Trapezul vieţii – RECENZIE

… de Maria Pană

… despre viaţă sub formă de trapez:

  1. fie ca un patrulater ce are drept baze două laturi paralele și neegalestrictețe, reguli, încadrare în norme, o apropiere sau o îndepartare de ceva, talente, dorințe interioare, respingeri;
  2. fie ca un aparat de gimnastică format dintr-o bară mobilă, legată la extremități cu două frânghii sau cabluri egale în lungime, fixate de plafon sau de o grindă – balans, risc, înălțime, acrobație printre experiențele vieții, pregătire artistică, calcul, precizie, scena socială, salt spre un nivel superior (evoluție), depășirea fricilor;
  3. fie un leagăn improvizat pentru păsări și animale ținute în colivii sau cuști – limitări interioare, iluzia fericirii;
  4. sau un mușchi plat în formă de patrulater situat în regiunea spatelui, începând de la ceafa – susținere exterioară, integritate, condiție fizică, rezistență, frumusețe, eleganță;

Aşadar… viața are obstacolele dar şi rigurozitatea ei, deoarece fără aceasta şi fără o auto-disciplină , existența devine haotică.

~~~

“Trapezul vieţii” – despre viaţă aşa cum este ea şi cu ceva în plus, o auto-biografie sugestivă ce ne aduce în prim plan un tip de literatură pe cât de extrovert şi dinamic în exprimare, pe atât de profund şi sensibil în trăire.

Autoarea Maria Pană ne surprinde din nou, a treia oară în ciclul apariţiei literaturii sale, după volumul de poezii “Cioburi de iubire” şi povestirea scurtă “O călătorie într-o ureche” apărută în paginile antologiei naţionale “Jurnal de călătorie” 2016.

“Trapezul vieţii“ este un roman structurat în două părţi – “Dincolo de porţi” şi “- Adio, Mirel!” – şi are în centru figura Marinolei, fata cu o copilărie pierdută în negura dificultăţilor familiale, o copilărie pierdută până la orbirea propriilor ochi, însă fără a întuneca frumuseţea sufletului ei pur de copil şi a trăirilor sale intense de femeie. Astfel că, romanul se concentrează pe parcursul vieţii unei femei, ceea ce-l face a fi o scriere dedicată feminităţii şi trăirilor acesteia.17498422_969565839845611_651258622092765062_n

Percepţia de bază pe care ne-o transmite romanul este dată de dinamica desfăşurării acţiunii, dar şi de cea a viziunii personajului principal, energia debordantă a vieţii, setea de a-i gusta fiecare experienţă şi al său tumult.

Călătorii şi contexte multiple, familie numeroasă, dureri atroce şi depăşiri triumfale, multidisciplinaritate, sociabilitate şi poftă de viaţă, toate duse la apogeul sclipirii soarelui în miez de vară. Iată care ar fi cele mai importante rame ale conţinutului acestui roman minunat, creaţie ce, cu siguranţă, ne duce cu gândul la propriile vieţi, ne pune întrebări despre ce şi cum am putea schimba acolo unde este nevoie, sau despre cum ne-am putea depăşi eventualele stări de victimizare pe care, în mod cert, cu toţii le experimentăm în anumite etape ale vieţii.

Copila Marinola Deleanu trece prin crunta fază a pierderii ambilor părinţi, ceea ce conduce şi la nefasta orbire, neajuns ce o va urmări în peripeţiile vieţii, dezvoltându-i, cum era de aşteptat, capacităţi şi simţuri diferite ce o vor călăuzi pe drumul existenţei sale.

Copilăria alături de bunici, situarea într-o familie numeroasă, pe alocuri ursuză, o şcoală parcursă la Buzău, o alta la Arad, viaţa Marinolei pare că este un bumerang care sfidează legea gravitaţiei…din ce urcă pe scara socială şi a ambiţiei personale, se măreşte conturând existenţa unei fiinţe puternice, a unei femei cu o personalitate de învingător şi poftă de viaţă care ne dărâma orice depresie de oameni “întregi” pe care am avea-o noi, văzătorii.

Viaţa Marinolei nu este deloc roz, ba din contră, necazurile par că se ţin lanţ de această copilă şi tânără femeie de mai târziu: moarte, orbire, decepţii în amor, trădări, părăsiri, certuri, sărăcie, instabilitate şi iubiri imposibile.

Încă de la debutul romanului, titlul ne pune faţă în faţă cu firul roşu al paginilor ce vor urma: “Am păşit cu stângul”. Dacă titlul deja ne oferă cheia către drumul parcurs, nici primul paragraf nu se lasă mai prejos: Povestea mea (…) a fost adusă de un sticlete în scânteioara lui, furată din soare, ca să ardă aidoma focului din acea micuţă scânteie, căci într-adevăr, toată viaţa mea am clocotit ca un vas mult prea plin cu năzuinţe şi necazuri, doruri şi speranţe, pus pe un foc mult prea mare. Astăzi, când scriu aceste rânduri, pot spune cu mâna pe inimă că viaţa poate fi comparată cu o ruletă şi, după ce această ruletă a vieţii mele s-a învârtit vreo trei ani şi jumătate, s-a oprit la o formă variolică de vărsat, care ar fi umplut de încântare şi pe cea mai ticăloasă ursitoare dintr-o carte (…).  Nu putem să nu remarcăm patosul cu care d-na Pană îşi alege cuvintele pentru a descrie viaţa “călcată” de destin a acestei femei. Un patos cu iz de satiră, în care umorul devine pe alocuri agresiv în exprimare, aşa cum descoperim pe parcursul lecturii întregului roman. Timpul este precis: (…) acum mai bine de 60 de ani, că al doilea război mondial abia se sfârşise de 3-4 ani, lăsând în urmă sărăcie, foamete, boli, mulţi oameni mutilaţi şi mult mai mulţi copii orfani, printre care mă număram şi eu, iar viaţa este definită într-o singură frază: Amintirile mele formează un pământ uscat pe care reuşesc să crească doar lăcrămioare, apoi descrisă cu minuţiozitate: La naştere, Dumnezeu mi-a dat de toate: părinţi, sănătate, frumuseţe, inteligenţă, mai puţin noroc, dar apoi, încet-încet, mi le-a luat aproape pe toate, lăsându-mi în iarna vieţii şi în pustiul singurătăţii doar dreptul de a gândi şi posibilitatea de a scrie aceste rânduri, despre care nu pot spune cu certitudine că vor alcătui o carte. Ba din contra, cartea de faţă este cu certitudine un roman scris cu rânduri ţâşnite din străfundurile fiinţei triste, o fiinţă care a răzbit prin viaţă cu tot ce a avut mai bun, condamnând, în acelaşi timp, existenţa pentru crudele lecţii oferite. Vremurile nu au ajutat nici ele la depăşirea unor crize sociale şi individuale, ci au venit ca o rană deschisă la pragul destinului femeii care s-a luptat pentru o viaţă decentă şi demnă: Viaţa era grea, dificilă, complicată şi în vremuri normale, darămite în jurul anilor 1948-1949, când sărăcia se târa pe străzi şi bătea din poartă în poartă sub formă de colector de haine, încălţăminte şi hrană pentru invalizi şi copii orfani, dar şi pentru văduvele celor ce nu s-au mai întors, căci războiul abia se încheiase de câţiva ani, iar plăgile sociale se vedeau pretutindeni.

Romanul devine cu atât mai captivant şi mai relevant pentru zona de sud a României şi pentru locuitorii acesteia (printre care mă număr şi eu, cel ce scrie aceste rânduri), cu cât sunt descrise frânturi din viaţa comunităţii ploieştene, locul unde d-na Pană îşi gândeşte şi scrie cartea de faţă: Nu ştiu dacă v-aţi dat seama că e vorba de oraşul Ploieşti, descris mai sumar, deoarece nu ţin să  fac o monografie a oraşului, care totuşi avea ceva specific şi drăguţ, Bulevardul Independenţei, care mergea de la Gara de Sud până în centrul oraşului, bulevard ce avea de o parte şi de alta castani falnici şi bătrâni, despre care la un moment dat, Ionel Danielescu a compus o frumoasă romanţă: <De ce nu vii când castanii înfloresc>, mult fredonată în tinereţea mea.”

Încă de la început, romanul ne expune şi date despre familie, printre care mama pare că ocupă un loc aparte: O, mamă, dulce mamă”, să mă ierţi că nu sunt în stare să te venerez în cuvinte, aşa cum Eminescu a preaslăvit-o pe mama lui în versuri atât de încântătoare. Veneraţia pentru mama este una specială, autoarea transpare suspine de admiraţie, dar şi de regret, deoarece fiinţa cea mai dragă o părăseşte mult prea devreme. Momentul decesului este unul confuz: După ce au aranjat-o în sicriu, cu maldăre de flori pe ea, au venit nişte colege de la Poştă să o vadă. Una dintre ele m-a luat în braţe şi m-a pus să o sărut, dar mie mi-a fost frică şi n-am vrut. Deşi lucrurile erau destul de confuze în capul meu, totuşi îmi dădeam seama de nişte înţelesuri ale stărilor de lucruri.

