Actual(ly)

ziduri de fier construit-am în cale
că să nu mai ieşim prin nicio gură de vale
zidit-am în forţă straturi în mii
acum le dăm jos să le călim de vii.
oamenii vin în cohorte atrag
arme din fum în a năpusti acest vag
colţ de umbră din minţi
să vină oamenii să rupă-n profani şi-n sfinţi
asfalturile goale de conţinut
cu sufletele-n cor zic “zis şi făcut”.
trecut-am poduri în şoşoni încâlciţi
construind noi forme şi dărâmând vădit
tot ce nu mai e actual în contemporan
să păşim noi şi noi în Uman.

©LiterAnART-01/02/2017
~~~
“…walls come crumbling down…”
Gif – original art by Daniel Arsham ~ “Wall Excavation” installation, a large-scale, architecturally responsive installation in which the artist has carved into a repeated series of faux-concrete walls. http://www.scadmoa.org/art/exhibitions/2016/daniel-arsham-sculpture

tumblr_od3ywjqww31txeruoo1_r1_500

Creative Writing 10

(English bellow)

Daca doamnele mele de la curs deja au fost premiate, vine si certificarea pentru trainer
Multumesc World Poetry Canada & International pentru acest premiu si pentru onoarea de a-i reprezenta in Romania!
@ Anticaffe de Scriere Creativa 10 (Aprilie-Noiembrie 2016) ~ incursiune in scrierea creativa in 10 cursuri – de ce, ce si cum scriem?
Urmeaza manualul la care lucram deja asiduu

~~~

My certificate for Creative Writing 10 – a ten series workshop on why, what and how to write in different areas – poetry, prose, script, journalism.

Thank you World Poetry Canada & International for being a great partner! I am honored to represent them in Romania!

Creative writing 10 will publish this year a great writing manual, which is now a work in progress.

16143154_932788003523395_7135995524028138795_n

Cine-ţi bagă mâna-n gură…

Nu demult am călcat pragul unui cabinet stomatologic privat ca să-mi repun în funcţiune o măsea “rătăcită”, şi asta după o experienţă nefastă într-un alt cabinet unde era să-mi fie dizlocată mandibula cu totul. Aşadar, eram în căutare de un cabinet profesionist. După o primă vizită care fusese la urgenţă şi foarte scurtă (n-am apucat să observ mai nimic în jur şi de durere şi de timp), m-am programat a doua oară pentru găsirea unor soluţii de continuare a lucrării cu pricina.

