Acrobaţia de tip familist, în cădere liberă_realitatea românească cu iz de recenzie

Era odată un film franţuzesc care prezenta un cuplu (straight, nu vă speriaţi) tânăr, fericit, entuziast, ea- franţuzoaică, el- francez de origine arabă. Îndrăgostiţi lulea, frumoşi, încrezători, tinerii noştri se căsătoresc. Evident, după o scurtă perioadă, apare primul copil. În continuare fericiţi, parcă şi mai fericiţi cu un copil pe lângă ei. Vine şi al doilea. Treaba începe să capete alte dimensiuni, mai multă agitaţie, comunicarea între soţi se diminua, el servici, ea creştea copii. Vine şi al treilea, iar ea deja devenea victima unui fanatism de tip familist. El devenea din ce în ce mai agresiv, mai preoocupat de servici şi de nimic altceva. Comunicarea era aproape de zero. Deja începuseră scandaluri, chiar bătăi, iar femeia ajunsese o sclavă. Din sclava deja existentă, această femeie devine şi victima violului din partea “minunatului” soţ, în urma căruia se lasă cu burta mărită… Familiile celor doi nu intervin absolut deloc, ba din contră, familia lui este perfect de acord cu situaţia dată (conform religiei), iar familia ei se resemnează, intervenind frica de tip “trac”. Filmul se sfârşeşte în cădere liberă: această femeie, ajunsă la capătul puterilor, îşi ucide pe rând copiii, apoi se sinucide cu cel de-al patrulea în burtă.
Filmul este construit de aşa natură încât să te oripileze cu privire la decăderea pe care o poate avea un cuplu aflat în nevoi psihologice şi emoţionale diferite, aşteptări diferite şi orbire.
(nu dau numele filmului, las spre research petru curioşi)

Sună cunoscut? Păi parcă da, având în vedere cazul din România de zilele trecute cu biata femeie care s-a aruncat în faţa trenului cu tot cu trei plozi de mână şi cu unul pe drum.

Acum, ştiţi sintagma aceea celebro-mioritică “n-am mai fost, dar am mai vrut”?
Ei, luând în considerare preambulul cât şi aceste cazuri reale care ne scot din anonimat (şi din lista ţărilor civilizate), cam acesta este sloganul afiliat eternităţii cu care românul se poartă agale pe el însuşi prin ţărişoara numită România… Referindu-se iniţial la un loc la care tânjeşti să ajungi (şi care s-ar putea să nu-l vezi niciodată din motive economico-frustrate), sintagma în cauză poate fi contorsionată şi răsturnată după propriul înţeles. În articolul de azi, am să-l potrivesc după sensul “n-am mai fost prost, dar am mai vrut” (şi ţi-a reuşit glorios). Cui îi pot atribui această sintagma în tratarea subiectului de faţă? Păi unei figuri dintr-o categorie socială care îi tot dă înainte cu îndobitocirea populaţiei şi cu acrobaţia periculoasă de tip familist.

Recent, am auzit pe un post TV că este imperios necesar să torni cu cel puţin trei copii per familie ca să crească natalitatea şi să mai populăm şi noi ţărişoara că rămânem… în satele goale”. Asta mi-a adus aminte de scenariul de mai sus, dar şi de un altul pe care-l voi aminti mai târziu, precum şi de frânturi inspirate din realitatea vieţii cotidiene de care am auzit sau cu care m-am întâlnit în concret.

Un exemplu elocvent este chiar cel menţionat mai sus şi petrecut la noi recent. Evident că tam-tam-ul cazului nu a dus nicăieri, nu a dus nici la regândirea educaţiei, nici la reconsiderarea rolului femeii, nici la adaptabilitatea omului la era contemporană, nici la religion questioning, nici la nimic…
Mă întreb oare de ce…de ce în aceste condiţii şi cu un asemenea caz per “destul de des”, unii susţin şi chiar promovează acerb facerea de copii pe bandă. Care este logica? Sincer, sună cam dubios, sună a împingere spre catastrofă, moarte, sinucidere sau cum vreţi să-i spuneţi, ceea ce trimite către alte facte de tip psiho-social…