Din loc în loc, frazele expun refugiul scriitoarei, dacă îl putem numi “refugiu”, descris prin frumuseţi amăgitoare sau distruse de condiţia vieţii în sine: Îmi place să cred că fulgii de zăpadă sunt îngeri trimişi de Dumnezeu, să ne bucure sufletele, când ţesătura speranţelor devine mai transparentă şi chiar, o rod carii disperării din loc în loc.

D-na Pană descrie existenţa însăşi pornită încă din timpurile copilăriei, al sufletului de micuţ care se bucură de mediu, un copil special pentru care viaţa însemna cu mult mai mult decât pentru orice muritor adult din jurul său: Din primii ani ai copilăriei, când memoria strânge în casetele ei de aur toate amintirile, roşul meu era mai roşu decât al altor copii, albastrul meu mai albastru, mingea mea mai rotundă, căţelul mai jucăuş, păpuşile îmi zâmbeau mai frumos, florile îşi deschideau corolele şi-şi revărsau parfumul cu mai multă dragoste, fructele erau mai gustoase, soarele meu era mai cald şi stelele mai misterioase şi promiţătoare. Încă de atunci, această fiinţă simţea şi pipăia antrenul vieţii de câteva ori mai mult şi mai profund. Să fi fost oare acea poftă de viaţă oarbă a omului nefericit care încearcă să se agaţe de orice fir de bucurie sau să fi fost ambiţia unei viitoare femei fără de strămutat? Faptele ce ne călăuzesc pe parcursul romanului ne dezvăluie acea femeie straşnică pentru care viaţa este întradevăr un dar.

(…)

(Ana-Lucreţia Nedelcu – fragment din prefaţa romanului)

IMG_0917

Romanul poate fi gasit la Librariile Carturesti AFI Palace Ploiesti si online aici http://www.librarie.net/p/290858/trapezul-vietii

Ghidul de viață al optimistului inteligent ~ RECENZIE

“Ghidul de viață al optimistului inteligent”

de Jurriaan Kamp

Ghidul… cuvântul-cheie al scrierii de faţă: ce şi mai ales cum anume putem să schimbăm anumite paradigme care să ne facă viaţa mai valoroasă pentru sine dar şi pentru cei de jurul nostru.

Ghidul optimistului… despre o lume contemporană care a cam uitat de frumos, de simplitatea diurnă şi nocturnă, de vieţuirea ca om într-o lume unde pacea şi echilibrul ar trebui să facă legea.

Ghidul optimistului inteligent… este şi mai mult… despre CUM să fim altfel în mod conştient; un altfel benefic care să ne aducă nu numai fericire într-un zâmbet de copil, ci mai degrabă o fericire constructivă, conştientă a ceva ce urmează să apară, a ceva ce-i lipseşte lumii înconjurătoare.

Încă de la început, din culisele notelor autorului, reiese faptul că oamenii aşa-zis evoluaţi în anumite sfere mentale şi emoţionale, nu reprezintă profil de eroi din naştere, ci sunt oameni care au ajuns la un anumit nivel tocmai printr-un parcurs anevoios, pornind chiar din străfundurile obscure ale EU-lui: “Este ca şi cum vindecarea propriilor răni devine cea mai importantă şi inspiratoare contribuţie pe care o poţi avea în lume.” Dacă ne gândim bine, practica SUA, de terapie de grup, ilustrează exact această idee: un spaţiu în care fiecare se vindecă prin împărtăşirea trăirilor şi a luptei interioare. Este important să laşi să curgă prin tine experienţa trăită. Astfel că mesajul important al scrierii de faţă este despre rolul autenticităţii în viaţa fiecăruia: “Să vorbeşti şi să scrii despre un lucru este cu totul altceva decât să fii acel lucru. Dacă eşti acel lucru, inspiri într-un mod firesc.” În lumea duală în care trăim, a deveni autentic cu tine şi cu cei din jur nu este deloc uşor; este ca şi cum îţi asumi cea mai mare responsabilitate pe care viaţa ţi-o poate oferi, însă luxul primirii darurilor în schimb nu este de neglijat.

Dintr-o introducere filosofică, ghidul ne transpune direct în realitatea concretă: rolul mass-media în vieţile noastre şi acel “shape” după care ne formăm “cu ajutorul” ei. Să vină media în ajutor sau în deficit în drumul nostru prin viaţă? Conform analizei de faţă şi după cum ştim şi noi deja, era contemporană este absolut sufocată de ştiri, majoritatea negative, catapultate non-stop şi prin toate mijloacele posibile: “Mass-media distorsionează realitatea şi hrănesc pesimismul. Noi avem nevoie de optimism pentru a fi mai sănătoşi, mai fericiţi şi pentru a avea mai mult succes. Ca să ajungem acolo, trebuie să ne eliberăm de presă.” Ce facem cu Presa? Cum determinăm jurnalismul să se întoarcă la rolul său de bază, de a educa, de a promova evenimentele pozitive, de a reprezenta vocea cetăţeanului în adevăratul sens, de a susţine tânăra generaţie?

Azi, presa este bolnavă; “Presa este sub asediu”; prezintă semne de comă acută, prin mrejele căreia omul trebuie să răzbată şi să meargă înainte… cum reuşim să înaintăm? Pe buton negativ sau pozitiv? “Societăţile se ridică şi decad prin poveştile pe care le spun. Vieţile noastre sunt făcute din poveştile pe care le auzim şi din cele pe care ni le spunem nouă înşine. Iată de ce mass-media – în calitate de povestitor profesionist – joacă un rol atât de important.” Să fim noi, oamenii, atât de naivi încât să ne fi lăsat pradă pesimismului din poveştile difuzate (şi uneori create) de mass-media? Întrebări ce rămân spre meditaţie fiecăruia dintre noi…

Un aspect interesant şi demn de a fi comentat, este despre evoluţia reţelelor sociale care apar, în mod surprinzător, ca o contra-parte a presei. În timp ce ştirile îţi livrează dezastre şi foamete, reţelele sociale vin cu mesaje optimiste, care tind să fie distribuite primele. De aici rezultă că jurnalismul s-a extins în ultimele zeci de ani, el ajungând “pe mâinile” omului de rând care, în disperare de cauză şi efort să fie auzit, a devenit el însuşi jurnalist, blogger înfocat, şi a adus pe tapet un contra-argument de valoare: noi, oamenii, căutăm mesaje pozitive, tragem semnale de alarmă şi avem şi soluţii la probleme, ceea ce voi, presa, aţi uitat de mult să faceţi!

Elocvent spus de autor despre cum “jurnalismul bun este un meşteşug. Ar trebui să prezinte şi să explice ştirile. Ar trebui să investigheze şi să descopere. Mass-media ar trebui să fie mereu în căutarea adevărului. Reţelele de socializare ar trebui să completeze media, nu să o înlocuiască.” Însă tocmai ele, reţelele, au devenit antidotul unei afaceri globale bazată pe interese politice şi de afaceri, menite să aducă profit şi frică în sufletele oamenilor.

Conform unei statistici recente lansată de OMS – Organizaţia Mondială a Sănătăţii, numărul oamenilor depresivi la nivel global a crescut cu 300%… “Contează ce poveşti ne spunem unul altuia…”.

“Cum îţi hrăneşti mintea?” Aici, autorul face o analogie clară între impactul negativ al consumului de zahăr pentru organism şi impactul ştirilor negative pentru minte şi emoţii. Să nu înţelegem că suntem invitaţi la pustnicie sau la dezinteres pentru lume şi mersul ei, ci mai degrabă la o selecţie conştientă de către fiecare pentru a nu fi influenţat în mod distructiv.

Oare mass-media reprezintă azi o armă de temut indreptatată către mintea şi inima populaţiei? Oare masca ei şi-a preschimbat faţa dintr-o optimistă într-o pesimistă? Iar noi, oamenii, ce soluţii avem să transformăm o faţă lungă, plânsă, într-o expresie vie, luminoasă?

(va continua)

©Ana Nedelcu/LiterAnART

_234393_1_1480143237

“Aripi smulse” ~ recenzie

După terminarea lecturii volumului întâi, primul gând ce mi-a dat târcoale în procesul intocmiii acestor rânduri, a fost: oare autoarea Corina Savu a călătorit în Mexic pentru a scrie acest roman? “Aripi smulse” reprezintă, înainte de toate, o incursiune în geografia, tradiţia şi cultura mexicană, un adevărat ghid pentru cei pasionaţi de aceste meleaguri şi pentru călătorii ce-şi doresc să ajungă acolo.

Debutul literar al tinerei autoare Corina Savu este unul de mare succes. Romanul în 2 volume, “Aripi smulse” ne aduce faţă în faţă cu un amalgam de întâmplări şi trăiri, cu lumea fascinantă a subconştientului, a fanteziei, dar şi cu realitatea concretă a unei scrieri poliţiste: cazuri nerezolvate şi suspecţi multipli. Să fim oare noi, oamenii, suspecţii propriei vieţi neînţelese, a unor puzzle-uri pe care nu le putem aşeza deloc în ordine? Aceasta pare să fie întrebarea pe care ne-o ridică la fileu romanul de faţă.