7 p.m. Cu inima cam mică, deh, la dentist eşti destul de “constipat” când e vorba de “lucrări”, intru sfios, direct din curtea casei, într-un hol aparte: mic şi înghesuit, “transpirat” de respiraţia atâtor persoane adunate pe scaune “la coadă”. Nu-i văzui bine holul, că ochii mi se fixară mai ales pe “cuprinsul” celor două uşi deschise ale cabinetelor aflate în dreapta şi-n stânga (pesemne cabinetele celor 2 stomatologi – colegi de breaslă şi chirie). Îmi zic: “am început bine cu la măsea…” şi cu intrarea maiestuoasă direct în gura pacientului… uşi deschise larg, la fel şi gurile năpăstuiţilor de pe scaunele “electrice”… adică dacă tot intra lumea, să ştie ce-o aşteaptă…”buuuun”… am zis, “să stăm să vedem ce alte surprize mai rezervă starea de fapt”…
… Uitându-mă în jur, mi-am dat seama că, deşi ora programată se apropia, mai aveam de stat pe baricade încă un ceas până să intru pe scaunul “dentoid”. Îmi iau răbdarea la vorbă şi mă aşez pe un scaun în fundul rândului de şezători… şi aştept. Lume vine, lume pleacă, se perindă lumea ca-n gară, uşile tot deschise la cabinete… mai intră unu` în cabinet, îi mai adresează o întrebare d-ului stomatolog, iese, intră altul… cu pacientul tot pe scaun….pesemne, omu` era multitasking, operând în mod special cu “polizorul”.
În holul cu pricina, televizorul aprins (cum se obişnuieşte acum în vederea neplictisirii pacientului în aşteptare) îţi crăpa capul (în cazul în care nu era deja crăpat de la durere de măsea…) şi nu pe orice post, ci pe Star tv – tabloide şi telenovele la turaţie maximă. În căutare de telecomandă …ioc… de un dop de ceva ca să mi-l vâr în urechi, mă uit în jur şi observ cum lumea era absolut fascinată de cele ce se petreceau pe sticlă, fiind absorbiţi fără doar şi poate de scandalurile dintre Fifi şi Cici… Stingher era un corporatist în faţa mea care, săracu`, se vedea că suferă de vreun nerv “zgândărit” prin gingie, că-i pulsau ochii întredeschişi pe ecranele telefoanelor din mână (probabil o fi avut vreun task de desk în timpul liber şi ţinea morţiş să-l îndeplinească până la dead-line… ce măsea… ce nerv… task-ul e de bază).
Îmi dizloc privirea de la acest obsedato-suferind şi rămân un pic mai mult setată pe a găsi ceva să vâr în urechi sau/şi pe ochi, o pânză ceva moale ca să nu mai văd şi să aud atâta retardism pe cap de locuitor. Într-un moment de disperare, îmi zic că mai bine ies în curte să aştept, deşi era un frig de crăpa piatra sub pantofii îngheţaţi, aşa că mă uit la ceas, apoi îmi îndrept privirea brusc către o doamnă care dă să intre “următoarea la rând”, deşi abia venise. Ok… ia să vedem ce se petrece aici…
– Bună seara! Mă scuzaţi că intervin, aş vrea să ştiu cât ar mai trebui să aştept, că deja trebuia să intru de o oră.
– Da… numai un pic să mă uit pe programări…. Da, după doamna, puteţi intra d-voastră.
– Bine, mulţumesc.
Aştept… aştept… nu mă mai aşez pe scaun ca să stau mai departe de plasma gigant care debita cretinisme şi mă aşez chiar în dreptul uşii deschise. Practic, mă uitam în gura pacientei în timp ce-o “căuta”… să văd… se sesizează dentinstul ori ba? Nimic… nimic… mai intră unu`, mai iese altu`… ca pe bulevard, iar doctorii stau liniştiţi şi-şi văd de treabă (căci pe partea opusă era o doamnă stomatolog)…
O domnişoară, mai nerăbdătoare din fire, calcă pragul uşii deschise şi îi cere dentistului o programare. Omu` nu vede nimic deplasat aici, aşa că lasă pacienta în a cărei gură umbla cu ardoare şi vine spre uşă ca să chat-uiască cu donşoara. Cu mănuşile în mâini şi o unealtă în mâna dreaptă (că, deh, era in the middle of operations), îşi băgă mâna în gura donşoarei din prag întrebând-o: “Ia să vedem, ce ai?”….”Păi hai să te programez!”
What???? … adică uşa deschisă ca uşa deschisă (nu e normal nici asta), dar să umbli în gurile oamenilor cu aceleaşi mănuşi?? Când mă pregăteam să-i fac observaţie, omu` intră în cabinet, femeia iese şi el îşi continuă lucrarea de drept de pe scaun.
Ok, aştept să intru şi eu şi să văd ce alte surprize rezervă acest cabinet. În sfârşit, mă văd în cabinet:
– Am venit cu radiografia, cum aţi spus data trecută.
– Da, ia să vedem.
Mă uitam cu ochii cât ceapa dacă omu` îşi schimbă mănuşile. Încă nu observam acest gest venit firesc.
– Păi, aşezaţi-vă. Să începem.
– Staţi un pic, ce să începem? Ce ar trebui să facem azi şi cum se va derula procedura acestei lucrări? Ar trebui să mă informaţi întâi, nu? adresându-mă lui şi uitându-mă disperată după manevra de schimbare a mănuşilor de la pacient la pacient…
– Aaaa….nu m-am gândit să vă spun. Păi…
– Aş vrea să ştiu şi preţul final, care sunt costurile acestei proceduri… ştiţi, detalii.
Pesemne doctorul te ia ca pe o vită şi te pune pe scaun… Dumnezeu cu mila ce vei păţi… iar apoi nu va fi el responsabil…
Din privirea lui de după mufa ataşată ca să nu-i intre microbii în orificii, citeam extrema mirare, curiozitatea cum de eu aş vrea să ştiu aceste detalii. Corpul îi rămăsese înţepenit şi se uita la mine fix… fix ca la un alien… probabil nimeni nu întrebase până atunci ce i se va întâmpla pe masa de tortură…
– Da, păi va costa atât, facem asta… da…
În timp ce-mi dădea detalii despre procedurile ce urma să-mi aplice, dau să mă aşez pe scaun… în faţa ochilor mi se înfăţişează, ca un coşmar care nu vrea să-ţi dea pace şi basta, ECRANUL…. plasma naibii în format mic, de scaun deh, butonată bine şi setată pe… ghici… Star tv – tabloide şi telenovele la turaţie maximă (!!!). Odată cu acest coşmar ce mi se înfăţişa, auzeam pierdute nişte sume de-mi oripila şi buzunarul… aşa că mi-am zis: ok, stai aşa că nu-i a bună. Cum să pui, mă, ecran cu tabloide în faţa pacientului în timp ce-i umbli prin gură cu “polizorul”?? Urma să-i spun să-l închidă, că eu nu tolerez aşa ceva. Adică, mama lui de pacient, să-i sară inima de undeva: fie de la ce-i faci în gură, fie de la ce vede pe ecran, un colaps, un atac, ceva, o face el…. Cum să pui, mă, ecran tv pe scaunul pacientului???
M-am ridicat de pe scaun şi am zis:
– Ok, va trebui să mă mai gândesc. Vă sun eu dacă mă hotărăsc la vreo variantă. O seară bună vă doresc! Să-mi înapoiaţi şi radiografia, vă rog.
– Sigur, poftiţi. Aştept un telefon dacă vă hotărâţi.
Ies din cabinet, mă îndrept spre poartă, reluând filmul românesc extras “din teren”, din starea de fapt şi mă gândesc cu stupoare ce înseamnă să fii profesionist în România… cam asta… fişa postului venită la pachet cu bătaia de joc şi programare de 8 p.m într-o zi de vineri…

Se presupune că mersul la doctor este un act discret, confidenţial, politicos, atent…

©LiterAnART

fotolia_107580198

Literatură categoria grea

Experienţele n-au loc în sertare…

(excerpt fictiv dintr-un nou roman adaptat la realitate)


Despre experienţe plăcute şi mai puţin plăcute este necesar a vorbi în egală măsură, atât din punct de vedere al unei bune practici cât şi din punct de vedere a lui “aşa nu”…aşa îţi spune la şcoală.

“Şansa” de a preda în România în sistemul public de învăţământ este o “onoare” şi nu poate fi cu nimic egalată. Nici măcar cele mai bune programe ce au o misiune nobilă şi vor să schimbe paradigmele acestui sistem bolnav, nu pot reuşi să dărâme “fiara” sau…cu prea mult greu se acţionează.

