Preot cu repetiţie sau cine sunt de fapt Serafimii?_RECENZIE film

Dacă Almodóvar ar viziona acest film, probabil că prima lui reacţie ar fi “Asta-i tot?”. Poate vă întrebaţi de ce şi ce legătură are regizorul spaniol cu pelicula de faţă. Este foarte  simplu: în 2004, Almodóvar a regizat un film cu aceeaşi tematică – biserica şi educaţia, cu titlul “La mala educación” în traducere “Proasta creştere”, însă cu o îndrăzneală aparte faţă de regizorul nostru român.

Recenzia de faţă nu are ca scop principal analiza în paralel a celor două pelicule, dar pentru că subiectul este unul comun, nu am putut să nu fac asemănarea şi să sesizez anii în care cele două filme au avut premiera (2004 vs. 2017) punând astfel în antiteză cele două voci regizorale.

“Un pas în urma serafimilor” sau despre omul profan ce nu poate egala divinitatea deşi se află numai cu un singur pas înaintea ei. Atât de aproape şi totuşi atât de departe de conştiinţa extinsă… Un film despre controversata biserică din România, dar şi despre educaţia adolescenţilor care se pare că nu poate fi înţeleasă de nici un adult din jur. Oare adulţii chiar au uitat că şi ei au trecut prin această etapă a vieţii? S-ar părea că în acest caz, expresia « experienţa e mama învăţăturii » nu se aplică…

Adolescentul Gabriel (bine-vestitorul şi deschizătorul de drumuri) îşi doreşte să devină preot intrând într-un seminar teologic ortodox. Inocent şi dornic de învăţătură la început, el încearcă să se adapteze noului cadru instituţional deloc plăcut, ci mai degrabă rigid, chiar abuziv, deşi aşteptările lui fuseseră cu totul altele în materie de “religie” şi “credinţă”. Pe parcursul şederii în căminul cu pricina, el, împreună cu alţi colegi, ajung din elevi-model în elevi-problemă.

Ce-ai face dacă după cinci ani de seminar teologic ai ajunge un gen de pramatie a societăţii, un manipulator, un trădător, un arogant şi un sfidător aparţinând bisericii însăşi?

“Uite-i cum se calcă în picioare pentru D-zeu şi pentru noi.”… afirmă “pramatia” din anul cinci. Prin această replică cheie, pelicula se adresează, în primul rând, categoriei “enoriaşi” din societatea românească care tinde cu mult fast să-şi orbească propria viziune când vine vorba de biserică, religie şi credinţă. Nu numai că nu poate face diferenţa între cele trei concepte, dar merge tot înainte ca oarba cu biciul pe spate şi condusă de tineri deveniţi preoţi abuzivi… Cum formăm tinerii viitori preoţi?, ne întreabă regizorul Daniel Sandu.

Aş vrea să punctez în această recenzie, printr-un stil concis, aspectele pro şi pe cele contra ale filmului de faţă. Şi deşi pelicula pendulează nestatornic şi în mod voit între cele două categorii, aş afirma eu critic, “ca să nu supărăm doamnele”, ea lasă o dară de întrebări şi filosofii deschise nu numai despre mentalitatea societăţii mioritice dar şi despre latura spirituală a fiecăruia dintre noi în comparaţie cu …noi şi alte popoare.

Am să încep cu aspectele pro, deoarece filmul incumbă destule:21686323_10212953110839016_5632215253256256590_n

  • Ȋn primul rând, este lăudabil că un regizor s-a gândit să abordeze pentru prima dată în România această tematică controversată pe care să o ilustreze în mod concret într-un film de 2h şi jumătate. Cu atât mai mult cu cât Daniel Sandu vine din acest sistem şi are toată căderea în a se exprima pe subiect, cu bune şi cu rele. Jos pălăria pentru o voce avenita!
  • Titlul este unul extrem de inspirat, de impact asupra conştiinţei colective: accederea spre un nou nivel de conştiinţă. Cum facem? …
  • Filmul aduce în prim plan eterna şi mereu via problematică a educaţiei (adolescenţilor) prin frică, pe toate palierele ei: în familie (vom întâlni părinţi abuzivi), în şcoală (vom întâlni profesori abuzivi) dar şi în plan religios (vom întâlni îndoctrinare prin obligaţia de a se supune bisericii). Chiar aşa greu pare să fie educarea adolescenţilor şi potenţarea calităţilor lor, folosirea capacităţilor în mod constructiv şi renunţarea la critica gratuită? …
  • Subiectul modelelor false din societate este un aspect demn de a fi menţionat: ce le oferim tinerilor ca şi modele de urmat? Căutăm liniştea sau dezbinarea între religii şi oameni? …
  • “Aparenţele înşeală” ne mai transmite regizorul: făţuiala specific românească este foarte bine pusă în evidenţă prin obiceiul de “a ascunde totul sub covor” şi a calcula fiecare minciună şi lucru înfăptuit prin scrierea de declaraţii “la minut”, biserica luând aici rolul lui Big Brother şi manipularea prin “datul cu subsemnatul” îndosariat în bibliorafturi.
  • Nu în ultimul rând, gri-ul peliculei potenţează tematica prin cadre care mai de care mai “îndoctrinate” fără sare şi piper, excepţie făcând liniştea unui cadru rural unde parcă regizorul îşi găseşte liniştea mult căutată prin intermediul tânărului protagonist Gabriel.