Primul volum este structurat în 12 capitole relativ scurte ca întindere. Cititorul este provocat la concentrare maximă şi atenţie distributivă, în interiorul fiecărui capitol aflându-se poveşti ce se întrepătrund de o manieră extrem de dinamică şi cuprinzătoare.

Începutul este cât se poate de direct, aruncându-ne agresiv într-un dialog fără măşti: “Te rog, iartă-mi îndrăzneala, spuse bărbatul…”.

După cum ne indică şi titlul primului capitol “Nopţi de martie”, romanul ne fixează privirile şi sufletul într-o atmosferă de mister, dialogul reprezentând un instrument foarte bine definit în cercetarea şi redarea acestuia.

Un roman de un dinamism aparte, în care timpul pare un aliat de nădejde în desfăşurarea acţiunii, apare pe alocuri inexistent, un stop-cadru învăluit în fantasma indefinitului şi al infinitului: “Timpul, obosit de atâta alergat, stătea nemişcat. Un ceas cu o singură limbă se încăpăţâna să numere secundele ce treceau totuşi multe, prin acel interior de cavou sigilat şi uitat de lume…” Apoi, suntem brusc catapultaţi în concretul străzilor aglomerate: “Agitaţie mare era la intersecţia străzii Miguel Hidalgo cu strada Progreso. Şoferi furioşi, claxoane şi circulaţie complet blocată.” Începe astfel forfota oraşului dar şi agitaţia sufletelor…

Această oscilaţie între realitate şi vis, împletirea rutinei cu intempestivul, ne duce cu gândul la romanele poliţiste celebre, ornamentate difuz cu fire de nuvelă a la Eliade, sacrul şi profanul dansând într-un tango pasional. Nu degeaba pasiune şi dans, forfotă, pericol şi neprevăzut, locaţia definind pe de-a-ntregul acest context: “Tot oraşul El Fuerte, Mexic, resimţea energia negativă.”

Ni se face cunoştinţă cu profanul de îndată ce parcurgem doar câteva pagini: “Ducesă i se spune în cercurile pe care le frecventează. Eu îţi povestesc de o femeie cunoscută lumii sub numele de Malicia (răutate). Numele asta îţi sună cunoscut?” Numele protagonistei are o însemnătate clară, Alicia Salazar, supranumită Malicia, o copilă Alicia, dar şi o femeie suavă, un nume dulce trădat de un subconştient încărcat de “mal” (rău): “- Acea femeie este o vrăjitoare. Ajunge un zâmbet de-al ei că să te pierzi. Complet pierdut. Şi eu am simţit, când am văzut-o fugitiv, într-un aeroport, acel sentiment de debusolare.” Să fie oare vorba de o femeie văzută ca diavol sau de o femeie încărcată de patimile unei lumi întregi, un corp ce a absorbit eoni de lumină neagră? (“Culorile aprinse nu cred că sunt pe stilul ei întunecat…”)

O scriere cu acţiunea plasată în controversatul Mexic, nu poate omite descrieri ale tradiţiei locului, un ghid turistic ce ni se strecoară subtil printre rânduri: “Oamenii îşi găseau liniştea savurând cafeaua cu scorţişoară. Cafeaua olla (oală) era cafeaua ce le redă energia şi fericirea, fiartă în oalele de lut, împreună cu beţe de scorţişoară… Restaurantul El Fuerte era cel mai vechi şi cel mai elegant restaurant din oraş. Era renumit pentru mâncărurile tradiţionale mexicane, dar şi a specialităţilor europene.”

p1240065

Intrigile sunt numearoase, timpul se leagănă într-un balansoar al nevoilor, grijilor, succesiunii crimelor şi fluctuaţiilor din stările de spirit. Această atmosfera, pe alocuri debusolantă, o nebuloasă a existenţei, ne ascute simţurile şi ne trezeşte conştiinţa într-un mod în care să ne pună faţă în faţă cu propriile noastre frici şi experienţe de viaţă. Este oare cartea un experiment psihologic, un tratat al acelor trăiri celor mai profunde ale omului? Poate că da. Poate că avem foarte multe de învăţat din jocul atâtor măşti, faţete ale personajelor în număr de necontrolat. Remarcăm astfel o construcţie a personajelor într-un duo de excepţie, oglinzi ale tuturor şi ale fiecăruia în parte: Alicia-Carlos, Alicia-Ramiro, Alicia-Matias, Matias-Alejandra, Eduardo-Lorena etc. Observăm, de asemenea, trio-uri de excepţie, ce ne duc cu gândul la relaţii de natură, pe cât de misterioase unele, pe atât de concrete şi profesionale altele: Juan-Carlos-Enrique, Alicia-Beba-Rocio.

Romanul ne oferă de toate: lux, dar şi mizerie, pe “ducesa” Alicia, dar şi pe “vagaboanda” Beba; pe rebela ziaristă, Lorena; deputatul Gomez; detectivul avid de carieră dar şi cu probleme emoţionale, Carlos; femei procuror Maria; şi femei psiholog, Mariangel; dar şi un cap al mafiei cartelurilor mexicane, Marlon Moreno. Toate legate parcă, printr-un fir invizibil, de un timp incert şi de un spaţiu definit: conacul din El Fuerte: “Conacul era o clădire vastă şi luxoasă, ce se înălţa în splendida câmpie, la marginea oraşului El Fuerte…”

Vieţile profesionale ale personajelor se întrepătrund cu cele personale, profund emoţionale, legate mai ales de trecutul acestora, după cum ne indică şi unul dintre capitole, “Urmele trecutului”.

Filă după filă şi descoperim un flux din ce în ce mai mare de persoanje, acesta sufocând într-o anumită măsură cititorul în volumul II. Personajele apar precum roiuri de albine preocupate de soarta lui El Fuerte şi de situaţiile alambicate ce se ivesc la tot pasul în vieţile şi sufletele lor. Odată cu ele, alte şi alte intrigi, şi suspansul ce ne ţine cu sufletul alert şi cu o minte curioasă dornică de un final neaşteptat.

Un personaj omniprezent în paginile romanului, este însăşi moartea, sumbrul, macabrul, latura umană exorcizată, tenebrele ei afişate fără scrupule în dinamica acţiunii şi în profilul personajelor: “Cucoană, du-te acasă! Morţii nu se mai întorc şi nici nu vorbesc. Mai mult de jumătate din viaţă mi-am petrecut-o printre morminte şi nici măcar unul nu a părăsit cimitirul.”

Latura umană întunecată este pusă în contrast dar şi în oglindă cu sentimentul iubirii, al posesiunii, al tandreţii şi al emoţiei pozitive: “Tu eşti prima faţă pe care o văd atunci când sunt rănită. Niciodată nu renunţi, nu te dai bătut. Când mă prăbuşesc, braţele tale sunt larg deschise protejându-mă. Mă ierţi instantaneu când greşesc. Crezi că nu mi-am dat seama cât de mult mă iubeşti? Nu merit iubirea ta, dar tu tot mi-o oferi…” Este iubirea un panaceu pentru om sau poate provoca şi durere, tristeţe, regret: “Cu toţii suntem răniţi cât timp trăim, mult, puţin, adânc… Cu toţii avem zeci de răni. Timpul acoperă unele răni, alteori, ajungem să nu le mai simţim. Dar câteodată, rana nu se opreşte din sângerat. Timpul, uneori, nu este medicament pentru răni… Le ascunde de ochi, dar de inima nu le poate ascunde.”

Romanul nu duce lipsa de bârfa măruntă, o latură pe care parcă romanul o ironizează cu toate armele posibile, din nou o latură umană negativă transpusă în redacţia ziarului “El Chisme”: “Ziarul Chisme îşi pregătea cel mai fierbinte subiect pe care îl avusese de la înfiinţare. Totul se întâmpla sub conducerea jurnalistei Lorena de Leon.”

“Urmele trecutului” au capacitatea de a schimba oamenii pe axa timpului lor pământean, accentuând, fie evoluţia în timp şi în spaţiul interior prin ridicarea conştiinţei, fie involuţia omului şi coborârea lui într-un plan obscur, difuz: “Vocea i se înmuie văzând cum Alicia se schimbă. Acum o avea în faţa lui pe femeia de care se îndrăgostise cu şapte ani în urmă, dar ochii o trădau. Nu mai erau calzi şi jucăuşi, ci reci şi fulgerători.”

Moartea este acompaniată de amintiri, de o conştiinţă încărcată ce ne aduce aminte de controversatul film “Maşinistul” al lui Brad Anderson, poate cea mai bună peliculă de natură psihologică realizată în era contemporană: “Suspin după suspin respira şi lacrimile prin suflet îi rătăceau. Amintirea trecutului său trist şi dureros o amorţea.”

Graniţa dintre vis şi realitate este una extrem de fină, unind astfel două lumi ce spun poveşti de viaţă care mai de care mai învăluite în mister (“Lumea ei, cutremurată deja de fantasmele trecutului, se zgudui de la temelie în faţa scenei ce se desfăşura sub privirea ei.”) şi pasiuni secrete (“Să gonească noaptea târziu cu motocicleta, pe strada pustie, era pasiunea ei, de puţini ştiută. Adora să se piardă în labirintul emoţiilor, trezite de răsuflarea nopţii.”)