– Alo, da, d-na directoare. Sunt din partea programului revolutionar, de gherilă, sunt de la Ploieşti. V-am sunat să vă întreb unde şi când va trebui să depun dosarul de concurs.
– Trebuie să vă duceţi la Bucureşti la Inspectorat. Numai acolo se depune. Mâine dacă veniţi voi fi şi eu acolo. Este o şedinţă publică.
– Am înţeles. Sigur. Voi veni mâine. Şi mai am o întrebare concretă. Şcoala este la Tâncăbeşti sau la Ghermăneşti? Nu am înţeles exact.
– Şcoala este la Tâncăbeşti , iar la Ghermăneşti este sediul administrativ.
– Am înţeles. Cum anume ajung la şcoală la Tâncăbeşti? Ar fi pentru prima dată şi nu ştiu dacă există mijloc de transport direct.
– Aaa…am crezut că aveţi maşină. De unde veniţi?
– De la Ploieşti…v-am spus.
– Da, aveţi o maşină de la Bărcăneşti care va lăsa pe DN la intrarea în comună.De acolo mai aveţi de mers cam 10 minute pe jos.
– Bun. Şi la Ghermăneşti pentru administrativ?
– Aaa…va trebui ca maşina să vă ducă până la staţia Radio şi apoi veniţi pe DN un pic înapoi şi aşteptaţi alt microbuz de Ghermăneşti.
– Am înţeles.
– Să ştiţi că este foarte periculos pe DN. Să o luaţi pe pasarelă ca să traversaţi, că acolo au avut loc sute de accidente.
– Ok….

(a doua zi)

Ploieşti. 8 dimineaţa. Gara de Sud. Plecare spre Bucureşti la Inspectoratul Ilfov pentru depunere dosar. (cu harta la buzunar ca un turist veritabil)
….după lungi căutări şi pe hartă şi-n pantof…
– Bună ziua. Am ajuns. Mă bucur să vă cunosc în sfârşit. Am adus şi dosarul.
– Da, trebuie depus la d-ul Inspector. Biroul este acolo. Eu va trebui să plec.
– Ok…mă duc să stau la coadă. Văd că e lume multă în aşteptare…
– Da, da, aşezaţi-vă acolo.
…la coadă…la coadă…
– Bună ziua. Sunt Xsulescu şi reprezint organizaţia de gherilă . Mi s-a spus că trebuie să depun dosarul la d-voastră pentru postul de la Tâncăbeşti.
– Nu la mine. Direct la şcoală, pentru concurs la nivelul şcolii.
– Da? D-na directoare mi-a transmis altceva.
offff….drum făcut aiurea….bani cheltuiţi aiurea…
– Alo, d-na directoare, nu aici trebuia să vin cu dosarul, ci direct la şcoală la d-voastra.
– A, da?…nu ştiam. Păi atunci să veniţi mâine la şcoală, direct la Ghermăneşti că avem şedinţă la ora 09/00.
– Ok….

(a doua zi…pe o rază de 30 de km…)

Ploieşti. 8 dimineaţa. Gara de Sud – microbuz Bărcăneşti.
– Nu vă supăraţi, ca să ajung la Ghermăneşti, ce ar trebui să iau şi de unde?
– Ghermăneşti? N-am auzit. S-ar putea să existe o rată până acolo, dar nu ştiu de unde, probabil din partea cealaltă, microbuze pentru Bucureşti.
– Am înţeles că pot lua de la Bărcăneşti maşina, că trece pe acolo.
– Nu ştiu.
– Bine. Am să merg aşa şi după indicaţiile d-nei directoare.

Ajung la Bărcăneşti…şi aştept. Trebuie să vină maşina imediat. Ajung în timp la şedinţă. Ce bine!
…aştept…aştept…ok, hai să astept 45 de minute să văd dacă trece ceva totuşi….nimic…o sun pe d-na directoare…nimic…”apelatul nu poate fi contactat”….dau mesaj că am probleme cu maşina…nu vine…şi că s-ar putea să întârzii la şedinţă…nimic…
După 45 de minute, trec strada şi aştept maşina să mă înapoieze la Ploieşti. Văd eu ce fac de acolo…mai întreb…mă interesez de maşină….trebuie să ajung la şcoală….

Ploieşti. Gara de Sud. Întreb în dreapta şi-n stânga dacă există maşină, ore, loc etc. Sună şi d-na.
– Alo, păi v-am spus că de la Bărcăneşti.
– D-nă, am aşteptat 45 de minute. Nu a trecut nimic. M-am întors ca să văd cu ce pot ajunge altceva.
– Păi aveţi şi tren de Periş. Coborâţi acolo şi luaţi un microbuz.
– Păi de ce n-aţi spus mai devreme sau încă de la început? Eu m-am axat pe maşină. Haideţi că mă uit la ore să văd când am un tren spre Bucureşti.

Ora 10/00. La gară, în 10 minute pleacă trenul. O juma` de oră aprox. până la Periş.
– Ok….

Periş. 10/30.
– Nu vă supăraţi, cum pot ajunge la Tâncăbeşti de aici? (mă hotărâsem să fac o escală şi acolo ca să vizitez locaţia şi să văd exact cam cât se face într-o zi de navetă)
– E o maşină de Bucureşti. Vine la 11/00. Da` ce căutaţi aici? Aţi fost repartizată la şcoală…N-aţi găsit în altă parte??
– Nu, ştiţi, e vorba de un program pentru zone mai aşa….baba nu înţelegea nimic aşa că am lăsat-o în pace şi mi-am văzut de drum…
…ok…mai am de aşteptat o juma` de oră…
….
Vine rata.
– Aş dori să ajung la Tâncăbeşti la şcoală. Unde ar trebui să cobor? Mă puteţi anunţa?
– Da… la ieşire spre DN, traversaţi şi mai mergeţi până la şcoală. Acolo aţi fost repartizată? N-aţi găsit în altă parte?
– Nu, aici…fără să mai stau la palavre. Ok, vă rog să-mi spuneţi unde să cobor.
Merg aprox. o juma` de oră…cobor şi inspectez locul. Ok, va trebui să traversez DN care pare de netraversat, deşi cu trecere de pietoni, te face plăcintă pe şosea….aştept, aştept şi pun piciorul pe trecere…lanţul de maşini face slalom la oprire de gen “uite-o şi p`asta, a apucat-o traversatu`” şi trec….pfffiu…e bine….o iau în jos “luceafăr blând” şi merg, mai trec o curbă, mă uit în jur…cam aranjat peisajul, vile de lux pe malul Snagov…dubios…parcă trebuia să ajung într-o zonă vulnerabilă…mă întâlnesc cu câţiva comunali…
– Bună ziua! Nu vă supăraţi, şcoala unde este?
– Mai sus, maică, mai sus. Ce, lucrezi la şcoală? N-ai găsit în altă parte decât pe aici pe la noi? De unde eşti?
– Din Ploieşti. Ştiţi, sunt într-un program pentru zone vulnerabile…uitându-mă şocată, din spatele babei se înfăţişa un buncăr de 3 etaje…(da` nu prea e vulnerabil p`aci, îmi ziceam eu)
– Păi şi ce predai, maică? Religie? Fiu`miu e profesor de Religie.
– Nu, Engleză.
– Aaa (neinteresant)…limbă străină…Am crezut că religie.
– Deci unde ziceaţi că e şcoala?
– Mai sus, mai sus…
– Mulţumesc, saru`mâna!
– Înaintez spre şcoală. Mi se înfăţişează o clădire de secolul 19, superbă de altfel,mai mare dragu` să predai aici…dacă ai şi cum să şi ajungi la ea…dau să intru în şcoală să văd cum este şi să vorbesc eventual la secretariat de câte ceva adminstrative.
– Nu e nimeni aici, îmi spune o femeie de serviciu. Sunt toţi la Ghermăneşti la şedinţă.
– Ok, am înţeles. Mă voi duce şi acolo. M-am oprit să văd şi eu şcoala înainte de ziua de 15 septembrie.
Dau un ocol şi plec…11/45. Următorul pas…incept să întreb cum ajung exact la Ghermăneşti, pe principiul “here we go again”.
– Bună ziua. Nu vă supăraţi, cum pot ajunge de aici la Ghermăneşti?
– Păi fie vă întoarceţi la staţia de Periş, în colţul lu` DN şi aşteptaţi rata care să vă lase la staţia Radio (hotel Miraj) şi de acolo să vă îndreptăţi către staţia pentru Ghermăneşti….fie vă duceţi pe jos pe DN. Nu e departe.
– Am înţeles…
Mă hotărăsc şi o iau pe jos ca să nu mai aştept la maşini atât de mult timp. Ies în DN şi….mă opresc un pic…privesc în faţă…simt pericolul DN de a fi spulberat pe marginea şoselei din lipsă de sidewalk şi îmi zic: Ok, mai bine mă întorc. Oricât mi-ar lua, nu mi-ar lua atât de mult cât să nu mai ajung deloc…mă întorc pe acelaşi drum către staţia Periş. Aştept…aştept…aştept…încă o juma` de oră. În sfârşit vine rata:
– Aş vrea până la staţia Radio de unde iau maşina pentru Ghermăneşti.
– Da, sigur, acolo vă las.
Cobor la Radio în curba hotelului Miraj împreună cu o babă cam inconstientă.
– Haideţi pe sus, pe pasarelă! Nu vedeţi că nu se poate trece!!??
– Lasă, maică, că trec pe aici. Am panoul ăsta şi mi-l ia vantu` de sus.
– Haideţi mai bine pe pasarelă! gata să mă lupt cu baba să n-o las să treacă DN-ul pe care curgeau fioros maşini ca la ploaia cu piatră. Nu vrea şi nu vrea. Las baba în pace şi trec pasarela. Ajung în staţia cu pricina şi…aşteaptă din nou….aştept…şi ajunge şi baba salvată din ghearele DN-ului.
– Aţi ajuns bine…
– Da…
Aşteptăm…din vorbă-n vorbă, aflu că baba era o învăţătoare pensionată de pe băncile Ghermăneşti-ului.
– Da` tocmai aici aţi fost repartizată? N-aţi găsit în altă parte?
– La Tâncăbeşti…tot în zonă…

Aprox. ora 13/00…ajung la şcoala din Ghermăneşti cu un look de refugiat secătuit de război…cu suflu greu de atâta poluare înghiţită şi nervi întinşi pe aşteptare şi mijloace de transport în comun…
– Aaa, iată că a ajuns şi d-ra…haideţi înăuntru că n-am terminat şedinţa…d-ra vine de la drum lung….
– Drum lung pe perimetru de 30 km parcurs cu peripeţii şi în 5 ore bune…
– Da….eram fără suflu şi chef de vorbă…
…şedinţă….şedinţă…şedinţă….
– Să vă las şi dosarul. Vă aştept afară.
– Da, aşteptaţi-mă că vin.
Aştept…aştept…aştept…fără să mai aştept anymore, duc dosarul la secretariat şi mai aştept totuşi pentru discuţii adiacente şi necesare pe administrativ (manuale, orar, navetă etc.)
– Să ştiţi că sunteţi diriginta la a 5-a.
– Staţi un pic, că n-am fost încă de acord cu acest aspect. Nu m-a întrebat nimeni. Dirigenţia nu e obligatorie.
– Păi deja v-am făcut cerere.
– Aş vrea să iau în calcul toate aspectele acestei navete. Nu-mi pot asuma o dirigenţie în condiţiile date. Aveţi idee de alte variante de navetă? 5 ore azi pe drum nu arată bine zi de zi….
– (râzând) V-aţi speriat de navetă (!!! la faza asta deja picasem pe gânduri…)
– D-nă, aici nu este vorba de a-ţi fi frică de navetă. Nu ne-am născut ieri. Avem şi noi experienţe de viaţă…e vorba concret şi foarte pragmatic de transport până la şcoală…naveta e dificilă şi aş vrea să ştiu cum anume putem rezolva această problemă.
– V-aţi speriat de navetă (!!!)
– D-nă, problema principală aici este “cum ajung la ore?!!!”
…Femeia practic îşi bătea joc de faptul că eu nu puteam ajunge la scoala ei…
– Haideţi, ştiţi ce? Staţi aşa, că omul care se ocupă de microbuzul de Bărcăneşti până la Radio este vecinul meu. Îl sun acu` să vedem cum rezolvăm (!!!! eram deja într-o stare de leşin intelectual şi nervos)
– Cum d-nă, acum îmi spuneţi asta? După ce am avut o zi infernală ca să ajung aici? Adică ieri m-aţi trimis degeaba la Bucureşti…azi…
– Staţi aşa că sun eu acum.
Sună şi face rost de nr. lui Gigel de la şoferie pe microbuz Bărcăneşti – staţia Radio. Îmi dă un nr. de telefon şi mă trimite la plimbare. O “administrativă” din birou îmi spune:
– Dar există microbuzul de Bucureşti direct care vă lăsa la intersecţia DN-ului.
– Dacă şcoala plăteşte abonament întreg Buc.-Pl., n-am nimic împotrivă, dar banii se iau întregi, nu pe distanţe.
– Ei, cum nu!…Vă lasă unde doriţi.
– Da, d-nă, mă lăsa, dar banii nu mi-i lasă în buzunar. Plăteşti tot şi coborî unde vrei. D-voastră nu ştiţi?
– Nu….cred…
…..
– Ok, am să sun eu să văd ce orar are această maşină şi cum se poate plia pe orarul meu de la şcoală. Aştept orarul pe email.
– Sigur, vi-l trimit. Dar am anevoie de diriginte.
– D-na, haideţi să vedem cum rezolvăm cu maşina ca să ştiu exact că pot ajunge la ore. Apoi vom vedea ce va fi. Dar acesta este primul pas….gandidu-mă ca înapoierea la Ploieşti presupune acelaşi calvar la care eu deja nu mai rezistam (era ora 14/00), i-am zis…Spre exemplu, acum, vă daţi seama că m-aş duce direct la Bucureşti ca să mă întorc cu un tren tot direct, decât să iau la picior şi la maşini toate rutele din nou.
– Ei, da` cum să faceţi asta?

….Cum necum, cu alte runde de aşteptări, parcurg drumul înapoi şi ajung în gară la Periş. Ora 15/00.
– Aveţi tren pentru Ploieşti la 16/30.
– Aoleu…maşina nu există? Alt tren particular nu este?
– Nimic.
…Iau bilet de 16/30 şi privesc în jur, în gara unde trebuia să aştept (din nou!!!) o oră juma`. O gară distrusă de vreme, o Gaza veritabilă distrusă de război între incapabili, de mese rupte, scaune încâlcite, praf, praf şi iar o mizerie de nedescris, blocuri în paragină, clădiri gata să pice…gara Periş…şi un magazin dotat în caz că te ia cu foame sau sete în acest “the middle of nowhere”. Îmi iau ceva ca să nu fac colaps şi mă aşez pe un scaun într-o rână. Femeia de la bilete mă ia iar:
– Şi n-aţi găsit în altă parte post? Tocmai aici la noi?
– Da…
Apare şi seful de gara:
– Lucraţi la şcoală? N-aţi găsit în altă parte? De unde veniţi?
– de la Ploieşti.
– Auuu….grav…
stau…stau…stau…aştept…aştept…mai apare câte un rătăcit în gara Periş, mai vine un tren, două, nouă, eu tot pe scaun ca în isprăvile lui Caragiale. Apare o doamnă cu o copilă şi se aşează lângă mine:
– Trebuie să ajung la Bucureşti şi apoi la Cluj, iar drumul e foate lung…mă gândesc cu groază…Ce faceţi aici în gara asta? Lucraţi la şcoală, nu?
– Da, la Tâncăbeşti. Naveta de la Ploieşti.
– Vai de mine!!N-aţi găsit în altă parte?? Vă compătimesc…
– Ştiţi, e vorba de un program…
…şi m-a compătitmit femeia de câteva ori că deja sesizam un semn de la domnu` că nu-i a bună…îi vine trenul, pleacă şi femeia…eu tot pe baricade…mănânc, cuget, scriu câte ceva, studiez Gaza şi…16/30….în sfârşit vine şi trenul meu…şeful de gară:
– Asta vă e naveta? Atâtea ore? Aoleuuu….păi la ploi şi iarnă grea aşa o să aşteptaţi? Nici câinii nu-i dai afară.
– Mda….
Mă urc în tren pe câteva cărări, găsesc un loc şi mă aşez (din nou!!!) mai confortabil ce-i drept. InterRegio cu gama de corporatişti navetişti veniţi spre casă. În faţa mea, un tânăr la costum, gânditor şi uşor curios la a mă întreba câte ceva.
– Asta-i tren de Buzău sau Ploieşti?
– Habar n-am.
– Profesoara, nu?
– Da, la Tâncăbeşti….
– M-am gândit eu. De ce ai fi urcat de la Periş din Gaza “the middle of nowhere”?
– Mda…
– Acolo te-au repartizat? N-ai găsit în altă parte?
– Ştii, e vorba de un program educaţional…same story…
Cobor în sfârşit la Ploieşti. Ora 18/00. Nu prea mai vedeam bine, de auzit, auzeam zgomote ciudate în urechi, un ţiuit ciudat, iar stomacul îmi juca feste.
…30 de km şi 10 ore….o fărâmă nefericită din soarta profesorului navetist român…cum să faci scoală optimă în aceste condiţii de “fenomenul Piteşti”?…pe unde să-ţi cauţi randamentul şi să-l mai dai şi altora?
Însă acum i-acum: sun pentru maşină şi aflu un orar destul de restrictiv care impunea un orar de şcoală perfect organizat. Sun pentru orarul şcolii şi mi se spune că postul a fost dat către altcineva, cum altfel, chiar din organizaţie….halal organizaţie, halal director….full stop.
~~~~~~~~~
…..După discuţii cu membrii organizaţiei în cauză….soluţia: În decurs de două zile, mă înfiinţez la Inspectoratul Ploieşti pentru repartizarea prin programul cu pricina într-o altă şcoală…eu să nu renunţ la program…
……
Com. Sângeru. Jud. Prahova. Profesor de sport. Probabil numele comunei este predestinat unui loc pe cât de încântător, pe atât de groaznic în rărunchii codrilor.
8 dimineaţa. Profesor navetist venit de la aprox. 50 de km depărtare, trezit la 5 am şi cu ploaia stocată în şoşoni, coboară din rata de rural înfiptă în pereţii stufoşi ai potecii cu iz de şosea.
– Bună ziua, d-na secretara. Sunt Xsuleasca. Am venit din partea Inspectoratului pentru postul de profesor de educaţie fizică. Am adus dosarul. M-au trimis direct aici cu el. (după o discuţie în prealalbil cum că dosarul trebuia să ajungă la Inpectorat).
– Bună ziua…Da? Păi cum la noi? Ce treabă avem cu dosarul? Trebuie depus la Inspectorat.
– Nu, d-nă. Inspectoratul m-a trimis direct aici.
– I-auzi ce tupeu! Aşa e procedura? (!!! mă întrebă ea pe mine)
– Aşa cred. Că examenul se dă la nivel de liceu. V-am adus dosarul, dar să ştiţi că cererea nu este cea corectă. De la Inspectorat mi-a spus că trebuie alta şi că mi-o veţi da d-voastra aici.
– Noi? De unde să ştim noi care este? Nu ştiu ce să vă dau.
– Şi cum facem? Că trebuie să completez o cerere de înscriere, nu?
– Să mă uit pe Google. (!!! pe google?? mă gândeam eu cu neuronii împietriţi de uimire) Poate găsesc ceva.