Ca o concluzie a aspectelor pro, regia ne bagă pe gât în mod subtil dar sigur, un tip & trick prin care să realizăm că rolul bisericii nu este tocmai cel pe care-l cunoaştem în mod obişnuit, pentru că ea nu se ridică, din păcate, mai sus de cotidianul profan. Astfel că ne întrebăm: ce rol are biserica de fapt şi de drept? …

Dacă ar fi să mă refer la aspectele contra ce mie mi-au dat bătăi de cap vizionând pelicula, aş afirma că am rămas un pic dezamăgită tocmai de abordarea ambiguă pe care regizorul o îmbrăţişează aici. De ce? Gândindu-mă tocmai la filmul lui Almodóvar, aşteptările au fost prea mari pentru ca un român să fie tot atât de deschis şi îndrăzneţ în a critica sistemul bisericesc şi a pătrunde în măruntaiele sumbre ale lui. Spre comparaţie, Almodóvar este necruţător în filmul său “La mala educación”. Revenind la serafimii noştri, lăudăm sau nu atitudinea lui “Father Ivan”? Aici regizorul pare uşor timorat şi se cam spală pe mâini în stil “credincios”, lăsând la latitudinea cinefililor să ajungă la propria concluzie.

  • În mod voit sau nu, filmul are o durată destul de mare, trenează foarte mult pe anumite aspecte. Ai senzaţia că vrei negreşit să înainteze în acţiune şi simboluri. Dar, vorba ceea “repetiţia, mama învăţăturii”.
  • Veţi observa în film un accent exagerat pus pe defectele adolescenţilor, întotdeauna sunt ei cei cu idei “naşpa”, cu mişmăşăriile la buzunar. Dar, până la urmă, cum ajung ei aşa? … despre cauze şi efecte…

Imaginea de final rămâne din nou interpretabilă: “A fi sau a nu fi contra valului?” Într-o societatea dezbinată ca cea mioritică, filmul nu aduce speranţa unei schimbări radicale, de moment, ci ne transpune tot acolo, unde ştim şi unde cunoaştem regia propriilor vieţi româneşti, adică în pelicula concretă a unei eterne aşteptări întru shifturi de substanţă. Ele ar transpare din personalitatea tânărului nostru protagonist. Întrebarea ar fi însă: mai este timp pentru aşteptare? … Vorba lui: “Oamenii nu pot fi convinşi numai din cuvinte.”

©LiterAnART-24/09/2017

Trailer aici https://www.youtube.com/watch?v=wedYVEXe8ZA

Advertisements

Consiliu Consultativ pe Probleme de Tineret in Ploiesti/Prahova

Dupa 2 ani de mandat de #ambasador al #dialoguluistructurat cu TINEerii in judetul #Prahova, parte a retelei de ambasadori ai Forumului Tinerilor din Romania, dupa 9 luni alocate efectiv muncii de educatie civica si consultari cu tinerii la nivel local si dupa multe insistente catre autoritatile locale de a infiinta in judet un Consiliu Consultativ pe Probleme de Tineret, iata ca azi primesc in mod oficial un raspuns din partea Primarie Ploiesti, partener in demersul din anul 2017, un raspuns pozitiv – se aproba, inca din iulie (dar eu nu am fost anuntata oficial) prin Hotararea nr. 220 privind constituirea, pe langa Consiliul Local Ploiesti, a Consiliului Consultativ pe Probleme de Tineret al municipiului Ploiesti.
O veste buna pentru tinerii din #Ploiesti, pentru toti cei cu care am lucrat, elevi, profesori si, avand in vedere munca depusa de catre toti cei care doresc ca acestia sa aiba o voce in societate si sa se implice activ.
Pe langa Forumul Tinerilor din #Romania, aceasta solicitare a mai fost sustinuta de alte 2 entitati din Ploiesti ce lucreaza cu sectorul tineret.
~~~
Multumesc pe aceasta cale Forumului Tinerilor din Romania si lui Andrei Patrascu – coordonator retea, pentru toata sustinerea!
~~~
Pornim la un nou drum cu un nou mandat (si cu noi colegi in echipa) in care sustinem educatia tinerilor precum si implicarea activa a lor in comunitatile locale!
~~~
Un articol din presa locala la final de demers aici http://www.actualitateaprahoveana.ro/editia-electronica/actual/proiectul-caravana-cetateniei-active-dialog-structurat-cu-tinerii-in-prahova-18124#.WVPu650BUIc.facebook

CoverForumAmbasadori(1)

P1240621

CARTA ALBĂ privind viitorul Europei_#educaţie civică

Pe 7 septembrie am participat, in calitate de #cetatean dar si ca reprezentant al Forumului Tinerilor din #Romania, poate la cel mai important eveniment de #dialogstructurat la nivelul tarii: cetateanul European fata in fata cu reprezentantii Administratiei #UE, in prezenta comisarul european Corina Cretu și a președintelui Comitetului Regiunilor Karl-Heinz Lambertz.
Sala ARCUB a fost arhiplina de cetateni activi interesati sa adreseze intrebari despre viitorul Uniunii Europene, printre care m-am aflat si eu. Desi sesiunea de intrebari sta in continuare sub semnul “mai usor”, m-am aflat printre cele 5 persoane care au adresat intrebari relevante invitatilor.
~~~
Printre subiectele care s-au discutat:
– importanta #coeziunii la nivelul statelor membre in contextul REgandirii viitorului Europei.
– importanta formarii comunitatilor active la nivel regional.
– citat “0 toleranta din partea UE fata de frauda si coruptie”…
– prioritizarea exprimarii opiniei cetatenilor cu privire la problemele regiunii fiecaruia.
– sustinere financiara si piata economica a statelor membre in contextul diminuarii birocratiei.
– prioritizarea #educatiei pentru scrierea de proiecte majore pe fonduri europene care sa salveze contextele regionale defavorizate.
– necesitatea implicarii mai mari a administratiei locale care sa vina in sprijinul dezvoltarii comunitatii.
– piata muncii nu ar trebui invadata in mod abuziv, ci este nevoie de dezvoltare locala si regionala, moblitatea in UE ramanand un scop in parametrii normali.
– educatia pentru participare activa a cetatenilor europeni trebuie sa aiba prioritate; nu se poate vorbi despre modele de regionalizare decat in urma consultarii cetatenilor europeni.
– bugetul UE vs. accesare fonduri pe fiecare tara; bugetul UE va fi mai mic cu 10 miliarde de euro dupa Brexit.
– legislatia UE – prevaleaza sau nu asupra legislatiei nationale a unui stat membru, mai ales in conditii de abuz de putere?
~~~
Pe tot parcursul discutiei, au fost afisate #statistici pe diferite domenii ale UE, dar si intrebari cu vot direct din partea tuturor celor prezenti.
La bine-cunoscuta intrebare adresata printr-un sondaj online la nivel UE (pe care si eu am folosit-o in cadrul implementarii procesului de dialog structurat la nivel local pe parcursul a 2 ani) – “Care considerati ca sunt principalele probleme ale orasului si regiunii d-voastra?”, pe locul 2 se afla “politicile de tineret” – ar trebui sa ne ingrijoreze…(!!!)
~~~
Cetatenii Uniunii Europene sunt invitati sa studieze C
arta Alba a viitorului UE si cele 5 scenarii ale viitorului UE pentru a se putea exprima in legatura cu acestea.

Documentul aici whitepaper_ro

Screen-Shot-2017-03-01-at-4.58.44-PM

~~~
“Ana Nedelcu: Istoria ne învață că legislația UE prevalează legislației statelor membre mai ales acolo unde de observă abuzuri. Cât la sută prevalează legislația UE asupra celei românești?” #caleaeuropeana Prezenta in cadrul “Agora – Viitorul Europei – dialog cu cetatenii Uniunii Europene.” – 7 septembrie, ARCUB http://www.caleaeuropeana.ro/live-video-ora-1600-comisarul-corina-cretu-si-presedintele-comitetului-european-al-regiunilor-in-dialog-cu-cetatenii-la-bucuresti-privind-viitorul-ue/

Oceanul, un salvator din Salvador_RECENZIE film

Capitães da Areia sau Stăpânii Nisipurilor este despre noi, despre copiii noştriEste despre #educaţie şi despre anduranţa cu care generaţia tânără suportă metehnele adulţilor. Pe cât de sensibil subiectul filmului, pe atât de bine regizat, cu imagini de artă şi cu o frumuseţe intrinsecă ce vine din străfundurile unor suflete sincere.

În Brazilia anului 2011, femeia regizor Cecília Amado ecranizează un roman celebru al unui scriitor brazilian la fel de celebru, Jorge Amado, roman scris în anul 1937 şi publicat pentru prima dată în limba engleză în anul `88. Da, aţi ghicit: femeia Amado este nepoata faimosului scriitor Amado.

Filmul, regizat într-un mod impecabil, prezintă viaţa unor copii ai străzii care îşi trăiesc zilele printre ruinele clădirilor abandonate de pe coasta Atlanticului. Găşti formate din copii abandonaţi sau maltrataţi de părinţii lor, aleg calea străzii în căutare de libertate. Ce se poate întâmpla cu aceste suflete? Cum percep ei viaţa de după “gratiile” unui suflu chinuit? Ce le oferă societatea acestor tineri?

Tabloul este unul clasic şi trist: o gaşcă de tineri trăieşte din furt şi înşelătorie, trăieşte în mijlocul rundelor de bătăi cu alte găşti, trăieşte cu fum şi alte substanţe inhalate, trăieşte pentru supremaţie. În acelaşi timp, o astfel de gaşcă trăieşte pentru libertate, pentru o libertate ţâşnită de sub obrocul terorii şi nepăsării adulţilor care, puşi în diferite contexte de viaţă, îşi scot la iveală frica, neputinţa, răutatea şi ticăloşia precum şi iresponsabilitatea de a fi adult.

Tineri bătuţi, tineri abuzaţi, tineri abandonaţi, corpuri ce adună în bagajul emoţional şi mental deşeurile umane ale părinţilor lor, ale profesorilor lor, ale autorităţilor, în final… ale sectorului “adult”.

În tot acest context negativ, regizoarea pictează un paradox: aceşti tineri vagabonzi devin modele pozitive pentru cei mai vârstă, printr-o maturizare forţată şi o conştiinţă de rang superior descoperită forţat …de stradă. Să cunoşti strada este tot ce poate fi mai dur pentru un copil abandonat, cu atât mai mult dacă punem în calcul extrapolarea acestei idei pentru noi ceilalţi: să cunoşti munca de teren şi să te implici activ în societate acolo unde este nevoie, te schimbă la 180 de grade, te maturizează, te fac6aa7c4590f8c630c5361e9ff7029ff90e să înţelegi lumea, îţi ridică nivelul conştiinţei.

Puşi în situaţii de a judeca lucrurile, aceşti tineri pot da un exemplu de gândire cu adevărat matur atunci când: îşi doresc responsabilitatea unei relaţii, îşi fac dreptate cerând, în caz de abuz din partea poliţiei, o altă soluţie la educaţia delicvenţilor în locul bătăilor şi umilirilor crunte, atunci când ei consideră că biserica te cheamă către ea numai pentru alinare în curs de transformare pedofilică, atunci când ei îţi arată că societăţile nu sunt pregătite să aducă copii pe lume.

Filmul devine, paradoxal, un adevărat poem de iubire, regizoarea făcând analogia cu povestea lui Romeo şi a Julietei, punându-i în prim plan pe cei doi tineri îndrăgostiţi care, în mijlocul orgiei societale, îşi doresc armonia, iubirea pură şi libertatea ei.

Minunăţia peliculei vine şi din cadrele poetice ale oceanului albastru, un salvator al acestor suflete din Salvador care, în repeziciunea şi cântul lui, ne oferă speranţa întru propria salvare a generaţiei tinere. Oceanul reprezintă aici şi imaginaţia debordantă, secvenţa finală a filmului ce ne adresează o întrebare: sunt gândurile şi intenţiile constructive ale acestor tineri doar vise sau pot ele deveni realitate concretă?

Din nou şi din nou, tehnica regizorală fixează gro-planurile, aici cu un scop precis: feţele acestor copii pendulează printr-un machiaj desăvârşit între trăsături ale unui om matur, bătrân aş putea spune şi zâmbetele unor copii inocenţi. Care este de fapt identitatea acestor chipuri? … Căci stăpânii nisipurilor reprezintă de fapt copiii oceanelor, stăpânii unor adâncuri de ape, a unor adâncuri sufleteşti şi identitare. După cum spunea Almodóvar, “Mar adentro” în traducere “Marea din interior”.

Onomastica nu este întâmplătoare, căci mai tânărul talent “Professor” este un desenator desăvârşit care şi-ar dori în adâncuri să meargă la şcoală pentru a învăţa mai mult şi a ajunge un pictor celebru. Ce resurse are societatea pentru un astfel de talent trăitor pe străzi? … Filozofând asupra vieţii de artist, el Profesor ne va oferi cele mai mature şi inteligente lecţii de viaţă.

Un film la care este posibil să verşi o lacrimă, o lacrimă de furie pentru neputinţa unor adulţi în a “gestiona” astfel de talente tinere, în a oferi o educaţie altfel decât prin intermediul jignirilor, ţipetelor, răstirilor şi nepăsării, dar şi o lacrimă de emoţie pozitivă a regăsirii adevăratei libertăţi prin intermediul unor suflete rătăcite şi regăsite prin propria voinţă, alături de un ocean şi de o natură întreagă care pare să-i iubească şi să-i venereze… mai puţin însă oamenii, părinţii lor…

©LiterAnART – 10/09/2017

Un film pe aceeaşi temă aici https://ananedelcu.wordpress.com/2017/07/09/biblioteca-vie-extrasa-din-cinematografie_film-review/

“Clientul” ~ Farhadi vs. Miller_RECENZIE film

Ce legătură are marele dramaturg american Arthur Miller cu mai contemporanul regizor iranian Asghar Farhadi? Ne putem răspunde la această întrebare vizionând pelicula “Clientul” premiată anul acesta cu Oscarul pentru cel mai bun film străin (cel mai bun scenariu, cel mai bun actor la Cannes).

Pe mulţi am auzit propagând ignoranţa vis-a-vis de cultura şi informaţia globală: “ce mă interesează pe mine cum e la alţii?” sau “îmi văd de treaba mea” sau “la ce-mi foloseşte să fiu informat despre celălalt colţ al lumii?” etc… replici de tip “închistare mentală” care ne ţine cumva închişi într-un orizont foarte îngust de unde nu ne putem dezvolta.

Tocmai acest fapt îl aduce în prim plan filmul de faţă: o legătură universală ce uneşte omul din orice colţ de lume ar proveni, cauze ale unor fapte nesăbuite, consecinţe şi soluţii ale unor probleme care ne pot privi pe fiecare dintre noi.

Un film de tip “teatru în teatru” care ne transportă zilnic la repetiţii pe scena lui Arthur Miller în a sa celebră piesă “Moartea unui comis voiajor”.

Emad şi Rana, un cuplu de tineri căsătoriţi, se confruntă cu nefericirea de a fi evacuaţi din propriul apartament ca umare a construcţiilor ce au loc în clădirea învecinată şi care afectează fundaţia edificiului în care ei îşi au locuinţa. Din start, simbolistica “fundaţiei” de orice tip (aici, a familiei) este pusă sub semnul întrebării. În aceste circumstanţe, cuplul hotărăşte să se mute într-un nou apartament din centrul Teheranului. Aici însă, ne întoarcem în timp şi intrăm într-un scenariu ciudat ce are legătură cu foştii chiriaşi.

Dintr-o inconştienţă vecină cu prostia, aşteptându-l pe soţul reîntors de la muncă, Rana oferă prilej unui necunoscut de a intra în noul apartament în timp ce ea crede nevinovată că este soţul ei. Aflată într-o conjuctură nefericită, Rana este bătută şi abuzată de acest necunoscut în propria casă. Găsită de un vecin într-o baltă de sânge, ulterior de soţul venit acasă după o altă zi de predare la şcoala unde este profesor, Rana devine victima unui individ care nu are de-a face cu ea de fapt, ci cu persoana ce locuise înainte în acel apartament. De aici, filmul vizează un proces de conştiinţă, de căutare şi de răzbunare al celui care îi este soţ pe acest personaj necunoscut, dar şi o furie intrinsecă pentru femeia presupusă a fi o prostituată ce locuise înainte aici.

Deşi intriga poate părea banală, filmul pendulează între o mie şi una de simboluri legate de: rolul căsniciei în lumea arabă, condiţia femeii, rolul bărbatului arab de eră contemporană, starea de fapt din Teheranul anului 2016-2017, traiul oamenilor prin aceste locuri, sistemul educaţional, condiţia artistului. Acestea sunt doar câteva dintre punctele ce se mişcă necontenit pe axa celor 2 ore de film, timp în care consumatorul de filme bune rămâne atât fascinat de joc, scenariu şi tehnica regizorală cât şi înmărmurit de subiectul tratat, precum şi de asemănarea izbitoare cu societatea românească. Da, aţi auzit bine, dacă veţi urmări acest film, veţi recunoaşte multe dintre puzzle-urile care organizează şi orânduirea mioritică.

Primul şi cel mai important aspect este alăturarea contextului american al anilor `40-`50 (“Moartea unui comis voiajor” a fost scrisă de Arthur Miller în anul 1949) cu Teheranul anilor `00. De ce această asemănare? Pentru a putea înţelege mai bine contextul, trebuie să ştim câte ceva şi despre piesa lui Miller – cea mai importantă lucrare a autorului, distinsă cu Premiul Pulitzer în 1949, mai multe premii Tony şi Drama Desk. Este considerată ca fiind una dintre cele mai mari piese de teatru ale secolului XX. Nu degeaba am studiat-o şi eu în facultate la partea de literatură americană pe care am îndrăgit-o în mod expres. Tema de baza a lui Miller este “conflictul între generaţii”, cum să lăsăm în urmă trecutul pentru a ne construi viitorul, pentru a lasă loc generaţiilor tinere în a construi societatea în noi paradigme şi valori. Deznodământul filmului va fi ilustrat perfect în piesa lui Miller: de acolo de unde ne aşteptăm mai puţin, de la generaţiile vechi menite să transmită valori, educaţie de calitate şi să încununeze vremurile tinerei generaţii, de acolo “ne pricopsim” cu nonvaloarea dată mai ales din incapacitatea de adaptare la nou a părinţilor şi bunicilor, dar şi de o dogmă religioasă care este cel mai greu de depăşit. Aşa-zisa “tradiţie” ne poate îndobitoci stagnând în rolurile noastre sociale şi de tineri; stagnarea însemnând de fapt involuţie. Pe scurt, Miller ne vorbeşte aşa… şi ne vorbeşte din anii `49. Ce facem azi când ne confruntăm cu aceleaşi probleme? Cu precădere ţările estice şi lumea arabă încă se zbate în sfera dogmelor nesemnificative pentru secolul XXI… Nouă, românilor, ne sună cunoscut acest scenariu? …

Analogia cu Miller nu putea fi mai potrivită subiectului ales de regizor. Filmul reprezintă în esenţă o invitaţie de a ne uita către sine în loc de a privi în afara noastră şi a provoca răul acolo unde firea este condusă de frică şi ahtiată de putere.

Pe bună dreptate “The salesman” este tradus în lb. română “Clientul”, interşanjând necontenit problematica comerţului de mărfuri: oamenii ca mărfuri şi mărfurile sucite şi răsucite din rafturi în maşini şi viceversa. Vindem şi cumpărăm bulshit, pare să ne spună pe faţă iranianul.

Evident, o altă temă de remarcat este condiţia femeii şi portretizarea femeii ca fiind, pe de-o parte “mama răniţilor”, întruparea compasiunii şi împăciuirii, pe de altă parte, supusă unor condiţii de viaţă inumane la care ar trebui să ia atitudine. Aici, în film, femeia devine o scuză the-salesman-188200l-600x0-w-714bbce5pentru practicarea ticăloşiei. Ea devine o marfă uşor de prăduit. Ea nu poate trăi fără bărbat în lumea arabă sau fără a fi stigmatizată în continuu. Femeia nu are acces la educaţie, Emad fiind profesor pentru o clasă formată în unanimitate din băieţi, respectiv “viitorii oameni ai ţării”. În 2017, încă vorbim pe glob de accesul îngrădit al femeii la educaţie. În acest context şi cu referinţă clară la relaţia bărbat-femeie din Iran, regizorul alege un actor principal cu o capacitate extraordinară de a transpune prin chip frământările bărbatului arab contemporan ce se zbate între trecut şi prezent, capacitatea lui de a-şi manifesta sentimentele faţă de soţie, pendularea între raţiune şi emoţie, între protecţia acordată femeii şi supunerea ei. De altfel, tehnica regizorală a gro-planului face din peliculă una de impact.

Filmul ne vorbeşte şi despre capacitatea de a ne face dreptate singuri: cum facem asta?, este necesar?, în ce context?, putem deveni din victime ale abuzului nişte acuzatori fără precedent? Tu ce-ai fi făcut în locul celor doi? pare să ne întrebe regizorul. De ce evită omul să contacteze autorităţile în caz de urgenţă? Pelicula pune sub semnul întrebării autoritatea şi capacitatea instituţiilor de a face lucrurile corect.

Generaţia tânără este pusă aici în aşteptare. Adică pusă în rolul de observator mai degrabă decât de practician al vieţii, un neajuns al educaţiei din Iran. Şi până la urmă, care este rolul profesorului, ne întreabă acest regizor îndrăzneţ.

Revenind la asemănarea contextului din Teheran cu realitatea românească, remarcăm o societate gri, străzi prăfuite, blocuri jupuite, locuinţe precare care pun sub semnul întrebării fundamentul familiei. De remarcat ca simbol urcatul scărilor înainte şi-napoi ce apare peste tot, clădirile neavând lift în dotare. Urcatul vine însă cu greutate, cu gâfâit, cu accesul limitat la un nou nivel de conştiinţă.

Per ansamblu, filmul “Clientul” ne trezeşte creierele şi ne deschide ochii în legătură cu ambiguitatea societăţii. Societatea are nevoie să se auto-definească. Cum? De asemenea, ne lansează întrebarea: aducem sau nu copii pe lume într-o societate ambiguă? Iar dacă îi aducem, ştim cum să-i protejăm atât pe ei cât şi pe noi de celebra replică a lui Arthur Miller “I`m a dime a dozen”?, în traducere: “Sunt 12 la leu, sunt un nimic.”?

©LiterAnART-04/09/2017

M-am născut în ziua limbii române

Am pornit spre Odorheiu Secuiesc cu gândul să vorbesc tot în limba română, că doar suntem în România…ce mama naibii… Surpriză: de ziua mea, a limbii române, nu avusei voie să mă exprim în limba maternă, oricât de europenizată şi americanizată ar fi devenit ea, pe motiv că aş avea obligaţiunea să vorbesc în dialectul minorităţii de pe teritoriul în care mă născui… Şi uite aşa, un pamflet cu iz de mârşăvie fu “plantat” şi de Ziua Limbii Române, adică ieri, 31 august. Ce să-i faci, cineva se joacă la butoanele batjocurei…

Din tot acest scenariu, cel mai grav aspect mi se pare însă lipsa de atitudine acolo unde trebuie ea “răsărită” şi luarea de atitudine acolo unde ea nu se cuvine (noi, tot pe dos…) ale unor persoane importante pentru ţara asta, cât mai ales importante pentru biata limbă română şi rolul ei în societate: Academia.

O dată pe an sau cel mult de 3 ori, membri importanţi ai Academiei Române – cea mai înaltă instituţie culturală şi educaţională dintr-o ţară – ies şi se exprimă în legătură cu diversele aspecte ale urbei, îndeosebi cu deficitul din domeniul culturii şi al educaţiei.

O zi importantă de ieşit “pe sticlă” este chiar 31 august, Ziua Limbii Române când, cu un efort probabil semnificativ pentru vârsta şi comoditatea specifică academicianului român, însuşi un mare nume al acestei instituţii susţine un discurs “mare şi lat” în cadrul unui eveniment dedicat zilei în cauză.

Aş vrea să cred că în Academie nu se preumblă numai octogenari cu idei de secol XIX, ci şi oameni care trăiesc în anul 2017 şi care se pot adapta din mers unei societăţi în continuă schimbare. Din fericire, a existat un om care a dorit să schimbe ceva şi a trăit cât de cât în prezent (poate nu a făcut destule totuşi), reputatul Solomon Marcus care, din nefericire de dată asta, a plecat (deşi la o vârstă venerabilă) prea devreme pentru a avea un impact cu adevărat semnificativ în societatea românească, respectiv în sfera educaţiei unde, la momentul actual, este nevoie de cea mai mare atenţie şi implicare.

În 31 august a anului 2017, limba română este dezbătută, după părerea mea, cu idei mult prea învechite pentru generaţiile actuale. …Că dacă nu dezbatem, nu analizăm şi nu creăm pentru generaţiile noi, atunci înseamnă că suntem distruşi ca naţie… Din discuţiile care au însă loc în mai marile şi importantele instituţii din România, reiese faptul că tinerii au prea puţină importanţă în procesul educaţional, cultural, şi whatever alt domeniu în care sunt cuprinşi şi îşi desfăşoară activitatea…(uite că am americanizat şi eu acest discurs)

…ca spre exemplu: << “Se întâmplă lucruri care ne îngrijorează. Am auzit că se organizează, în momentul de faţă, o nouă reforma. S-a întâmplat cândva când un guvern a interzis oamenilor mai în vârstă să mai lucreze. Este o măsură atât de iraţională… împotriva culturii. Pentru că, dacă noi vrem să menţinem la institutele noastre oameni mai în vârstă, este că ei ştiu carte. Noi nu putem face marile dicţionare fără aceşti oameni. Se anunţă că trebuie să-i scot iarăşi pe oamenii ăştia, să-i oblig să renunţe la pensie. Dar ei au muncit 50 de ani pentru pensia asta. Iar acum îi obligăm să iasă, când avem nevoie de ei”, a afirmat Simion, director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară “George Călinescu” al Academiei Române, în cadrul unei dezbateri dedicate limbii române, găzduită de Clubul Academicienilor. >>

Sursă: https://www.agerpres.ro/cultură/2017/08/31/eugen-simion-către-premier-trebuie-să-rămânem-o-naţiune-culturală-nu-ne-obligaţi-să-ne-concediem-specialiştii-14-44-54

Sincer afirm că mă cam îngrijorează aceste cuvinte, mă cam îngrijorează că nu se oferă suficientă importanţă unei generaţii despre care se spune numai că este “distrusă”, că este “pierdută” şi alte apelative de gen, fără a medita măcar asupra faptului că poate aceste generaţii tinere şi foarte tinere, dacă li se oferă prilejul, este posibil să vină cu soluţii, idei şi paradigme de care octogenarii să nu fi auzit niciodată şi care, spre surprinderea lor şi a tuturor, să fie şi de folos în societate (!!!). Mă întreb oare ce fac domnii academicieni în afară ieşitului de sub “plapumă” de 3 ori pe an?…

Tot într-o pledoarie “demascată” şi tot domnul în cauză, a dezbătut ideea că limba română se pierde, ea se dizolvă, se amestecă necontenit cu “vulgul” altor limbi pentru că, nu-i aşa, există această era a globalizării “care ne distruge fiinţa”…în care folosim “k” în loc de “ca”, “tz” în loc de “ţ” etc. Greşit, domnule academician. Eu v-aş întreba simplu: ce este limba? Păi ea este un instrument de comunicare. UN INSTRUMENT, adică un organism viu supus schimbării şi adaptării la mediu. Aţi auzit de noile joburi ale secolului XXI care presupun multă altă terminologie de care d-voastră nu aţi auzit? …

Dacă vreţi să vorbim despre “anularea” limbii române că limbă “imaculată” a poporului mioritic, rog să ne întoarcem un pic în istorie şi să reflectăm la următoarele (vi le scriu aşa pe puncte, că aşa îmi place mie să explic, clar şi concis, ca reprezentant al generaţiei tinere):

  1. De ce aţi lăsat să se propage limbajul de lemn al erei comuniste care, din nefericire, reprezintă o etapă defavorabilă, o deteriorare în schimbările aduse limbajului de care vorbiţi? Da, exact, este vorba despre limbajul de lemn folosit încă în manualele din care studiază asiduu generaţiile tinere şi foarte tinere de azi, din anul 2017 (!!!); ce aţi făcut ca să schimbaţi această stare de fapt care dăinuie în timp şi spaţiu mioritic?
  2. Ce « întreprindeţi » (ca să folosesc un limbaj adecvat şi pe înţelesul octogenarilor) azi, de Ziua Limbii Române – 31 august 2017, pentru a schimba dezastrul analfabetismului funcţional la care s-a ajuns, tocmai din lipsă de gândire, creativitate şi discurs public? Vă întreb…
  3. Aţi auzit de existenţa unui sistem juridic tip Curte cu Juri de care România duce lipsă? Poate vă întrebaţi, domnilor academicieni, ce legătură are Curtea cu Juri cu subiectul de faţă… Păi are cea mai strânsă legătură: un sistem juridic sănătos are o Curte cu Juri în care există un avocat pledant şi nişte cetăţeni care gândesc responsabil şi cu capul lor; pledantul, adică un om care a fost pregătit în şcoală să devină orator, să stăpânească argumentaţia, practic să ştie să se exprime. Aţi avut vreodată un cuvânt de spus în acest sens? În a exista o cultură a argumentaţiei, un manual, o materie şcolară care să formeze liderii societăţii de mâine (advoco=a chema, a convoca_greacă veche)? 0… Va invit să vizionaţi nişte filme de referinţă în domeniu, ca spre exemplu “12 oameni furioşi” serialul “Ally McBeal” şi poate daţi un research mai departe…
  4. Domnilor academicieni, această instituţie pe care o formaţi, Academia Română, este un organism viu (şi el din fericire) şi are datoria şi responsabilitatea de a se implica în absolut orice domeniu din societate care are nevoie de atenţie şi « ajustare », practic sunteţi supraveghetorii şi « profesorii » unui sistem întreg. V-aţi gândit la acest aspect? Aţi format vreodată un grup de presiune, un grup responsabil cu a veghea la buna funcţionare a societăţii în toate sectoarele ei? Aţi încurajat şi întâmpinat vreodată pe lângă d-voastră tineri care să reprezinte liantul între generaţii şi cu care să lucraţi cot la cot pentru o Românie sănătoasă? 0…
  5. D-voastră ce credeţi despre formarea jurnalistică din România ? V-aţi implicat în discursul public “de pe sticlă”? Aţi venit cu soluţii la gramatica stâlcită care se propagă în presă de către oameni formaţi şi ei pe băncile şcolii româneşti fără intervenţie? 0…
  6. V-aţi gândit vreodată care sunt cauzele aşa-zisei degradări a limbii române de care tot amintiţi dar pentru care nu aveţi soluţii? Păi eu v-aş spune că, în ultimii 10 ani, cauza principală ar fi migraţia forţei de muncă. Ea reprezintă o sursă importantă de degradare a limbii materne. De ce permiteţi aşa ceva şi ce aţi făcut pentru români ca să prospere în ţară lor? 0…
  7. În acest moment, as we speak ca să fiu pe subiect, limba română se degradează în Ardeal sub ochii d-voastră. Şi dacă luăm în calcul istoria de care vă tot legaţi, hai să ne gândim la ruşinea care ni se aduce acum prin incidentul de ieri: un român nu este servit în limba română în ţara lui, într-un supermarket venit din Germania (!!??) pentru că romanul nu ştia maghiară. Cum explicaţi acest incident şi ce faceţi în acest sens? Da, vorbim tot de limba română şi preservarea ei. Şi cu Şcoala Ardeleană ce facem, d-lor academicieni ?…

… Zilele trecute, când am întâmpinat vizita preşedintelui Franţei în România, a lui Macron, tot ce am putut debita ca naţie au fost criticile de tip cancan cum că “tinerelul şi baba” nu se potrivesc; cum că nu ştiu ce fustă purtau primele doamne şi nu ştiu ce “genunche” se lăsau la vedere… E bine că ne preocupă estetica, mai puţin estetica morală…

Dar cea mai făină cancanărie a fost faptul că am criticat acerb faptul că Macron a venit să-şi susţină cauza ţării lui în context de colaborare politică. Păi nu e normal? Vă întreb… Şi noi ce-aveam de nu ne-am susţinut cauza ca naţie? Dar ştiţi cum e… e mai uşor să criticăm virtuţile altora de care noi ducem lipsă…

Din păcate, domnilor academicieni şi dragă Academie Română, acesta este adevărul crunt: nu aţi contribuit cu nimic la educaţia naţiei româneşti, deci nu aveţi nici un drept să veniţi să criticaţi că tinerii sunt inculţi, proşti, distruşi, că limba e pierdută, distorsionată etc…. este ruşinos să faceţi aşa ceva. Nu de alta, dar octogenari care se apropie vertiginos de suta de ani şi nu au fost în stare să tipărească un simplu manual de oratorie până acum, nu sunt demni de a critica pe nimeni, cu atât mai puţin de a reprezenta cea mai înaltă instituţie de cultură şi educaţie dintr-o ţară.

… iar eu, da, vorbesc din poziţia unui tânăr al societăţii româneşti care, la 30 de ani şi-un pic, e pe cale să tipărescă un manual de Scriere creativă la care a lucrat concret, în teren şi apoi intenţionează să-l aducă pe tapet ca instrument practic şi viu şi ca un exemplu de bună practică util, domnilor academicieni, pentru sistemul de învăţământ românesc care se “târăşte” pe coate şi “genunche” de 27 de ani, după cum este stipulat cu absurd şi umor caragialistic de către noul prost spus “manual” de educaţie fizică. Apropo, cum aţi lăsat să se tipărească un asemenea manual???… Va întreb… Aveţi pretenţia să se vorbească o limbă română imaculată cu asemenea publicaţii ale unui Minister de Ȋnvăţământ?…

fake-30346_960_720©LiterAnART-01/09/2017

“Cerşetorul nu mai are nimic de pierdut…”

“Vreau pensie mare! Vreau pensie mare!”, striga azi un cerşetor bătrân “poposit” pe scările prăfuite şi mizere ale unui magazin… imaginea de vis a unei ţări coborâte în abisurile groazei… o mostră sau dacă vrei o definiţie clară a situaţiei nefaste în care se află România zilele astea când, mai sărăcită (nu săracă !!!) ca oricând de şleahta de incompetenţi care conduc, în frunte cu un popor care moţăie…moţăie…

“Lăsaţi-l, doamnă, că e nebun, nu vedeţi?”

Păi hai să măsurăm gradul de nebunie al unui om care strigă un adevăr şi ţi-l strigă şi ţie din gura lui, că tu eşti cam mută, în orice caz, moţăi în scaunul de vânzător fără să fii cetăţean…

“Degeaba râdeţi, că omul spune adevărul… « Ne râdem » degeaba…”

“Hi, hi, hi…” continuă doamna parcă născută şi trăită în puful de la Cornu`, absentă total din viaţa ei…

… Probabil o fi vreun amărât cu studii într-o viaţă trecută care şi-a pierdut casă, familie şi a ajuns în stradă…

Omu` nu era violent, dar avea un scop: se hâţâna şi cânta aria clară a “vreau pensie mare!”, astfel că toată piaţa centrală a oraşului vibra de glasul acestui om năpăstuit, pesemne purtător de cuvânt al poporului… Purta un sacou ponosit, probabil singurul rămas după presupusa tragedie…

Lumea trecea… lumea se uita… şi tot lumea râdea… râdea lumea de un glas purtător de mesaj… o lume care, în inconştienţa de animal social, se distra la, nu numai tragedia unui om, ci mai ales la tragedia propriei existenţe…

Un om al străzii cu o placă purtătoare de adevăr… a câta centime din creier ţi-a tresărit la auzul acestor vorbe?… Tu ai curajul nebunului sau ţi-e frică să-ţi pierzi “bunurile”?… că vorba `ceea… el nu mai are nimic de pierdut…

P1090887

Nici o societate nu poate fi numită “sănătoasă”, atâta timp cât în interiorul ei există oamenii străzii. 

©LiterAnART-31/08/2017

 

 

 

photo – arhiva personală