p1240081

Tânăra autoare ne oferă, în tot acest amalgam de cupluri şi grupuri de oameni, o figură paternă, salvatoare, un suflet cu vechime în univers, un bătrân care, deşi un venerabil patron de han, reprezintă acel înţelept de care avem nevoie din când în când, care să se arate şi să ne dea o lecţie de viaţă, omul ce mereu ascultă şi oferă sfaturi: “Hanul era locul ce reînvia o lume de mult apusă… – Eşti de mult aici, copile? Nu te-am auzit intrând, spuse Chepe, frecandu-şi ochii şi poziţionându-şi ochelarii… Am nevoie de cineva care să mă asculte fără să mă judece, fără să pună multe întrebări… – Fata mea scumpă, ochii tăi verzi sunt că o carte deschisă pentru mine, oricât încerci să-ţi ascunzi privirea.”

Ochi şi urechi pare a fi cititorul urmărind un fir roşu al scrierii, ancorat total în alte multiple fire albastre ale întâmplărilor, ale cadrelor expuse în această peliculă vie. Nu ai cum să rămâi pasiv în generarea aceasta de idei şi fapte, ci din contră, îţi doreşti să afli mereu ce va urma.

Protagonista noastră, Alicia Salazar, pare o femeie în posesia a nouă vieţi, toate expuse în filele acestui roman, întrepătrunse de alegeri şi emoţii intense, parcurse în locuri diferite, galaxii diverse şi îmbrăcate în nuanţe multiple. Cine este de fapt Alicia? Efemeră sau concretă, pare că autoarea ne-o înfăţişează în lumini multe, când foarte clare, când extrem de difuze: “Alicia opri motorul în faţa unei case impunătoare, aflată în paragină.” Protagonista noastră este în căutarea adevărului, al unui adevăr propriu: “Era conştientă că nu se putea întoarce în timp pentru a-şi fabrica un nou început, dar spera ca, din acel moment, putea începe fabricarea unui sfârşit pentru trecutul ei.” 

Aşa cum am menţionat anterior, desfăşurarea cadrelor este acompaniată de numele alese ale fiecărui personaj, numele locaţiilor dar şi numele oraşului unde ne aflăm. Alături de Malicia (rea) descoperim şi redacţia El Chisme (bârfă), taverna Escondida (ascunsă), porecla la Diabla (diavoliţa), cartierul Valle de la Penas (Valea Pedepselor), taverna Mentirosa (mincinoasă), Piaţa Armelor, floarea morţilor “chempasucil”, încununate de oraşul El Fuerte (cel puternic – NV-ul Mexicului). Acest cadru al desfăşurării acţiunii nu este ales întâmplător, el este parcă menit să suporte toată această greutate, atmosfera apăsătoare şi poverile sufletelor rătăcite. Să fie o lume în degradare, o apocalipsă umană în căutare de forţă, de speranţă, de a exorciza tenebrele trecutului? (“Taverna Escondida părea locul ideal pentru a-şi începe investigaţia, dar a fi femeie era un inconvenient extrem de puternic.”)

O incursiune în străfundurile Mexicului nu este la îndemâna oricui; descoperim astfel că autoarea îndrăzneşte mult, îndrăzneşte abordarea unui spaţiu destul de controversat pe care pare să-l cunoască extrem de bine dintr-o intuiţie ascuţită, o cercetare amănunţită şi, evident, o atracţie, o pasiune pentru cultura fascinantă a ţării: “Să străbaţi străzile oraşului El Fuerte înseamnă să te teleportezi în trecutul colonial al aceluia… – Cine este puicuţa? întrebă băiatul roşcat ce tocmai omorâse doi dintre simpatizanţii fostului şef… În El Fuerte, lună de lună se întâmplau aceleaşi lucruri. O nouă crimă, o nouă investigaţie. O nouă investigaţie, noi interogatorii. Noi interogatorii, aceiaşi suspecţi.”

Printre rândurile de un dramatism aparte, transpare şi un iz politic, intrigi la nivel înalt, magnaţi ai Mexicului şi mafia cartelurilor. Această stare de fapt pare să afecteze locuitorii din El Fuerte, oamenii, străzile, clădirile: “În jur, oraşul murise sau poate nici nu existase, căci străzile erau pustii… Rătăcirea lui se dovedea o stare perpetuă. Cu fiecare pas dat, mintea lui ţesea noi şi noi scenarii.” Descoperim astfel scenariul şi personajul, fiecare poveste ţesând firul narativ al romanului, făcând posibilă întrepătrunderea vieţilor tumultuoase într-un vârtej al existenţei umane: “Mergeau pe câmpia întinsă ţinându-se de mână, ea trăgându-l uşor şi privindu-l adânc, încât el tresări şi încercă să o întrebe unde merg, de ce trebuie să se grăbească, de cine fugea… Orologiul din piaţa centrală indica miezul nopţii. Odată cu gongul acestuia, suflete chinuite ambulau pe străzile slab conturate de luna marmoreană.” 

Din loc în loc, obscurul este presărat cu iubire, iubirea atât de necesară în tabloul dominat de moarte şi confuzie. Dragostea apare din plin ca fiind un factor declanşator de tristeţe; pe alocuri însă, aceasta vine ca un salvator al sorţii: “De îndată însă ce buzele ei le atinseră pe ale lui, acea tensiune care plutise între ei toată ziua dădu în clocot. Nu mai putea pune capăt sărutului cu nici un preţ… Gurile lor se mişcau încet, gustând pe rând toate aromele fine. Mâinile lui o modelau asemenea unui sculptor care savurează lutul, învăţând rotunjimile coapselor ei şi talia subţire, delicateţea gâtului şi prospeţimea buzelor.” De îndată ce iubirea preia controlul, sesizăm şi gramul de fericire autentică ce învăluie, ce-i drept rar, contextul poveştii noastre.

Cum putem vorbi despre Mexic fără cea mai reprezentativă figură feminină a lui – Frida Kahlo: “Privea fix tabloul Fridei Kahlo din 1938 ce atârna pe unul din pereţii camerei sale.” O figură emblemtică a culturii mexicane, contribuţia Fridei în paginile acestui roman face referire tot la moarte, tabloul ales reprezentând destinul implacabil, covrâşitor, o copilărie maturizată devreme, un copil bătrân… Romanul ne prezintă, în mod cert, partea întunecată a vieţii (cu referire şi recomandare personală a cărţii “Partea întunecată a căutătorilor de lumină” a lui Debbie Ford), toate defectele şi neajunsurile ei conturate prin intermediul descrierii timpului, a spaţiului şi a personajelor numeroase. Autoarea însă ne supune unui test: Poate evolua conştiinţa umană ? Şi dacă da, cum anume? Este destinul omului o tragedie greacă sau un liber arbitru? (“Destinul nu este o chestiune de şansă, ci este o chestiune de alegere. Nu este un lucru care trebuie aşteptat, este un lucru care trebuie făcut. Nu este legat de noroc, este mai degrabă legat de alegerea fiecăruia. Destinul poate fi însă cauza declinului oamenilor.”)

p1240089

Culisele volumului II ale romanului “Aripi smulse”, pagini care abundă din ce în ce în personaje şi intrigi, devin, în mare măsură, sufocante în trăiri şi întâmplări.

Primul capitol din cele 13 de această dată, intitulat “Neputinţă” continuă seria întâmplărilor din vieţile personajelor şi a misterului ce înlănţuie destinele acestora. Mersul existenţei protagonistei noastre Alicia devine şi mai tumultuos, trecând din faza de ne-simţire, de nimic, în faza de reconstrucţie a emoţiilor şi a mentalului zbuciumat: “Fusese o perioadă în viaţa ei în care nu simţise nimic. Aceasta  o menţinuse în viaţă de-a lungul anilor. O făcuse să uite, să nu simtă şi să trăiască dezgolită de orice emoţie.”

Elementul de mister ce pune vălul peste rândurile poveştii este condus de astrul specific, Luna: ”Reuşita conspiraţiei divine avea să-şi trimită mesajul prin paznicul suprem al întunericului, Luna. Acel element pasiv, poartă a subconştientului, ce odată cu lăsarea nopţii avea să poarte misiunea de a schimba destine şi de a accentua latura emoţională în detrimentul raţiunii…cu puterea de a-i pune la încercare pe oameni, de a-i confrunta cu propriile frici, resentimente, dureri sufleteşti pe care, poate, le credeau de mult uitate.”… tocmai pentru că acest volum II induce personajelor noastre şi mai multă încercare divină, şi mai multe frici care-i să-i distrugă sau, dimpotrivă, să-i salveze de la pieire.

Dacă în primul volum evenimentele se succed într-un mod normal, decent de urmărit, în volumul II acestea scapă parcă de sub control: alte crime, dispariţii, secrete scoase la iveală de minţi ocupate, plânsete învăluite în tenebre, locuri stranii, cadre amplificate şi întrepătrunse…o nebunie căreia trebuie să-i faci faţă, căci te ţine “aprins” în lumina Lunii în a-i afla deznodământul.