– Căutaţi, d-na. Haideţi că vă ajut! …
– Da…(cu scârba specifică “secretarială”)
Dă de o cerere la întâmplare de pe google şi mi-o printează. Arată cam la fel cu cea anterioară…Zic:
– Ok, haideţi că o completez ca să finalizăm dosarul şi să vi-l las. Ştiţi, reprezint o organizaţie de gherilă care dezvoltă educaţia în mediul vulnerabil. Vor veni şi la şcoală, vor asista la ore….probabil v-au contactat deja…
– (directorul cam panicat) Nu m-a contactat nimeni. Ce organizaţie? Cine sunt? Vin să monitorizeze orele? Vor trebui să ceară permisiunea mea. Nu vine nimeni din afară fără acordul nostru.
– Da, e normal, zic eu…Cu siguranţă vă vor contacta. (deja mi se părea ciudat că legătura nu era făcută)

(în următoarele două săptămâni petrecute la şcoală)

– D-ră, ştiţi că la sport e important să-i supravegheze cineva, să nu se urce pe garduri să-şi rupă mâinile cum a păţit un elev anul trecut.
– Aş vrea să facem ore totuşi… şi de sport şi de sănătate, zic eu.
….
– Copii, ştiţi că liceul nu dispune de nici un fel de resursă sportivă, aşa că vom face ce putem: pe un teren improvizat vara şi în clasă iarna, nişte educaţie pentru sănătate, nutriţie, life-style, dezvoltare personală…(eram pe val să creez o nouă metodologie pentru educaţie fizică, doar doar vor face şi copiii ăştia ceva la această materie atât de importantă de altfel)
– Doamnă, dar noi n-am făcut niciodată sportul. Notele le luam aşa. Şi profu` venea cam băut la ore.
– Ok….(tipic mă gândeam eu). Cu mine veţi lucra serios.
– Yeee…ne bucurăm!
….
– Domu` director, ieri au jucat fotbal şi au spart mingea. Era şi foarte veche. Credeţi că direcţiunea poate cumpăra alta?
– Nu, direcţiunea nu cumpără mingii.
– Păi şi cum facem atunci? Nu pot cere bani copiilor pentru aşa ceva. Este ilegal.
– D-ră, ştiţi că şi la materia “educaţie fizică” există o curriculă, se dau niste probe…se fac planuri de lecţie….trebuie îndeplinite toate acestea (!!! deja mi se părea că omu` e paranoia)
– Dar nu există nici un fel de resurse. Copiii ăştia nu au făcut sportul deloc până acum.
– Trebuie să facem totul ca la regulament.
– Să începem cu o minge, dacă nu vă supăraţi.

Între timp, orele sunt efectuate în condiţiile date, administrativul de început de an este la zi (liste, regulamente, manuale ca diriginte), discut la telefon cu organizaţia pentru lămuriri comunicaţionale care nu prea sunt lămuriri, şi aştept totodată sprijinul din partea ei pentru alte lămuriri ale poziţiei mele ca profesor şi a relaţiei cu direcţiunea. În tot acest timp, observ (aveam şi timp cu ferestre de 3-5 ore) că directorul dă semne de “under suspicious”: ce face asta aici, cine este, ce organizaţie, ce monitorizare, ce progres, ce mingii, ce ore de sport? mai bine îşi vedea de treabă…
….
– Bună ziua, d-le director. Pentru ziua de miercuri, aş dori să cer permisiunea unei învoiri pentru cele 2 ore de dimineaţă (urmau 4 ore de fereastră). Am o şedinţă la Primărie. Ştiţi, eu colaborez cu administraţia publică locală pe probleme de tineret. Miercuri este o şedinţă pentru un proiect început în mai ce-şi va vedea rezultatele acum.
– Păi (deja nesiguranţa ducea spre paranoia), să vedem…faceţi o cerere la secretariat….
– Bine, mulţumesc pentru informaţie. Am să o scriu chiar azi (era luni).
Peste aproximativ o oră, fiind tot în cancelarie în fereastra ucigătoare, intră din nou directorul şi mi se adresează mie şi încă unei d-re:
– Miercuri la 09/00 dimineaţă este concursul. Vă rog să luaţi aminte. Lăsaţi tot ce aveţi şi vă prezentaţi.
– Dar tocmai v-am spus că miercuri m-am învoit pentru şedinţa de la care nu pot lipsi.
– Nu mă interesează. Este concursul.
…îmi dau trei palme metaforice ca să mă scutur de acest sabotaj infect şi concluzionez: e clar, ăsta face tot posibilul să mă trimită la plimbare, pe principiul “şcoala e la mine în bătătura şi fac ce vreau cu ea”.

Mă prezint la sedinţă şi dau curs unui demers cu încredere…dezamăgită de lipsa de implicare…

@Decenţa anului 2016 în materie de implicare, comunicare şi dorinţa de evoluţie…actori spălaţi pe mâini cu frică, rezistenţă şi programe de gherilă care se tem în a acţiona prompt, timp pierdut precum şi pachete de oameni deznădăjduiţi.
Oare societatea va mai atârna mult de o cracă fină a lui “cum o vrea Dumnezeu”?

we hope not “to be continued”

©LiterAnART

fotolia_110110710

La multi ani, Geniului Chaplin!/Happy b-day, Sir Charles Chaplin!

“As I Began to Love Myself”

poem written by Charlie Chaplin on his 70th birthday (April 16, 1959)

As I began to love myself I found that anguish and emotional suffering are only warning signs that I was living against my own truth. Today, I know, this is “AUTHENTICITY”.

As I began to love myself I understood how much it can offend somebody if I try to force my desires on this person, even though I knew the time was not right and the person was not ready for it, and even though this person was me. Today I call it “RESPECT”.

As I began to love myself I stopped craving for a different life, and I could see that everything that surrounded me was inviting me to grow. Today I call it “MATURITY”.

As I began to love myself I understood that at any circumstance, I am in the right place at the right time, and everything happens at the exactly right moment. So I could be calm. Today I call it “SELF-CONFIDENCE”.

As I began to love myself I quit stealing my own time, and I stopped designing huge projects for the future. Today, I only do what brings me joy and happiness, things I love to do and that make my heart cheer, and I do them in my own way and in my own rhythm. Today I call it “SIMPLICITY”.

As I began to love myself I freed myself of anything that is no good for my health – food, people, things, situations, and everything that drew me down and away from myself. At first I called this attitude a healthy egoism. Today I know it is “LOVE OF ONESELF”.

As I began to love myself I quit trying to always be right, and ever since I was wrong less of the time. Today I discovered that is “MODESTY”.

As I began to love myself I refused to go on living in the past and worrying about the future. Now, I only live for the moment, where everything is happening. Today I live each day, day by day, and I call it “FULFILLMENT”.

As I began to love myself I recognized that my mind can disturb me and it can make me sick. But as I connected it to my heart, my mind became a valuable ally. Today I call this connection “WISDOM OF THE HEART”.

We no longer need to fear arguments, confrontations or any kind of problems with ourselves or others. Even stars collide, and out of their crashing new worlds are born. Today I know “THAT IS LIFE”!

celebrating-life-manifesto-infographic

Cuvântul…

Cartea…cel mai explicativ lucruP1200066
Pentru a evidenţia Cuvântul…
Cu el, la rându-i,
poţi schimba mentalităţi şi destine.
Cuvântul ne poate ajuta să impresionăm
…pe cineva…
sau să jignim.
El ne poate ajuta
să devenim ceva pentru cei din jur.
Cuvântul, mesajul către univers,
Iubire pură purtată în timp,
Chemarea necunoscutului
Ce încă te aṣteaptǎ.
Cuvântul este suflet
Cuvântul este inspiraţie
Cuvântul este înţelepciune.
Cuvântul…o boare, o magie, o poveste
Cuvântul este ca un dragon cu două capete
Ce scuipă foc…
Dar dacă ştii cum să-l îmblânzeşti
Poate fi cea mai bună armă
sieşi ori celorlalţi.
Cuvântul…ceva neînţeles la prima vedere
Cuvântul…singurul lucru ce te face să râzi
sau să plângi…
Cuvântul…una dintre cele mai puternice
arme din lume.
Ca de o piatră grea, de încercare
Din care am muşcat cu buzele sufletului
Suferinţa de a învăţa din ea gustul trăirii…
Aşa am aflat eu despre sensul
Pe care îl poate avea uneori Cuvântul…
Un cuvânt poate tăia mai adânc ca un paloş,
Un cuvânt poate salva vieţi,
Te poate încorona cu fericire,
Sau te poate arunca în abisul disperării.

Azi, cioplesc cuvinte de nisipP1200068
Ce zboarǎ-n depărtări,
Cioplesc cuvinte de cleṣtar
Din umbra visului amar.
Ca o undă de Delfin
Cuvântător şi neîngenunchiat
Fuior de sprânceanǎ
Ca un cer înlăuntrul meu
Ca un Eu, fără “Eul meu”…


(poezie colectivǎ creatǎ de participanţii din cadrul Atelierului de Scriere Creativǎ – “Martie cu Eliade ṣi Nichita”-
12 martie, “Cuibul Democraţiei”- biblioteca N.Iorga Ploieṣti)

Prelucrare text – Ana Nedelcu – scriitoare, formator atelier

Mulţumesc participanţilor pentru prezenţǎ ṣi pentru minunatele creaţii zǎmislite în cadrul atelierului!

album aici https://www.facebook.com/media/set/?set=a.757334441068753.1073741852.605926536209545&type=1

P1200004

P1200035

p13 worldpoetrylogo

Photo Voice/Vocea Fotografiei (proza scurta)

♦ PhotoVoice este o metodǎ de educaţie non-formalǎ numitǎ ṣi “fotografia participativǎ” cu originile în anii `60 în SUA ṣi UK, prin care se urmǎrea documentarea cazurilor grupurilor sociale vulnerabile. 

~~~P1110164

Poposise în colţul străzii, în frigul mistralului de Marsilia, aṣteptând-o. Stabiliseră o întâlnire după atâţia ani de separare în care îşi juraseră credinţǎ şi loialitate. Acum venise clipa reîntâlnirii. Lui îi tremurau picioarele numai la gândul revederii chipului ei luminos, jucăuş ca naivitatea unui copil sincer şi pătruns de pasiune ca a unei femei mature avidă de dragostea puternică a bărbatului ei.
Era o oră întârziată şi străzile păreau pustii, cu oameni alungaţi de crivǎţul Mistralului şi a valurilor unei Mediterane îngheţate. Numai artiştii curajoşi îşi puteau dedica viaţa acestui moment de maximă intensitate a vremii, unde peisajul era parcă rupt dintr-un film fantastic.
Claude şi Frances erau meşterii unui destin unit prin joc, prietenie, suferinţǎ, intimitate, destrămare, prin teste existenţiale, evoluţie şi lacrimi…oo, dar câte lacrimi pogorâte pe obrajii amândurora timp de o eternitate trecută în acest ceas răsfrânt peste ani…
Minutele treceau iar intensitatea era la cote maxime în acel vârtej de sentimente în aşteptare. Florile din mâna lui Claude degeraseră, rămânând statice în frumuseţea culorilor văratice. Da, la Marsilia, vara mai bate crivǎţul…
După un colţ de clădire, Claude îi întrezări figura lui Frances, o englezoaică scăpată de frigul Londrei acum câţiva ani şi acoperită aici de uscăciunea Mistralului, dar şi de blândeţea şi limP1090876pezimea Mediteranei. Fugise de o Londrǎ de care se plictisise, fiind o fire mai aventuroasǎ, alesese vibraţiile antice si pline de extaz ale Marsiliei, acest oraṣ-minune înfǎṣcat de o istorie grea, milenarǎ ṣi unde variile culturi poposite aici se înmagazineazǎ pe veci în conṣtiinţa oamenilor.
Povestea lor era mai degrabă un roman în versuri extras din tragedia greacă, un poem sălbatic scăpat de sub control, învolburat de plânsetele a mii de copii, de dragostea tuturor mamelor de pe pământ, de cruzimea leilor din Amazon, de tristeţile Penelopei în aşteptarea lui Ulise, de dezamăgirile copiilor părăsiţi, de aşteptările îndrăgostiţilor pe Sena şi de dorinţa neîmpărtăşită fizic a femeilor în aşteptarea soldaţilor de pe fronturi. P1090875
Iubirea lor era unicat în univers, îşi tot cǎuta acum un loc mai confortabil în social, o coborâre realistă în concret, o atingere mai fină a mătăsii unei rochii de gală. Acum era momentul adevărului, momentul lor de extaz, de revedere, de unire nu numai a sufletelor ci şi a trupurilor îmbrǎţiṣate…la o simplǎ cafea.
Din capătul străzii principale la Canebière, Frances păşea puternic în asfaltul îngheţat către dragostea ce o aştepta la capătul celǎlalt şi în eternitate. Claude, un francez autentic de Marsilia, cu trǎsǎturile fine specifice unui amorez iremediabil pierdut, dar cu o fâṣie de chip ce-ţi dezvǎluia duritatea grecilor originari ce stǎpâniserǎ odatǎ oraṣul, o privea ca un hipnotic şi nu-şi putea imagina că acest moment sosise pentru el, pentru inima lui încrezătoare, iubitoare. Momentul se contura ca în acele scene de film unde îndrăgostiţii se aştern în braţele înflăcărate ale destinului ce-i uneşte. Amândoi pǎṣeau unul spre celǎlalt ca-ntr-un galop de cal regal, cu o misie precisǎ.
Se apropia momentul lor. În vǎpaia Mistralului, corpurile li se ciocnirǎ puternic împinse de dor ṣi de…vânt. Cu ochii înlăcrimaţi de frig dar şi de emoţie, cele două muze ale poemulP1060413ui nostru îşi întâlniră privirile, din ce în ce mai mult sorbite în ele însele, până când…unirea…inimile ţâşniră din piept, braţele se înlǎnţuirǎ după trupuri, ochii le rǎmǎseserǎ înnecaţi în valurile Mediteranei care plângea şi ea acum de încǎrcare, hainele erau aproape sfâşiate de avalanşa de lumină şi energie ce le strămuta corpurile. Un fulger puternic se descǎrcă acum din ceruri urmat de un tunet ce cutremură întregul oraṣ-fort al Franţei. Lumea încremeni pentru o clipă, timp în care se auzirǎ ṣoaptele – ,,mi-ai intrat în viaţǎ şi-ai schimbat sunetul harpei, te iubesc, iubite dor, preţioasǎ perlǎ a mării, sărutul tău îmi cutremură simţurile, nu ştiu dacă te-aş putea iubi mai mult, te iubesc în tot timpul veşniciei…tu eşti poezia, arta pictată de suflet în inima mea de atâta timp…’’
Timpul se opri în mijlocul furtunii de nisip ce ajunsese chiar pe Canebière…îi acoperi cu totul şi cu valurile Mediteranei ce le vorbea neîncetat în mirajul flacării ce îi unea acum. Vapoarele tăcură, oamenii poposiră în mijlocul acestui roman fantastic de dragoste regăsită, un paradis pierdut şi regăsit în mijlocul unei mǎri turcoaz ṣi a unei Marsilii profunde…
…Iar eu, un artist curajos ce chiar îşi dedica viaţa acestui moment de maximă intensitate a vremii, unde peisajul era parP1110016că rupt dintr-un film-basm, iar vremurile se schimbau prin obiectivul aparatului meu de fotografiat…

(©LiterAnART/20-12-2015

@Antologia “Cuplul, in cautarea paradisului pierdut” 2016, ed. Karta Graphic Ploieşti)

Previous Older Entries