Apoi vine întrebarea: de ce ne-am depopulat ca ţară? Să fie oare scăderea natalităţii, femeile au rămas cumva sterpe şi trebuie să le injectăm “substanţă”, se stă la coadă la cereri pentru operaţii de legare de trompe?… sau ce?… Şi veni şi răspunsul: “da, pentru că nu se fac copii, a scăzut natalitatea”. Aoleu!! Mă gândesc că dacă ne REpopulăm cu plod după plod, când s-o mări nefericitul, se va reloca oricum prin altă ţărişoară (aceasta fiind prima opţiune pentru supravieţuire; deci România tot “în satele goale” rămâne…), iar dacă nu, îl va arunca părintele de undeva de sus… la propriu.

old-town-bridge-904301_960_720

Întâmplarea nefericită m-a făcut să meditez a câta oară …nu, nu asupra depresiei umane care s-a vehiculat în cazul femeii ce s-a aruncat în faţa trenului (din punctul meu de vedere, depresia este un răsfăţ cu accente sadice şi de multe ori de drama queen sau, în cel mai bun caz, o rătăcire a sufletului uman care ţipă după atenţie şi vindecare din partea celor dragi), ci asupra condiţiei generale a femeii de azi.

România prezintă un grad ridicat de conservatorism – nu suntem departe de rang fanatic şi aici dau exemplu un celebru articol care circulă zilele acestea în online despre un public figure (femeie), un articol pertinent şi de bun simt, zic eu, despre condiţia #FemeiiCuCopil2017; dacă cititm cu atenţie fără să o luăm personal, articolul chiar nu jigneşte pe nimeni, ci prezintă opinia unei femei despre acest fenomen al naşterii şi al avutului de kinderi; uşor de înţeles cum au curs sutele de comentarii ale gospodinelor în cazul ei… (nu dau nume, ci spre research). Stau serios să mă gândesc la starea de fapt psiho-emoţională a femeii care jigneşte altă femeie pentru alegerile făcute în viaţă… Să fie vorba oare de propriile frustrări, de propriile uri şi regrete?… Posibil. O cauză pe care eu o observ ar putea fi că noi, românii avem şi o viziune apocaliptică asupra procesului creşterii copiilor. Femeile românce, în general, nu sunt relaxate şi nu au bucurie în a-şi creşte copiii. Evident că acest aspect ţine şi de nivelul economic la ţării şi de buzunarul propriu, dar măcar dacă am face un efort şi ne-am schimba un pic atitudinea asupra acestui aspect, am vedea dincolo de limitările personale şi am accepta alegerile fiecăruia în parte. Până una alta, totul se traduce în mod frumos spus “frustrare”.

Întâmplarea face ca zilele trecute să mai aud pe cineva afirmând că “femeia de carieră nu este ok că nu are timp să-şi crească copiii”. În schimb are timp să-i conducă la moarte… Da, s-a zis în ştire că femeia aruncată în faţa trenului avea antecedente de suferinţă psihică. Nu contest, dar zic să ne uităm un pic în urmă şi să vedem care ar fi fost cauzele problemelor ei şi a gestului său de oroare.

Eu aş face apel încă o dată la educaţie şi mai ales la cea a adolescenţilor: cum furnizăm educaţia generaţiilor tinere? Cum scăpăm de gândirea înapoiată cum că nu avem nevoie de educaţie sexuală în şcoli, de chicotelile retarde de gen “cum să vorbim noi despre aşa ceva la clasă?” sau “ăştia ştiu de pe net mai multe ca noi” şi să trecem la discuţii inteligente şi constructive cu adolescenţii? Ca adolescent, fără îndrumare şi comunicare, afli numai ce ţi-e nociv de pe net şi ştim deja unde se ajunge de aici…

Uitaţi-vă la adolescenţii de azi şi gândiţi-vă că ei sunt victimele de mâine, nicidecum cetăţeni maturi şi responsabili: femeia sinucigaşă copleşită de un soţ abuziv care nu ştie să-i ceară altceva decât făcutu` de plozi, iar ea cu greu i se poate împotrivi că doar na, “asta e legea firii”.