“Nu trebuie să crezi, ci să creezi…” pare să fie mesajul strecurat printre rândurile acide ale prozei noastre, care balansează între o realitate extrem de dură şi un basm întocmit din morala adunată în desaga istorică a unei naţiuni.

Tumultul personal face casă bună cu tumultul social, al străzii şi al vieţii politice: “Mai rămăsese o lună până la alegeri, dar oraşul clocotea mocnit. Liniştea fusese deja zguduită de vestea dispariţiei detectivului Carlos Diaz… Continuă să meargă până ajunse în cea mai întunecată parte a oraşului, stradă cunoscută ca aleea Uitării. Acolo găseau adăpost câţiva indigeni, acele persoane uitate de familia lor, de Stat… Ar fi provenit dintr-o familie bogată, dacă familia lui nu ar fi fost decimată de membrii unui cartel.”

 “Aripi smulse” reprezintă, de fapt, o incursiune în mintea şi sufletul omului, acolo unde trecutul face sau nu casă bună cu prezentul şi cu viitorul. Trecutul ne poate distruge sau ne poate înălţa. Trecutul ne poate dărâma prezentul, implicit viitorul, sau ne poate clădi din cenuşa stinsă: “Amintirile, stilete înfipte în minţi chinuite. Unele sunt boboci de flori udaţi şi dincolo de eternitate, altele sunt flori uscate, păstrate între filele unei cărţi vechi cu pagini îngălbenite… – Trebuie să-ţi cunoşti fantomele, copile. Trebuie să faci cunoştinţă cu gândurile tale întunecate. Când ele strigă la tine, tu stinge-le urletul. Când au ieşit, încearcă să le cunoşti forţa pentru a putea lupta împotriva lor. Este necesar să te familiarizezi cu privirile lor ucigătoare şi să le diluezi în bunătate şi fericire. Trebuie să ştii de ce există. Şi, cel mai important, trebuie să ştii de ce lupţi împotriva lor.”

Slăbiciunile aparente ale femeii Alicia reprezintă de fapt o oglindă a tuturor celor din jurul ei, oglinzi ale feţelor disturbate de mişcările de front interioare, dar şi de cele exterioare, ale vieţii sociale din El Fuerte. Femeia ca entitate transpare însă ca fiind învingătoare: “Toţi o priveau cu scepticism, dar era obişnuită cu acele priviri. Ştia că nu arată ca o poliţistă obişnuită… Ceea ce o entuziasma din cale afară era factorul uman implicat în crime şi rezolvarea lor… – O să încep cu o scurtă prezentare cu ce mă ocup eu, că am văzut multe feţe lungi.”

Pelicula noastră mentală, în fapt scrisă, reprezintă totodată acest tablou cosmopolit al măştilor pe care oamenii le cară după ei pe parcursul vieţii şi al evenimentelor care se succed necontenit: “Toţi se indreaptau spre petrecere, cu masca zâmbetelor false şi cu haine scoase de la naftalină. Avea loc cel mai mare eveniment pe care oraşul El Fuerte îl găzduia, după mai bine de trei ani.”

Dacă până acum am vorbit despre simbolisitica onomasticii şi a denumirilor de străzi, locuri, iată că întrezărim, spre finalul romanului, nume ce aduc a speranţă, a viaţă printre aceste suflete rătăcite puse la foc mic de destinul greu de arbitrat: “Sunt agent de poliţie şi aş vrea să vorbim despre ceea ce aţi văzut în acea seară pe strada Montes Claros.” (formaţiuni muntoase sigure). Toată această pânză înrămată de obscur este în continuare animată de dragostea reală, însă cu greu împărtăşită de personajele noastre. Numărul mare de personaje face imposibilă urmărirea în amănunt a triunghiurilor amoroase şi a succesiunii de trăiri ale tuturor. Înşiruirea evenimentelor în clasicul mod de până acum este brusc întreruptă de o nouă abordare: de data aceasta timpul merge înapoi, faptele sunt prezentate în secvenţe care să-ţi ţină atenţia suspendată: “3 ore mai târziu…”; “3 ore mai devreme…”; “7 ore mai târziu…”, şi uite aşa ne ducem şi ne întoarcem şi iar ne ducem înainte către o ordine cronologică a stării de fapt, o tehnică literară aleasă parcă înadins pentru a ne exersa mintea în a rămâne alertă. Pe măsură ce ne cufundăm în înşiruirea de evenimente, devenim noi înşine detectivi feroce, realizând ascuţimea câtorva simţuri pe care nu le-am conştientizat până atunci. Atmosfera este la cote maxime, iar deznodământul pare a fi surprinzător: “Din spusele poliţiştilor care analizaseră locul accidentului, se contura ceva ieşit din sfera realităţii… Domnul Ricardo Gomez scade considerabi în sondaje, în timp ce soţia lui continuă să se lupte cu moartea. În aceste condiţii, alegerile vor avea un deznodământ neaşteptat.” Ce se mai poate întâmpla acum? Pare să fie întrebarea care ne călăuzeşte în timp ce cititm acest roman. În aceste condiţii, autoarea ne invită şi la un exerciţiu de scriere ce ne poate veni în ajutor: “Îi adusese o foaie şi un pix cu ajutorul cărora Alicia putea să se descarce şi să se liniştească.”

O operă literară prin paginile căreia putem să strigăm de durere sau de bucurie, “Aripi smulse” reprezintă în primul rând o morală, apoi un film poliţist cu accente de telenovelă mexicană, un episod din strada Mântuleasa, un accent horror de Stephen King, dar şi un profiler poliţist pe urmele tenebrelor umane: “Trecutul în prezent nu mai are valenţele trecutului şi trecutul în viitor este o hiperbolă… – Avem prostul obicei să nu arătăm celor care sunt aproape de noi ceea ce simţim. Prostul obicei să nu luăm în seamă pe cei care ne iubesc şi le ducem dorul doar atunci când îi pierdem… Căutăm mereu scuze numai ca ă nu ne arătăm inima sau numai că să nu ne asumăm vinovăţia. Nu apreciem ce contează. Asta este problema ei, a noastră, a tuturor.”

Printre firele albastre ale romanului, transpare firul roşu al unei singure problematici umane, cea a ataşamentului faţă de orice şi oricine şi un îndemn la eliberare a propriei conştiinţe: “Dacă vrem să fim cu adevărat fericiţi, ar trebui să fim lăsaţi să luăm propriile decizii…”

Te las pe tine, cititorule, să descoperi finalul cu adevărat surprinzător al romanului de debut semnat de Corina Savu, “Aripi smulse”.

Lectură plăcută!

©Ana Nedelcu/LiterAnART

album foto aici https://www.facebook.com/605926536209545/photos/?tab=album&album_id=927945517340977

pagina roman aici https://www.facebook.com/SavuCorina/

p1240108

The black community (Toni Morrison)

Toni Morrison’s first novel, “The Bluest Eye”(1970), was acclaimed as the work of an important talent, written- as John Leonard said in The New York Times- in a prose “so precise, so faithful to speech and so charged with pain and wonder that the novel becomes poetry”. It was actually necessary to expose this comment, that finally leads us to our topic today, Morrison’s second novel, “Sula” and the fact that “Sula” has the same power, the same beauty.

The action is taking place in the Bottom. The Bottom is the mostly black community in Ohio, situated in the hills above the mostly white, wealthier community of Medallion. First became a community when a master gave it to his former slave. This ‘gift’ was in fact a trick: the master gave the former slave a poor stretch of hilly land, convincing the slave the land was worthwhile by claiming that because it was hilly, it was closer to haven. The trick, though, led to the growth of a vibrant community. Now the community faces a new threat: wealthy whites have taken a liking to the land, and would like to destroy much of the town in order to build a golf course. The demolition of Bottom’s old shacks to make room for a pristine golf course seems like an improvement. However, Morrison states the Bottom was once a vibrant community filled with laughing voices and a parade of unique, interesting people. The building of the golf course is in fact the displacement of this vibrant community, it is an example of homogeneity encroaching upon what was once unique.

At its center- a friendship between two women, a friendship whose intensity first sustains, then injures. Sula and Nel- both black, both smart, both poor, raised in a small Ohio town- meet when they are twelve, wishbone thin and dreaming of princes. Through their girlhood years they share everything- perceptions, judgements, yearnings, secrets, even crime- until Sula gets out, out of the Bottom, the hilltop neighborhood where beneath the sporting life of the men hanging around the place in head rags and soft felt hats, there hides a fierce resentment at failed crops, lost jobs, thieving insurance men, bug-ridden flour…at the invisible line that cannot be overstepped. Sula leaps it and roams the cities of America for ten years. Then she returns to the town, to her friend. But Nel is a wife now, settled with her man and her three children. She belongs. She accommodates to the Bottom, where you avoid the hand of God by getting in it, by staying upright helping out at church supper, asking after folks- where you deal with evil by surviving it. Not Sula. As willing to feel pain as to give pain, she can never accommodate. Nel cannot understand her anymore, and the others never did. Sula scares them. Mention her now, and they recall that she put her grandmother in an old folk’s home (the old lady who let a train take her leg for the insurance)… that a child drowned in the river years ago…that there was a plague of robins when she first returned.

In clear, dark, resonant language, Toni Morrison brilliantly evokes not only a bond between two lives, but the harsh, loveless, ultimately mad world in which that bond is destroyed, the world of the Bottom and its people, through fourty years, up to the time of their bewildered realization that even more than they feared Sula, their pariah, they needed her. In this context of paradox, we must point out that the novel has a general theme, the feminist theme and the fact that most of the women characters take on masculine roles (Sula being the main example for the power of her personality), and its most important theme of good vs. evil. This theme affects everyone in the book, especially Nel and Sula. Most readers would consider Nel the ‘good’ girl, and Sula would be labelled as the ‘bad’ girl. However towards the end of Sula’s life, she presents Nel with an idea that maybe she was the ‘good’ one all along, and Nell was the ‘bad’ girl. Whatever considered, together, the girls seem to form two halves of a whole.

The paradox mentioned earlier is related to the view of the black community upon all the facts and the characters. The black community has a very important role in the novel, representing the context that characterizes the persons involved and, through its point of view, makes an excellent self- description. It must be remembered and explained the mentality of that time characterized by a deep racism and a great power of unwillingness.

The Bottom is a superstitious community. They cannot accept Sula for what she is, a rebellion, and they put her in contrast with Nel, a settled person. It’s worth mentioning here some features of each girl, as to point out the exact way of thinking. Nel’s household is bound by the social standards that define the conventional meaning of ‘family’: static, repressive, in order, well-kept, in agree with the community, while Sula’s house is built on unconventional family structure: multi-generational run by women, vibrant, active, subject to constant change, huge and rambling. The houses symbolize the differing potential for growth and change in the girls’ families.

The theme of good vs. evil applies here, Sula being the truly evil. The black community rallies to defend itself against Sula. She has done the unthinkable: she has put her grandmother, Eva Peace, in a nursing home- for this, she is labelled ‘roach’. In addition, she has had some type of sexual encounter with her best friend’s husband and then moved on to other lovers – for this transgression, she is labelled ‘bitch’. Everyone remembers the plague of filthy robins associated with Sula’s returning to the Bottom (‘In spite of their fear, they reacted to an oppressive oddity, or what they called evil days, with an acceptance that bordered on welcome. Such evil must be avoided, they felt, and precautions must naturally be taken to protect themselves from it’), and they resurrect the old anecdote about Sula’s passively watching her mother burn to death; they decide once and for all that Sula’s birthmark is really Hannah’s ashes. But the most heinous of her crimes is that she has slept with white men. The strong damnation of such an indictment is derived from the racism under which the entire community has suffered. Sula’s alleged interracial affairs are perceived as an affront to all of the black people living in the Bottom. Sula’s every move becomes suspect, and even random occurrences of bad luck are attributed to her. Her apparent defiance of physical and moral laws galvanizes the black community against her. Sula is unnatural: she doesn’t age, has lost no teeth, never bruises, refuses to wear underwear at church suppers, has never been sick, and doesn’t belch when she drinks beer. When she bewitches Shadrack into tipping his imaginary hat to her, the community is convinced that Sula is both devil and evil personified. Fully aware that she is the town’s pariah, Sula does as she pleases, when she pleases.

Ironically, the community’s labeling of Sula as evil actually improves their own lives. Her presence in the community gives them the impetus to live harmoniously with one another. Teapot’s mother was once a negligent parent, but she begins to care for her son as a result of her hatred for Sula. Sula’s presence gives the residents of the Bottom a stronger sense of collective identity and strength. Her affairs with white men give them a stronger sense of outrage against the interracial relationships, which actually are exploitative. Therefore, Sula’s presence also gives them a stronger sense of racial identity. Although the community regards her as an evil person, her return to the Bottom is actually far more than it appears to be. It is actually a blessing in disguise. What seems like a chaotic disruption in the social fabric is in fact an ordering and focusing influence.

But the people see things differently. Sula dies. She reflects on her life without regret. She feels that she has milked all the experiences she can out of life. She is also happy that she is unique in her way of being, of thinking, of acting, and she knows she has left something good after her. But the community views Sula’s death as a positive event(‘The death of Sula Peace was the best news folks up in the Bottom had had since the promise of work at the tunnel’).

However, events are again not what they at first seem. Besides the natural misfortunes of weather and the social misfortune of racism, the community has lost the binding influence of Sula’s presence. The community’s moral resolve and harmony dissolve in the absence of the woman who, in breaking social conventions, motivated others to uphold them. The final chapter closes the circular narrative of “Sula”. Nel reflects on the ambiguous blessings of ‘social progress’: the former residents of the Bottom now have more civil rights, and they have been wealthier in the years following the war. On the surface, this seems like a positive thing. However, they have also lost something: the disintegration of the collective social identity that began with Sula’s death has only grown worse; the community, which once defined the Bottom, has been replaced by a town in which the people live in relative isolation from one another(‘Then Medallion turned silver. It seemed sudden, but actually there had been days and days of no snow- just frost- when, late one afternoon, a rain fell and froze.’[…] ‘…but up in the Bottom black folks suffered heavily in their thin houses and thinner clothes.’[…] ‘Hard on the heels of the general relief that Sula’s death brought a restless irritability took hold’[..] ‘Now that Sula was dead and done with, they returned to a steeping resentment of the burdens of old people’[…] ‘In the meantime the Bottom had collapsed.’[…] ‘The black people, for all their new look, seemed awfully anxious to get to the valley, or leave town, and abandon the hills to whoever was interested. It was sad because the Bottom had been a real place. These young ones kept talking about the community, but they left the hills to the poor, the old, the stubborn- and the rich white folks. Maybe it hadn’t been a community, but it had been a place. Now there weren’t any place left, just separate houses with separate televisions and separate telephones and less and less dropping by.’).

Maybe that all these facts wouldn’t have happened, and the people would have understood better the newness if Nel and Sula had formed a single person. Separately, each of them is excessive in her way and they cannot live separately.

In essence, they represent two halves of the same equation; and, as such, neither can be worse than the other.

The famous New York Times said once about “Sula”: “Extravagantly beautiful…Enormously, achingly alive…A howl of love and rage, playful and funny as well as hard and bitter”.

(©All rights reserved@LiterAnART 2006 posted @ https://quarterlysongsoptok.blogspot.ro/2017/07/ana-lucretia-nedelcu.html)

ccvvno0ukaalo3_

RECENZIE ~ “Cioburi de iubire”

…de Maria Pană

Un complex de imagini poetice ce te îndeamnă la meditaţie despre viaţǎ, sine, univers şi condiţia omului pe pământ. Aceasta poate fi descrierea pe scurt a creaţiei literare aparţinând d-nei Maria Pană, o poetă “de cursă lungă” ce a decis să aştearnă pe hârtie viziunea sa de viaţă, complexul poetic ce traduce percepţiile întregii existenţe personale.

Scriitura de faţă a doamnei Pană este una clasicǎ, o poezie “cuminte” de o muzicalitate des întâlnitǎ, cunoscută auzului, smulsă din momente ale istoriei secolelor. De cum începem lectura acestui volum, suntem “loviţi” de o dinamică aparte a unei iubiritragedii, o iubire pierdutǎ, un regret profund, o dorinţă de nestăvilit, o amintire a unei vieţi apuse (,,…Dar drumul e pustiu, hain poştaş/Şi plec în suflet cu păreri de rău…”).

Imaginile iubirii, a dragostei şi a celui drag apar ca un bumerang de tristeţi implacabile din care nu ne rămâne decât să extragem esenţa pozitivă, transmutarea benefică a imaginii unei vieţi sumbre, a unui ,,…cimitir mi-e sufletul/De doruri ne-mpletite,/De ce să figurezi şi tu,/În el prinde morminte.”

Iubind, omul poate pica în deznădejdea firii, în patima unui eros înţeles greşit, ce parcă rupe din rădăcini frumuseţea şi puritatea acestui sentiment dominant de…dor (,,Spre tine vrea năvalnic dor/Din pieptul meu să scape”).P1210199

Iubirea pierdută este percepută ca un drum anevoios al vieţii, înnegurat de umbre, de o mie şi una dezamăgiri, de haosul interior ce dominǎ neîmplinirea reciprocă a dragostei eterne (,,Ieri, ţi-a bătut la poartǎ un drumeţ/Să-ţi spună ce dorea, el n-avea glas.”). Drumeţul, călătorul sunt metamorfoze ale iubirii fără de glas, un popas mut, clădit în adâncurile sufletului şi în centrul inimii. De ce iubirea n-are sunet, n-are vorbǎ, când ar putea răcni de furie, de pasiune, când ar putea ţipa versurile propriei lumi? Este o întrebare pe care trebuie să ne-o adresǎm în călătoria printre aceste versuri.

În viziunea d-nei Maria Pană, iubirea poate exista numai în eternitatea divinităţii (,,Apoi, urcuşu-i tot mai greu,/Iubirea este floare rară,/Nu-i nici aiurea, nici în ţară./Ci, poate doar la Dumnezeu.”). Altfel, iubirea este atât de greu de manifestat, înfǎţiṣându-ni-se ca un copil timid, un fugar implorând…,,Lasă-mă te rog să te iubesc”.

Călătoria sentimentului unic al iubirii este atât o curiozitate, o candoare, însă poate fi şi o deziluzie, un episod efemer, o sânzianǎ ce apare şi dispare ademenind nebunul îndrăgostit întru pierzanie. Unde se aflǎ călătorul nostru în momentele de popas? Dar în momentele de freamăt al şinelor pe sol?… (,,Gara-nseamnă o-ntâlnire/Cu cel drag sau o iubită,/Înseamnă şi despărţire,/Dar şi-o veşnică ispită.”)

Tragismul acestei scriituri transpare în sarcasm, într-un comic în lacrimi, unde atât poeta cât şi cititorul sunt nevoiţi să să aşeze la o masă a tăcerii, într-o gară pustie întrebânduse prin semne “de ce aşa?”

Într-un dialog mai profund, tristeţile vieţii ce se traduc în aceste versuri sunt “cosmetizate” de câte o rază de speranţă târzie, cu o floare de primăvarǎ sau cu o ploaie de vară, scurtă, îmbietoare şi caldă (,,Aş vrea să mă prefac în floare,/În curtea ta să mă sădeşti,…/Aş vrea să mă prefac în floare,/Să-ţi cresc la geam şi pe poteci,…/Aş vrea să mă prefac în floare,/Să-ţi cresc gingaşă lângă prag,…/Aş vrea să mă prefac în floare,/Brodată pe cămaşa ta,…”), un zâmbet suav prefăcut în dorinţa perpetuǎ de a fi alături de iubirea pierdută.

Poeta este într-o continuă căutare a identităţii proprii ṣi a iubirii, atribuind poveṣti păsărilor (,,Printre crengi şi rămurele,/Şi-a făcut un cuib firav,/Un cuplu de turturele…”), animalelor, necuvântătoarelor, anotimpurilor, cu precădere toamnei cele ruginii, melancolice ce aruncǎ îndrăgostiţii într-un abis fără de ieşire ṣi speranţe deşarte, ploioase, reci şi ruginite (,,Toamna vieţii plouă-ntr-una/Cu regrete şi poveri,/Gonind una câte una/Bucuriile de ieri.”) Întâlnim un număr semnificativ de poezii dedicate anotimpului muribund în viziunea d-nei Maria Până, ,,trista şi eterna toamna” (,,Venit-a iarăşi toamna prea curând,/Cu veşnicu-i şi dezolant tablou,/Cu zile mohorâte, nori plângând,/Şi vechi melancolii cu trist ecou.”)

Spre finalul lecturii noastre, sesizǎm o adiere de speranţă mistificată în iarna ce pare că este mai agreatǎ de poetǎ, aducând cu sine ,,În cuptor…mere coapte,/Prichindeii obosiţi,/Moţăie cu nasu-n lapte,/În sfârşit, sunt potoliţi.”. O imagine ce reflectǎ o iarnă pe uliţa lui Alecsandri, cu clinchete de copii şi albul ce-ţi luminează sufletul.

Călătoria noastră prin tunelul vieţii este spulberat de “reflecţiile” poetei ce aduc bătrâneţea în calea popasului iernii (,,Mă strânge iarna vieţii ca p-un sloi/Şi cum trecut-au anii chiar nu ştiu./În van mă cheamă doruri înapoi,/Că-n suflet lupii urlă a pustiu.”). Imaginea lupilor în iarnǎ precum mesageri ai morţii, stǎ în opoziţie cu cea a lupilor reali, jucǎtori ai unei ierni vesele, lupi ce adorǎ zăpada în freamǎtul stelelor înceţoşate.

Cioburi de iubire, titlul volumul de faţă, se regăseşte şi în poezia ce încununează scriitura d-nei Maria Pană, prin versuri ce îmbinǎ imaginea pozitivă a iubirii (,,E primăvară iarăși în păduri/Și păsări ciripesc prin lăstăriș./Din soare vrei iubirea iar s-o furi,/Serotonina crește pe furiș.”) cu cea negativă, cu vise deşarte, cu un timp ce se scurge mult prea repede, cu viaţa răpusă de implacabilul destin (,,Finalul ne arată crud și clar,/Că-n viață și în mâini doar cioburi strângi./La urmă toate au un gust amar,/Căci pe destin, nicicând n-ai să-l înfrângi.”)

Un volum de poezie ce poate ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă asupra viziunii vieţii, a alegerii ochiului ce priveşte neîncetat în interiorul omului, viziunea sa proprie asupra existenţei. Un volum de poezie ce te pune pe gânduri şi îţi ridică întrebări – Este viaţa atât de neagră sau poate fi şi altceva decât o înşiruire de evenimente sumbre? Este omul un neputincios în faţa destinului sau destinul este însuşi alegerea omului? Este iubirea un blestem pentru om sau reprezintă de fapt o celebrare a vieţii pe pământ? Cine eşti tu? Dar cel de lângă tine? … Întrebări la care fiecare trebuie să mediteze în urma acestei lecturi şi poate să devinǎ curios a descoperi şi altă latură a existenţei, latura ei magnifică.

Prefaţǎ de Ana-Lucreţia Nedelcu –
scriitoare, antologator, reprezentant în România al World Poetry Canada & International

articol lansare@http://promovamprahova.ro/cioburi-de-iubire-lansare-de-carte-la-biblioteca-judeteana-nicolae-iorga-ploiesti/

GHIDUL~cum sǎ te porţi ca sǎ fii COOL – recenzie

Pe cât de delicată în aspectul fizic, pe atât de dură este vocea autoarea cărţii de faţǎ “Ghidul”. O carte-manifest am putea spune, prin tonul simplu şi acid lansat de scriitoare, cu un ritm de cadet ce te obligǎ practic să urmezi cele spuse sau impuse.

“Ghidul” reprezintă un manual de buzunar ṣi bune maniere într-o societate ce parcă a luat-o razna în ce priveşte comportamentul etic, morala, bunul simţ şi toleranţa culturală. Pentru a scrie acest manual, Simona Tunaru îşi asumă multiple roluri – al unui predicator, psiholog, profesor de cultură civică, avocat al strǎzii, jurnalist de investigaţie  sau al unui poliţist de proximitate ce urmăreşte fiecare pas greşit al individului.

Vocea acestui guru al sferei sociale ne inundǎ cu un tip de dinamism aparte, proiectându-ne direct în dimensiunea unei lumi ideale şi totuşi atât de simple, un spaţiu unde tot ce trebuie este să fim…oameni. Natura umană este pusă la zid în rânduri şi printre rândurile acestui tratat- fulger, fiind urmǎritǎ ṣi intervievatǎ de un jurnalist de investigaţie, analizată şi para-analizatǎ de un psiholog omni-prezent, dar şi de un guru superior, un ton de Gandhi actual prevăzut cu ochi larg deschişi – “În cazurile în care nu este ilegal un anumit comportament, însă deranjează direct o altă persoană, răspunsul societăţii civile este unul timid, stângaci sau singular. Îmi notez pe telefon ce s-a întâmplat şi încetul cu încetul, cu fiecare situaţie similară trăită, ia naştere ideea unei cărţi de dezvoltare personală, menită să ajute la îmbunătăţirea relaţiilor interumane. Schimbarea începe cu tine!”.

În cele puţin peste 100 de pagini ale Ghidului, scriitoarea ne plasează pe rând, în diferite spaţii unde, de altfel, de regăsim zi de zi şi unde, în mod inconştient, manifestǎm un comportament şi o atitudine automate, fără a mai conştientiza adevărata noastră manifestare. Începând de la hypermarket, trecând prin aeroport, poposind în club sau la un concert de jazz şi terminând cu atitudinea faţă de persoanele altor culturi sau etnii, omul este văzut ca un robot ce trebuie să-şi încetinească ritmul şi să realizeze că este fiinţă umană care ar trebui să respecte şi sǎ fie respectată la rândul ei.ghidul-coperta-fata

Genialul acestui manual psiho-social de dezvoltare personalǎ este simplitatea remarcabilă însă extrem de izbitoare remarcată prin limbaj şi tonul autoritar, părintesc, un ton ce-ţi face cu degetul că nu ai fost cuminte pentru că poate este necesară o revizuire a comportamentului bazată pe greşeli anterioare.

O scriitură remarcabilă ce aminteşte de geniul sitcom-ului american ṣi universal “Seinfeld” unde remarcăm aceeaşi simplitate exagerată, dusă în sarcasm şi ironie socială, de unde extragem adevărul crunt şi banal al vieţii omului – “nimicul” şi cum am putea să-l tranformam în “ceva” dacă ne auto-observǎm şi ne analizăm ca-ntr-o oglindă pe care, de obicei, o remarcăm, o afişam şi o impunem feţei altora.

