îndemn la eliberare a propriei conştiinţe: “Dacă vrem să fim cu adevărat fericiţi, ar trebui să fim lăsaţi să luăm propriile decizii…”

Te las pe tine, cititorule, să descoperi finalul cu adevărat surprinzător al romanului de debut semnat de Corina Savu, “Aripi smulse”.

Lectură plăcută!

©Ana Nedelcu/LiterAnART

album foto aici https://www.facebook.com/605926536209545/photos/?tab=album&album_id=927945517340977

pagina roman aici https://www.facebook.com/SavuCorina/

p1240108

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: