Cu Scriitura la psihiatru sau despre fanfaronada limbii…

Articolaşul acesta răsare ca o floare după un ropot abundent de ploaie, în urma lecturii unui #blogpost aparţinând unei cunoştinţe de pe meleaguri străine, post instructivo-educativ pe tematica “the power of ranting” în traducere “puterea de a declama sau a vorbi cu emfază”.

Secunda care mi-a imprimat retina pe acest articol, mi-a adus aminte de lucrarea mea de disertaţie axată pe tematica Oratoriei şi a Retoricii, o lucrare amplă de peste 100 de pagini care tratează istoria acestei tematici, precum şi studiul de caz în materie de public speaking – “SUA vs. Europa”.

Gândindu-mă astfel la lucrarea personală la care am meşteşugit aproximativ jumătate de an în urma unei cercetări aprofundate, am dat pe butonul connecting the dots, dând curs unui stream of consciousness în materie de scriitură şi vocea celui ce scrie.

În puterea de a declama stau două perspective: declami cu sens dintr-o gândire “trezită” sau declami direct din scaunul de psihiatrie. Acum depinde de fiecare cum stă cu inteligenţa emoţională.

Filologul si lingvistul, dar şi scriitorul din mine urlă şi se revoltă în faţa actului creator: de ce? cum? unde? cine? ce?

În ultima perioadă, m-am lansat des în discuţii interesante despre ce şi cum să scriem, despre importanţa mesajului din spatele actului creator. A fi sau a nu fi responsabil pentru ceea ce lansezi în lume, până la urmă sub orice formă a creaţiei, fie că este literatură, arte vizuale, muzică sau film.

Scrisul are însă o particularitate: “foaia suportă tot”, iar cititorul alege ce să extragă din “scuipăturile” frustrate sau nu ale unui scriitor. Evident, cititorul are liber arbitru şi deci, vine la pachet cu o responsabilitate pe care numai el şi-o poate asuma în momentul “îngurgitării” unor texte literare. Dar poate că aceasta este doar jumătatea din adevăr. Cititorul trage după el ceea ce deja a fost lansat de altcineva înaintea lui: o bombă aruncată de către cel ce scrie. Este acela responsabil pentru cuvintele aşternute pe hârtie? Eu zic un categoric DA.

Dacă ne uităm în istorie, remarcăm multiple scrieri care au devenit celebre tocmai pentru macabrul transpus şi transformat chiar în pelicule de succes. De ce suntem mai degrabă înclinaţi să răspândim răul decât binele? Oare pentru că omenirea încă trăieşte în acel întuneric al psihicului decăzut? Este evident că oamenii, pe cât de absurd ar suna, sunt fascinaţi de cărţile scrise de criminali în serie, de obsedaţi de care mai de care, de filmele horror care rulează obsesii ale minţii, de tabloide care batjocoresc atât pe cel expus cât şi pe emitent (jurnalistul) sau de cazuri de boli incurabile la copii. Să fie oare răul o fabrică de bani şi o maşină de spălat creiere?

La nivel psihologic colectiv, omenirea are nevoie să se debaraseze de întuneric, de frici, de obsesii, de ataşamente, defecte psihologice care, într-un fel sau altul au nevoie de debuşeu, de manifestare şi vindecare ulterioară. Probabil aceasta este explicaţia sufleurilor din salbă de minţi periculoase (vorba filmului) care aruncă cu săgeţi în dreapta şi-n stânga. De altfel, este şi indecent să-ţi expui în public şosetele murdare, iar dacă o faci, măcar să fie cu tact, cu soluţii şi cu morală.

Nu numai oamenii ajung la psihiatru, ci şi scriitura… şi apropo, dacă tot ajungem acolo, să folosim noile tehnnici ale psiho-terapiei pozitive care propun şi soluţii pentru multiple probleme… (pentru cine este interesat de astfel de exerciţii, să-i dea un search cu google, că vorba `ceea, informaţia pică pe noi).

©LiterAnART

~~~

Pentru cei interesaţi, ampla mea lucrare academică va fi publicată la un moment dat. Până atunci, voi lăsa aici un Argument elocvent…:

~~~

,,Cum mă pot face auzit?” Pare a fi o întrebare ce traversează istoria omenirii, o întrebare specifică cadrului social al ei, a ideii de ,,a avea coloană vertebrală”, în mijlocul agorei oricărui loc de pe glob. A te face auzit în adevăratul sens al cuvântului este întradevăr o artă căreia, fie i se poate atribui un talent înnăscut, fie se poate dobândi prin exerciţiu.

,,Graiul este expresia cu ajutorul cuvântului, aceeaşi în esenţa ei, fie că-i vorba de versuri, fie că-i vorba de proză”[1] sau de un discurs direct adresat unui public. ,,Graiul trebuie <lucrat> în părţile unde acţiunea lâncezeşte, şi unde nu se dă expresie nici caracterelor, nici cugetării. Altminteri, un grai prea strălucit întunecă deopotrivă relieful caracterelor şi al cugetărilor.”[2] Aşa cum afirmă şi citatul de mai sus, graiul oricăruia dintre noi trebuie lucrat în mod permanent, astfel că el devine arma noastră pozitivă pe care să o putem folosi în scopul precis de a deveni OAMENI şi a ne desfăşura o activitate optimă în mediul în care trăim. Copilul îşi exercită darul vorbirii încă de la câţiva ani, iar acest dar este dat tocmai pentru a reîntregi fiinţa umană pentru ca, prin exerciţiu, de-a lungul existenţei sale, să poată ajunge a-şi susţine cauzele în mod conştient.

Scopul personal al alegerii acestei teme se bazează tocmai pe ideea opusă: în ziua de azi, nu ştim să ne exprimăm  aşa cum trebuie, nu ne-am ,,lucrat’’ deloc în timp graiul personal, iar consecinţele acestui fapt sunt vizibile în defectoasa organizare şi desfăşurare a societăţilor de azi. Un grai cu accente puternice şi clare nu trebuie să fie specific numai anumitor categorii de oameni (preşedinţi, negociatori, mediatori etc.), ci el trebuie format, dezvoltat de către fiecare dintre noi pe parcursul vieţii.

Ca oameni, ne aflăm într-o permanentă poziţie de dialog cu noi înşine şi cu celălalt. Ce facem pentru a ne putea exprima în mod coerent şi plăcut ? Cum putem recepta un mesaj în mod conştient pentru ca mai apoi să oferim un feedback ? Dialogul interuman pare, pentru cei mai mulţi dintre noi, o dimensiune neglijabilă, firească în sensul nepăsării în faţa adevăratelor probleme ce incumbă de fapt procesul comunicării. Pornind de la dialogul cu noi înşine, care trebuie să se bazeze pe sinceritate intimă în sensul voinţei de a ne rezolva propriile probleme emoţionale şi mentale, şi terminând cu dialogul cu persoana de lângă noi, latura comunicării are valenţe extrem de dificile şi neobservabile la o primă vizionare. Astfel, comunicarea intrapersonala este acel discurs, cel mai important de altfel, care trebuie dezbătut în mod cât mai sincer, dimensiunea acestui tip de dialog cu tine însuţi fiind de fapt cea psihologică, reprezentând primul pas în auto- dezvoltare şi, în mod normal cel mai important pas în formarea ulterioară a unui discurs interuman.

Orice discurs adevărat este înlănţuit de pereţii moralei, ai eticii. El nu poate exista de sine stătător ,,ca o înlănţuire de sunete sau zgomote care să transmită idei negative şi să îndemne la violenţă fizică şi psihică. Etica este parte din ceea ce putem numi OM în adevăratul sens al cuvântului, este ceea ce caracterizează omul în esenţa lui inefabilă, filosofică. Fie că este vorba de un discurs minor, într-un  cadru familial, fie că este vorba de unul major, în cadru academic, politic, el trebuie să poarte, de-a lungul frazelor, dimensiunea morală şi asertivitatea. Aceasta din urmă înseamnă susţinerea propriilor opinii în mod civilizat, aducând argumente cât mai convingătoare. Alături de alte aspecte tehnice ale unui discurs,  argumentarea corectă a opiniilor poartă discursul spre cotele maxime ale frumuseţii lui.

Aşadar, problematica moralei în general este dată de lipsa de conştiinţă şi demnitate proprie. Un dialog intrapersonal sincer şi o educaţie optimă, formează adultul în a avea conştiinţă de sine şi demnitate, în a putea să-şi susţină cauzele ca şi actor social, în a putea astfel să schimbe lacunele din societatea în care activează. Conştiinţa civică şi cultura orgaizaţională sunt, imediat după dezvoltarea psihologică personală, părţile esenţiale ale gândirii unui om care doreşte să producă schimbare în bine acolo unde este nevoie.

Deficienţele ce se regăsesc în toate aceste dimensiuni expuse mai sus, fie că vorbim de individ needucat, de societate ,,adormită’’ sau de conducători cu influenţă negativă, m-au determinat să abordez această temă esenţială, din punctul meu de vedere, pentru o dezvoltare umană optimă. Exemplele expuse ce se regăsesc de-a lungul istoriei în materie de oratorie, retorică, discurs politic, sunt relevante în analiza temei propuse, reprezintând adevărate şi valoroase exemple de cum, fiecare dintre noi, poate deveni, prin muncă asiduă cu sine, un orator în mediul lui de activitate, cu precădere, socială.

Nu se poate vorbi însă despre oratorie fără a atinge cel mai înalt nivel de manifestare a sa, politica. Politica nu reprezintă un stâlp de sine stătător, nu este un parametru individualist, ci este strâns legată de dimensiunea morală, de binele comun al cetăţii. Astfel, discursul politic se încadrează în fundamentele moralei colective, al acelui context al societăţii domestice, unde omul este membru al societăţii politice, adică al statului. ,,Din punctul de vedere susţinut de Aristotel, binele public va câştiga o oarecare întâietate, întrucât el priveşte un număr mai mare de indivizi.’’[3] Aşadar, discursul politic pe care-l tratăm în lucrarea de faţă, în esenţă sa, este imperios necesar a fi gândit, scris şi relatat în numele omului ca membru al cetăţii, în numele actorului social, al fiecărui individ în parte, care, odată născut, se bucură de drepturile sale şi are obligaţiile sale de cetăţean conştient.

Lucrarea prezintă  un cumul semnificativ de informaţie în domeniul studiului graiului, începând cu reperele istorice, teoretice şi contemporane ale oratoriei, retoricii şi discursului, analizând cu precădere caracteristicile discursului politic în general, cel din Media, dar şi cel din Artă, continuând cu personalităţi marcante din istoria discursului de la Cicero până la Regele Mihai cu discursul său din 2011, trecând prin rolul educaţiei în formarea de buni vorbitori şi oferind chiar sfaturi concrete în elaborarea unui discurs excelent, şi încheind cu studiul de caz ce pune faţă în faţă două tipuri de discurs politic contemporan provenite din spaţii şi culturi diferite. De semenea, lucrarea oferă şi referinţe la pelicule celebre care au excelat în tematica discursurilor şi care au marcat cinematografia de-a lungul timpului, dar şi un veritabil cumul de păreri adunate ,,din popor’’.

REFERINŢE: 

[1] Duda, G., Introducere în teoria literaturii- Antologie- Aristotel- Poetica- fragmente, Ed. UPG Ploieşti 2009, p. 250, 251

[2] Idem

[3] Aristotel, Politica, Ed. Iri, Bucureşti, 2001, p.21

 

Advertisements