Din lectura Simonei Tunaru aflǎm, de asemenea şi aspecte ale comportamentelor şi legilor unor alte culturi, aspecte strecurate parcă pentru o comparaţie demnă de un tratat academic – “Fixatul cu privirea este strict interzis! Este încălcat dreptul la intimitate al persoanelor, plus că energia pe care o trimiteţi unei persoane pe care o fixaţi cu privirea nu este tocmai benefică acesteia. În unele state din America, fixatul cu privirea este interzis prin lege, aşa că poţi fi arestat pentru acest lucru.”

Acest fragment, cu siguranţă are legătură cu experienţa vastă de viaţa a scriitoarei, călătoriile şi şederea în alte spaţii geografice de unde a extras date necesare acestui manual social, cu precǎdere din spaţiul american. De altfel, stilul de a scrie aceastǎ carte se identificǎ cu stilul inconfundabil, concis, uṣor de înţeles ṣi profesionist american.

Sfaturile Simonei nu reprezintă simple sfaturi la care cititorii să se mai gândească. Nu, ele nu sunt alegeri, ci mai degrabă sunt impuse unui om ce trebuie să-şi schimbe atitudinea într-un mod benefic atât pentru el cât şi pentru cei din jur – “Purtaţi-vă ca un oaspete grijuliu atunci când vizitaţi o altă ţară şi nu ca un turist care vrea să „huzurească” într-un hotel de cinci stele şi care este alcoolizat pe toată perioada şederii. Încercaţi să aflaţi cum trăiesc oamenii într-o altă ţară, ce mănâncă, ce ocupaţii predomină, cu ce probleme se confruntă…Nu numai că vă veţi îmbogăţii cunoştinţele, ba mai mult puteţi fi siguri că nu aţi fost degeaba acolo.”.

Practic, nu ai de ales în momentul în care te-ai decis să parcurgi tratatul. Eşti obligat sǎ ţii cont de bunele maniere sociale. Educaţia primează aici, unde eşti învăţat că ceea ce ai făcut până acum nu a fost bine şi că ar trebui să ţii seama de un nou cod de conduită.

 <…să nu uităm că lux înseamnă „confi”> ne transmite autoarea, luxul nu înseamnǎ o atitudine superioară, un dezmăţ al simţurilor negative şi al valorilor materiale, ci mai degrabă este o valoare prin care trebuie să înţelegem că încrederea este cea mai bună armă în a fi “cool”. Iar a fi “cool” nu înseamnă a fi un adolescent scǎpat de sub control, ci mai degrabă reprezintă omul conştient, omul căutător al adevărului, al vieţii simple dar consistente întru înţeles. Cum ai putea să nu fii “cool” într-o astfel de ipostazǎ propusă de autoarea de faţă?

De la “minorii şi alcoolul” până la “când te logodeşti”, viaţa este un tumult prin care treci însă nu-ţi dai seama prin ce cǎi, cu cine interacţionezi şi cât de serios este acest drum aparent banal, rutinat. De fapt, rutina este şi personajul principal al acestui manual, rutina ce nu capătǎ sens ci mai degrabă automatism – o formă fără fond. De aceea şi întrebarea adresată cititorului – cum am putea să-i oferim rutinei fond în forma sa arhi-cunoscutǎ şi plictisitoare?

Stilul cadent de a scrie “Ghidul” are şi un umor intrinsec. Numai citind primul rând şi te identifici cu situaţia respectivǎ ridicându-ţi întrebări – “Dar dacă aş fi putut acţiona altfel aici? Poate ar trebui să mă gândesc mai bine…”

În “Ghidul” şi rolul miresei are hibe. Mireasa poate deveni aceastǎ “bridezille” socială, o mireasă dificilă, perfecţionistă, exagerată pe parcursul pregătirilor pentru nuntă. Nimănui nu îi va face plăcere să fie în preajma ta, dacă te comporţi urât.”

Un extras din viaţǎ demn de remarcat, de fapt, viaţa însăşi şi locurile prin care poposim şi unde trebuie să remarcăm detalii, să practicăm auto-observarea şi să identificăm aspectele negative acolo unde ele există. Un manual prin care învăţăm să fim mai buni ca oameni şi mai stăpâni şi responsabili pe acţiunile şi atitudinile noastre.

Finalul ales pentru a încheia acest ghid este remarcabil atingând un aspect delicat al vieţii cotidiene – comportamentul nostru faţă de cei de lângǎ noi, alte naţionalităţi, etnii sau oameni diferiţi nouă. Cum ne afişǎm în faţa lor? Ce discurs avem şi ce atitudine promovăm? –“Fiecare persoană este diferită în funcţie de etnia pe care o are, locul în care trăieşte, experienţele de viaţă acumulate etc. Acceptă că suntem diferiţi şi poartă-te cu o persoană care aparţine unei alte etnii exact cum ţi-ar plăcea ca ceilalţi să te trateze pe tine.”

 “Ghidul” se întrerupe brusc şi cuprinzator ca un fulger ce străbate văile…Cu ce rămânem din traficul prin…viaţǎ?…

cartea aici http://www.elefant.ro/ebooks/lecturi-motivationale/ghiduri-cum-sa/ghidul-cum-sa-te-porti-ca-sa-fii-cool-190069.html

©2016 – Recenzie de Ana Nedelcu –

filolog, poetǎ, scriitoare, antologator,

reprezentant în România al World Poetry Canada&International

Recenzie ~ Către tine ~ manual psiho-literar

Către tine de Gabriela Olteanu-Donose

Editura Karta Graphic Ploieşti

Un studiu asupra feminităţii, pe cât de accesibil cititorului ca şi limbaj, pe atât de abstract în profunzimea mesajului. O doamnă psiholog care îţi perturba existenţa prin conţinutul de o frumoasă muzicalitate a limbii, îmbinat cu cercetarea ştiinţifică în domeniul psiho-terapeutic prin care îţi dezvăluie cǎi către latura feminină puternică, pozitivă, încrezătoare, fără de temeri. (,,A evolua înseamnă a ieşi din ceea ce deja ai ales să fii’’)

Cartea de faţă te îndeamnă către auto-cunoaştere, auto-observare şi auto-evaluare, atât din perspectiva socială, cât mai ales din perspectivele emoţională şi mentală, pentru că din acest punct porneşte drumul fiecăruia dintre noi, raportat în oglinda societăţii. Percepţia fiecăruia în parte şi bagajul cu care noi venim ne creează universul social. Depinde de noi cum ajungem să-l modelăm pentru a ne fi benefic din toate punctele de vedere.

Ca şi structură, studiul prezent îmbină armonios partea literară, dezvăluită prin citate inserate printre poveştile de viaţă ale mai multor femei, explicate şi analizate de psihologul omniprezent, acest ochi critic deopotrivă blând care ,,ne ascute’’ simţurile. (,,Cred cu tărie că fiecare are nevoie să SE ia în calcul pentru o viaţă asumată şi împlinitǎ’’) P1200032

Consider că această carte trebuie citită de fiecare femeie în parte, deoarece tratează relaţia feminităţii cu trei factori principali -> părinţi, copii, bărbatul de lângă ea. Femeia pusă în cele trei ipostaze de copil, părinte şi soţie dezvăluie rolurile diferite ale ei, vârste diferite şi circumstanţe diferite în care se regăseşte.

Femeia-Copil este strâns legată de ,,zestrea’’ împreună cu care femeia maturǎ îşi parcurge existenţa, valorile cu care rămâne, mentalităţile şi ieşirea din zona de confort. (,,Copilul rănit din tine este asemenea unui magnet. Atrage situaţii care se suprapun perfect peste tipul său de ranǎ’’)
Femeia-părinte se raportează la ceea ce ea oferă mai departe copiilor săi ca urmare a ,,zestrei’’ primite, cum pune în balanţă valorile trecutului şi ale prezentului pentru a nu repeta tipare vechi dăunătoare. (,,înghiţim pe nemestecate tipare de comportament’’)
Femeia-soţie (în cuplu) reprezintă femeia matură şi relaţia ei directă cu sexualitatea sa, cu intimul şi emoţia implicării sentimentale. Se lasǎ ea atrasă într-un scenariu fals al vieţii sau descoperă viaţa însăşi prin procesul evoluţiei şi al dezvoltării personale? (,,A nu lua problemele în seamă, nu înseamnă că trăieşti fericită, ci pǎcǎlitǎ’’)

Feminitatea este ilustrată aici atât printr-o floare nepreţuită, rară, cu rădăcini adânci, cât şi printr-o luptătoare feroce care este conştientă de natura şi valorile ei, îndemnând la auto-cunoaṣtere şi construcţie de sine. Aspectul practic ce se raportează la această ultimă idee, este dat prin exerciţiile concrete propuse de ,,ochiul’’ profesionist la finalul fiecărui capitol.

Aşadar, această carte poate fi considerată un manual psiho-literar cu puternice inflexiuni feminine…,,cǎtre tine’’. (,,Să cunoşti psihologia este opţional. Să înţelegi cum funcţionezi tu este vital.’’)

(©postfaţǎ de Ana-Lucreţia Nedelcu ~ filolog, scriitoare, poetǎ, antologator)

https://www.facebook.com/gabriela.olteanu.92

Previous Older Entries