Din păcate pentru NEeducaţi şi din fericire pentru oamenii treziţi, reproducerea nu este nici numele femeii şi nici scopul omului pe pământ (invit cu această ocazie la cercetare în domeniu), ci este o alegere a fiecăruia dacă şi când să facă copii.

Din statisticile sumbre, România are procentul cel mai mare de mame minore din Uniunea Europeană, iar noi încurajăm practic omorul, afirmăm sus şi tare că este ok, că oricum acesta este rolul femeii. Păi în acest sens, s-o numim “femelă’, deoarece condiţia ei de “om” s-a cam diminuat…

Că facem copii ca să luăm banii statului şi să trăim de pe urmă lor… asta e altă problemă gravă. Din propria experienţă de lucru, am văzut cazuri de femei şi cu 9 copii care habar n-au cum le mai cheamă (şi nici numele copiilor nu-l mai ţin minte), dar practică activ prostituţia cu fetele de 14-16 ani, iar pe cei mici îi trimite la cerşit. Religia şi tradiţia ne îndeamnă însă să facem copii că aşa e bine şi normal. Ce facem cu ei, cum îi creştem, ce le oferim…etc….”numai D-zeu ştie…” Sau, dacă nu avem probleme în a ne răspunde la asemenea întrebări, înţelegeţi, dragi fanatici de tip familist, că pur şi simplu unii oameni nu-şi doresc copii şi chiar este treaba lor.

N-ai mai fost prost, dar ai mai vrut…
Lăsând probabil o dâră acută de spălare de creiere prin online, diverse entităţi de tip #coaliţie au reuşit să răstoarne gândirea raţională a enoriaşilor şi să pună neuronii să danseze pe sârmă. Cum care sârmă? Sârma din exerciţiul de acrobaţie din interiorul familiei. Astfel, familia de azi se clatină foarte precar pe un fir de ignoranţă subţire, de unde tinde să o ia în jos, adică foarte în jos…
… ştiţi, ca în filmul “Cădere liberă” avându-l într-un rol magistral pe Michael Douglas, peliculă apărută prin anul `93 (regizată de Joel Schumacher), când noi abia ne frecam la ochi după o perioadă îndelungată de “fenomen Piteşti”. Drumul până la civilizaţie avea pentru noi multe cotituri pe care, de altfel, nici azi nu le-a luat, nu le-a ajuns şi nici nu le-a găsit pe de-a-ntregul şi alte “nu le-a…”. În aceste condiţii de primitivism în care ne aflam atunci, filmul acesta venea ca un arc peste timp şi ne arăta din faşă aşa-zisele consecinţe nefaste ale unui capitalism industrializat şi tehnologizat în exces, dar şi un iz de salvare strecurat prin schimbarea conştiinţei.

… Peste 20 de ani azi, e treaba fiecăruia dacă vrea copii, când şi cu cine, însă, înainte să te exprimi aberant, este negreşit treaba ta să meditezi din rolul de cetăţean activ, să te întrebi şi să te asiguri în cele din urmă că aceşti copii vor beneficia de o educaţie de calitate prin care societatea să nu rămână “în satele goale”. Altfel, turnăm cu copii pe care apoi îi aruncăm pe alte meleaguri sau la pubele…

N-ai mai fost prost, dar ai mai vrut… şi ţi-a reuşit…

 ©LiterAnART-22/08/2017

 

Advertisements

@radio ProDiaspora_azi 11 august

Azi intre orele 18/00-20/00 voi reprezenta judetul Prahova si orasul Ploiesti intr-un interviu la #ProDiaspora.
Despre activitatea creativa si comunitara alaturi de alti 3 reprezentanti activi ai comunitatilor in care traiesc #afacericreativeinromania
#implicaresociala #creativitate #literanart #literatura #anartivism #ecodesign #unifero #atelierulplayart #educatie #leadership

 

Cercul de foc_RECENZIE

Smaranda LIVESCU, alias Mada CAZALI, doamna scriitoare temerară, cu al său aprig spirit şi înclinaţie către romanul dinamic, poliţist, ne surprinde a treia oară, continuând seria volumelor policier după minunatele  Destǎinuri cu scoici şi apǎ sǎratǎ şi Timpuri în goanǎ (vezi recenzie aici https://ananedelcu.wordpress.com/2016/02/24/recenzie-destainuiri-cu-scoici-%E1%B9%A3i-apa-saratatimpuri-in-goana/)

“Welcome to America” pare să spună acest volum care ne invită într-o călătorie la New York, pusă în antiteză cu spaţiul românesc, implicându-ne automat într-o aventură plină de neprevăzut şi comparaţii. Răpiri, crime, frânturi din memoriile regăsite anterior, peripeţii şi suspans livrat la foc mic ce roiesc în jurul personajului feminin ca entitate supremă, acest volum cuprinde cam tot ceea ce are nevoie o minte neobosită în căutarea unei existenţe alerte.

Firul roşu al volumelor îl reprezintă viaţa protagonistei noastre, Magdalena, femeia misterioasă care acum îşi dezvăluie bucăţi din suflul de după gratii. Feminitatea apare sub diferite forme pe care vă invităm să le descoperiţi – culmi prin care se raportează la masculinitatea din umbră. Astfel, experienţe din realitatea concretă aduc în prim-plan învăţăminte legate de cum ar trebui să ne conştientizăm laturile pozitive şi mai puţin pozitive pentru noi şi cei din jur.

Cum reuşesc personajele să treacă peste obstacolele vieţii, peste neprevăzut, dar şi peste experienţe ce le marchează cursul? Cum se raportează în final masculinitatea la feminitate şi viceversa? Ce deznodământ are povestea Magdalenei şi care este lecţia cea mai de preţ transmisă de aceasta? Ȋntrebări la care ne putem răspunde numai aflându-ne printre rândurile volumului Cercul de Foc – al treilea in seria Colectiei DIAMANT.P1260470

Povestea Magdei este îmbinată de această dată cu un nou caz de crimă ce se învârte în jurul unui al doilea personaj feminin important, Catrina.

Catrina are 18 ani, abia şi-a luat bacalaureatul şi s-a hotărât să plece spre Statele Unite. Peripeţiile de pe drum reprezintă doar începutul tumultului ce-l expune acest roman în paginile sale palpitante. În avion, Catrina o cunoaşte pe doamna Domnina şi de aici aventura capătă furtuni trăite-n suflet, minte şi simţiri.

Autoarea pune accent pe îmbinarea între prezent şi trecut … amintirea…:

Cînd era mai mica, mergea în vacanță la o altă mătușă. Acolo, diminețile urca împreună cu verișorii și prietenii lor să culeagă fragi și afine. Mîncau și aduceau și acasă cîteva trofee pe frunze de brusture.

       –      De unde ești de loc? se auzi vocea doamnei de lîngă ea.

      –     Din Zărnești – știți unde este? Urmă o pauză. Ca să o scoată din incurcătură, Catrina continuă: – Lîngă Brașov, nu departe de Bran, știți, castelul …Apropos, mă cheamă Catrina.

În paralel cu viaţa Catrinei pe meleaguri americane, intervine echipa de poliţie binecunoscută din romanele anterioare – Danilov, Alex şi Douglas – sosiţi în Manhattan pentru un curs de perfecţionare.

După modelul fabuloasei serii marca Louis de Funès şi a episodului “Jandarmul la New York”, poliţiştii români intră în conjuncturi care mai de care mai ciudate:

Prezentările celor șapte echipe de criminaliști veniți din America de Sud, Asia, Canada, Europa și Statele Unite a durat destul. În zumzetul microfoanelor, mișcarea hîrtiilor pe mese aproape că nu se observa. Fiecare echipă avea cite doi participanți, singura cu patru fiind a Rusiei. “Totdeauna vor sa impresioneze” își spuse Alex.

Programul pe zile era încărcat ca un sac umplut vîrf. Fuseseră desemnați pe sectoare și echipe să însoțească echipele locale în diferite incidente pentru evaluare si ajutor. Urmau sa meargă prin rotatie pînă cînd epuizau sectiile de politie. Li s-au explicat practicile de lucru, au primit walky-talky-uri și telefoane celulare de servici.

Una dintre circumstanţe îi pune faţă în faţă cu un caz ce necesită rezolvare urgentă:

Emergency in Queens … urgență în Queens!răsună vocea polițistei de la Dispecerat. Douglas se opri din mers si le arătă calea spre ieșire.

       –      Come on! Let’s go! Haidem!

       –     Era prima lor implicare directă.

Între timp, Catrina este găzduită de un amic al părinţilor ei, Bucur, care îşi are locuinţa chiar în cartierul Queens:

      –     Hei, sunt Bucur, prietenul părinţilor tăi.

     (…)

      –    Gata! Aceasta este intrarea în blocul meu. Cartierul Queens.

Apartamentul nu era mare. Catrina se gândea la casa din Zărneşti. Camera ei şi cea de la intrare în care mama Doina făcuse sufrageria, erau împreună mult mai încăpătoare decât acest loc minuscul. Ȋn bucătăria asta newyorkeză se intra pe o parte şi două persoane nu încăpeau decât dacă erau cam ca ea. Când a mers să ia cafelele în primire, nenea trecu atât de aproape că o strivi de uşa frigiderului.

De aici, intriga se desfăşoare în mod surprinzător, femeia ajungând în conjuncturi nebănuite, chiar în mijlocul conflictelor criminale din Queens, unde se va intersecta cu echipa de poliţie venită la training:

Cu puţin înainte de miezul nopţii, soneria de la uşă întrerupse dansul. Gazda se grăbi să deschidă deşi ştia că toţi invitaţii sosiseră deja.

Un strigăt scurt şi în camera mare dădură buzna cîţiva indivizi în pantaloni negri şi cămăşi albe cu motive contorsionate că un fel de gîndaci pe umeri. Purtau măşti.

Catrina se retrase după colţul dulapului de vitrină de unde, uimită, privea ca la un film. Unul din “Ninja” avea un pistol pe care îl tot agită arătînd cu el peretele opus al camerei, împingînd cu mînă liberă lumea adunată ca o armonică.

Romanul ne oferă personaje multiple, desfăşurare de forţe, multe planuri prin care se conturează un puzzle extraordinar de palpitant pentru cititor:

Era ahtiată după aventură, filme poliţiste, cărţi de Agatha Chritie… mama le avea acolo în casa din Zărneşti.

(…)

Păţaniile specifice romanului policier sunt îmbinate cu fluxul amintirilor şi latura afectivă a personajelor:

Este zece dimineaţa acasă” gîndi Alex. Magda probabil citeşte scrisoarea  trimisă de el. Oare a primit-o? Cît de ciudate gîndurile legate de ea! Parcă ar cunoaşte-o dintr-un tare demult. Nu dintotdeauna, evident. Şi-ar fi dorit acest lucru. Poate că nimic din cele întîmplate nu ar fi intrat în viaţă lor. Poate. Acum ea scria o carte …cu gratii.

Şi aşa intrăm într-un alt plan al romanului nostru, unde autoarea analizează două cazuri de sinucidere comise în penitenciar. În acest context, Magda pare a fi considerată vinovată. Magdalena însă se dovedeşte a avea un comportament exemplar: ea are activitate de voluntariat la orfelinatul de lângă închisoare:

Copiii de la orfelinatul de lîngă închisoare erau acolo, îngeri fără aripi, vizibili, cu bucurii şi momente înlăcrimate încercînd să prindă în minute raze imaginare sau fluturi galbeni şi bleu din grădina care transformă edificiul într-un mic palat pentru fetiţe şi băieţei pierduţi printre bucăţi de lego şi turnuleţe din lemn, păpuşi cu picioare lungi, creioane şi hârtii – o altă lume, liberă să viseze, neştiind îngrădirea temporară.

Magda şi încă douăsprezece colege erau transportate de un microbus cu geamuri acoperite de film publicitar – lumea văzută dinăuntrul maşinii trecea prin dreptul lor – viaţă de neatins. Dinafară, ele, cele 13 femei încarcerate, nu existau – invizibile.

Drumul pînă la grădiniţă dura cam jumătate de oră. De patru ori pe săptămînă înainte să se amestece printre minunile acelea ambulante, masa le era servită la ora şase ca să poată ajunge la timp să ajute copiii cu micul dejun. Apoi jumătate de zi de fericire.

…din New York spre Atlanta:

În Atlanta, unităţile de Poliţie se confruntau cu o situaţie foarte dificilă: un puşti de 18 ani fusese împuşcat de un ofiţer tânăr, în legitimă apărare, tocmai declarat nevinovat de tribunal, deşi grupuri de demonstranţi destul de violenţi ca limbaj şi care îl acuzau de omucidere estompau marşurile paşnice din alte oraşe.

Capitolul 17 ne aduce în prim plan profilul fratelui Magdei, un personaj misterios ce va cântări greu spre finalul poveştii şi pentru deznodământul acesteia:

S-a trezit din vis pe marginea patului, aproape să atingă podeaua de linoleum cu tălpile. Un vis care năpustea anii ultimi în somnul nevoit din celulă strâmtă, joasă destul ca să o sufoce.

Îşi revenea greu, cu imaginea fratelui Cristi înaintea ochilor. În aceşti trei ani şi ceva de cînd se află orbitând ca o planetă pe altă traiectorie decît cea obişnuită, Magdalena nu lăsase gândul absenţei familiei să o năpăstuiască. Ei erau acolo, în lumea de peste pădure şi drum… şi zid… şi sârmă ghimpată … şi celule…

Cristian va avea un rol decisiv în parcursul firului narativ:

După trei zile, fratele Magdalenei intră pe ușa clădirii impunătoare, nu doar prin vârstă, a Secției de Investigații.

…Vă invit să lecturati cu plăcere şi interes…

Finalul volumului de faţă este absolut surprinzător, şocant chiar. El ne dezvăluie adevăruri despre existenţa umană şi ne ridică co serie de întrebări referitoare la alegerile pe care fiecare le face în viaţă.

Cartea se încheie într-o notă melodioasă, lirică şi cu speranţa unui cerc de foc îmblânzit:

Început?

În ziua aceasta – o ultimă seară…

Ne văzută pe cer, în mine coboară.

Auzi? Bat grindini dinspre moara

Deșănțată, uitată între gratii…

Macină și scrîșnește și geme la lumină.

Cu grijă iși ridică brațele în lutul straniu, deloc cel dumnezeiesc,

Construind întuneric în jurul trupului meu omenesc.

~~~

Mai am un răgaz – respir – deschid brațele în zbor liber …

Și se face lumină – Ziua de mîine!

Binecuvîntată trecere în altă dimensiune!

recenzie de ©LiterAnART  P1260471

 

 

Ce-ar fi dacă…?_RECENZIE film cu iz de realitate românească

Despre fascinaţia pentru filmele lui Pedro Almodóvar, acest regizor de primă mână al Spaniei, ce intră în “măruntaiele” psihologiei umane, dar şi în vertebrele culturii spaniole şi ale conflictului de gen, nu am scris niciodată, deşi i-am urmărit mai toate filmele de câteva ori. Omul acesta şi-a dedicat viaţa căutării esenţei umane prin scrierea şi regizarea unei serii impresionante de filme de gran impacto, filme pe care le digerăm destul de greu la nivel de simbolistică… având în vedere curajul şi expunerea directă a naturii umane cu ale sale defecte, obscurităţi, promiscuităţi ale firii şi obscenităţi în care se “scaldă” adesea ale omului gânduri.

Totodată, stilul regizoral inconfundabil al lui Almodóvar este unic în cinematografie, filmele sale nefiind pelicule la care să nu te poţi uita, ci din contră, rămâi fascinat întru totul: începând cu subiectul propus şi curiozitatea descoperirii, trecând prin tehnicile regizorale, limba spaniolă care-ţi cânta ca un tril suav la ureche (şi care îmi este foarte dragă, dat fiind faptul că am studiat-o ani de-a rândul) şi terminând cu deznodământul pe care-l aştepţi cu sufletul la gură, ca să nu mai vorbim de jocul magistral al actorilor.

Nu întâmplător aleg azi să scriu despre excentricul şi şocantul film “La piel que habito” sau “Pielea în care trăiesc” (2011, peliculă adaptată de Almodóvar după romanul scriitorului francez Thierry Jonquet “Mygale”), ca urmare a unor nefericite evenimente şi statistici ce se vehiculează în România la categoria “incest”.

Ce vedem concret în film? Ceva şocant evident. Ca urmare a decesului soţiei într-un incendiu şi dezvoltând practic o obsesie pentru o piele “nemuritoare”, doctorul Robert Ledgard (Antonio Banderas), specialist în chirurgie plastică, se preocupă asiduu de crearea unui nou tip de piele artificială şi rezistentă la arsuri, precum şi la orice tip de factori externi, în mintea lui intervenind efectul de conservare a femeii care i-a fost odată soţie. Cum şi-ar fi putut salva el soţia de la ardere? După 12 ani de cercetare amănunţită, dusă la extrem, doctorul creează o piele-scut împotriva oricărui tip de agent extern. Ce poate urma din acest punct încolo? Identificarea unui cobai precum şi a unei persoane de încredere care să-i fie complice în „actul creaţiei”. Complicele perfect pare să fie Marillia, femeia care a avut grijă de el încă de mic copil, cobaiul fiind întrupat de tânărul Vicente devenit în timp… tânăra fascinantă Norma.19757039

După principiile “se întoarce roata” şi “nimic nu e întâmplător”, tânărul nostru Vicente, fără scrupule şi cu chef de distracţie inconştientă, o violează chiar pe fiica chirurgului în timpul unui eveniment monden. Tânăra, cu antecedente depresive încă de la moartea mamei sale, rămâne marcată profund de această experienţă nefericită, în final alegând sinuciderea. Contextul ideal pentru doctorul nostru de a-şi pune în aplicare planul de cercetare. Şi iată cum Vicente ajunge din agresor, victimă, fiind răpit şi pus sub lupa transformării radicale: din piele de bărbat trece în piele de femeie, noua sa identitate.

Simbolistica peliculei este clară şi uşor de înţeles pe lângă şocul ce ne ţine tensionaţi la vederea intrigii propriu-zise: cum supravieţuim în propria piele cu ceea ce suntem, cu acţiunile noastre, cu gândurile şi atitudinile personale? Totodată, cum ne putem transpune în piela altuia accesând astfel latura empatică a naturii umane ce stă la baza înţelegerii şi a compasiunii? Cum ne depăşim latura animalică şi conştiinţa ce a luat calea greşită descendentă? Cum ar fi să te violez şi eu pe tine, dragă agresor? Cum ar fi să primeşti şi tu acelaşi tratament pe care tu l-ai “prescris” şi aplicat victimei tale? Întrebări-cheie care mă duc cu gândul la un alt film de marcă (la care mai greu te poţi uita) şi care tratează defectele umane în plenitudinea lor, un film în care îi putem vedea în rolurile principale pe Brad Pitt şi Kevin Spacey (las titlul si vizionarea spre research şi meditaţie…).

În acelaşi timp, cum putem analiza şi judeca iniţiativa doctorului Robert Ledgard? Vorbim de o obsesie de nedepăşit, un sentiment al facerii dreptăţii în orice circumstanţă şi prin orice mijloace? Este corect sau este inuman tratamentul aplicat de chirurg? Întrebări la care să ne răspundem fiecare dintre noi…

Nu există film al lui Almódovar fără expunerea laturii feminine, fără analiza femeii ca entitate superioară a firii, de fapt un omagiu perpetuu adus femeii pentru ceea ce este şi ce reprezintă pentru viaţă, societate şi bărbat. Elogiul adus femeii se regăseşte în fiecare peliculă scrisă şi regizată de Almodóvar, acolo unde EA devine soluţia salvatoare pentru EL şi pentru societate.

Revenind la alegerea personală de a trata un subiect delicat prin prisma filmului de faţă, el are legătură directă cu articolele pe care le-am tot citit în ultima perioadă despre incest, din ce în ce mai mulţi taţi (monştrii) care-şi violează fetele şi mame care tac mâlc (!!!). Mai mult decât atât, săptămânile trecute mi-a mai trecut un caz pe la urechi, un caz din urbea natală, un individ pe care chiar îl cunoşteam cât de cât – pedofil, violator al fetelor sale de 6, respectiv 9 ani şi o mamă la pachet setată pe modul “silenţios”. M-am revoltat, m-am şocat, m-am scandalizat deşi nu-l cunoşteam foarte bine pe individ, ci prin intermediul unor cunoştinţe de serviciu. Cum e posibil aşa ceva?? În mod sigur nu-l poţi scuza pe nemernic oricât de bolnav ar fi la mansardă, dar cred că mă revoltă mai mult tăcerea interminabilă pe timp de un an de zile (!!! atât cât s-au desfăşurat violurile şi abuzurile sexuale) ale mamei acestor fete… Cum să accepţi aşa ceva şi să trăieşti în casă cu aşa ceva?? Cum te suporţi pe tine ca femeie? Cum te suporţi în pielea în care trăieşti?

Cât despre pielea pedofilului… cred că nu mai are vine de izbândă într-un sistem de detenţie care-l duce din rău spre mai rău…

…Dar pielea în care trăiesc aceste două minore nenorocite pe viaţă de un specimen care se numeşte în buletin “om”… şi de o “specimenă” care a ales să închidă ochii la abuzul propriilor fiice…?

Să fie oare pielea atât de-a dracu` pe omul care nu cunoaşte adevărata definiţie a existenţei?…

©LiterAnART

photo credits http://www.allocine.fr/film/fichefilm_gen_cfilm=124897.html

MIORIŢA USA_Romanian-American Independent Newspaper

Editorial despre a X-a Conferinta Internationala UNIFERO Inc. (Uniunea Internationala a Femeilor Romane) – 13-17 iulie 2017, Piatra Neamț, ROMÂNIA, aparut in MIORITA USA_publicatie romano-americana apartinand MIORITA CULTURAL ASSOCIATION – WEST SACRAMENTO, CA.

Publicatie accesibila aici MIORITA USA NEWSPAPER_AUG 2017_LQ

Site oficial aici http://www.mioritausa.news/

Album event aici https://www.facebook.com/ana.nedelcu.89/media_set?set=a.10212426161785619.1073741911.1128430269&type=3

news-logo-retina-1x-2-left

Atelierul PlayART ~ antreprenoriat social_Servicii

Atelierul PlayART – model de antreprenoriat social fondat in 2015 – revine dupa 2 ani de la implementare intr-o noua forma – business activ in 4 DOMENII DE ACTIVITATE pastrandu-si si componenta de baza (antreprenoriatul social).
Atelierul PlayART este detinut si administrat de Ana Nedelcu si isi are sediul in orasul Ploiesti, cu extinderea activitatii la nivel national si international.
~~~
OFERTA PlayART:


1. Artist/Designer de produs ECO unicat, confecţionează, promovează şi vinde articole vestimentare, accesorii şi interior d`ECO, sub brand-ului AnARTivism (https://www.facebook.com/AnARTivism/) iniţiat în 2005 ca fiind primul brand de gen din Romania.

2. Editare de carte, recenzii, prefaţa de carte, traduceri literare şi jurnalistice, sub denumirea LiterAnART (pseudonim literar https://www.facebook.com/LiterAnART/)

3. Educatie/Ateliere/Formare:
– educaţie ecologică (teoretică si practică)
– ateliere de Scriere Creativă (lirică, proză, scenaristică, jurnalism)
– formare în educaţia non-formală prin metodologie specifică aplicată

4. Consultanţă:
– management de proiect (sector ONG/tineret – https://www.facebook.com/EduPrahova/)
– pedagogie şi educaţie/non-formală
~~~

Povestea PlayART precum si toate serviciile aici https://atelierulplayart.wordpress.com/

Va astept cu drag!

playart