Confesiuni – #breakingnews dubla 1_RECENZIE film

“Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actorii”, spune Shakespeare. Pe bună dreptate, there`s a great show in us în traducere cuprindem un întreg spectacol în noi înşine, ca să aduc un alt citat spre completare marelui dramaturg englez.

  • Dar oare, noi oamenii, ne jucăm rolurile ce chiar merită în societate, raportate atât la binele personal cât și la cel colectiv?
  • Purtăm măşti permanente, de ocazie sau deloc?
  • Ne învățăm bine replicile, știm să le livrăm, știm să creăm povești în seri de #storytelling demne de a fi ascultate?
  • Avem capacitatea de a observa reacția publicului pe scena socială?
  • Cum interacționăm cu acest public?
  • Ce înseamnă #senzațional în existența fiecăruia?
  • Cat la % din autenticitate mai purtăm ca și actori sociali?…

… Sunt întrebări pe care filmul recent lansat pe marile ecrane, “Breaking News” al tinerei regizoare Iulia Rugină, le adresează și poate deopotrivă răspunde la ele dintr-o perspectivă mai mult sau mai puțin fericită.

“Breaking News” face parte din categoria analizelor succinte de tip “ia de-aici, scurt și la obiect”, prin care te lovește pe tine ca și cetățean consumator, în moalele capului: “cam asta e situația. tu ce faci în acest sens?” ți se spune. Filmul este despre “aici și acum, cam asta se întâmplă”, un nivel al societății actuale care a cam deviat major de la normele umane general valabile, alegând #senzaționalul pe post de protagonist.

Pelicula îl are în centru pe reporterul Alex Mazilu (Andi Vasluianu), pus în situația de a rămâne fără operatorul său, în urma unui tragic accident chiar la locul de muncă (pe teren). În timpul unui reportaj transmis dintr-o fabrică, are loc o explozie ce se soldează cu rănirea reporterului și cu moartea colegului său, operatorul.

Ne aflăm în preajma Crăciunului când, dintr-o dorință absurdă şi mult prea cunoscută de senzațional, tabloidizare și povești tragice “poposite” în vremuri sensibilo-lacrimogene, televiziunea în cauză dorește să pună pe sticlă (nu-i așa?) viața acestui om și nefericita sa întâmplare. Nimic surprinzător… Parcă sună cunoscut. Sună din viață… Astfel că Alex, reporterul nostru, pornește într-o investigație detaliată prin care își dorește să REformeze puzzle-lul existenţei colegului său. În peripețiile sale de jurnalist, el are de-a face în mod direct și dur, aș putea spune, cu fiica decedatului, o adolescentă rămasă cu traume din relația șubredă cu tatăl ei. În mod inevitabil în contextul dat, Alex Mazilu devine, pentru câteva zile, un fel de tată pentru Simona (Voica Oltean). Cum poate rezolva el problemele acestei familii? Cum înțelege drama unei adolescente?

Ȋn primul rând, aș vrea să remarc contribuția în acest film a trei actori din urbea natală, din echipa teatrului Toma Caragiu Ploiești, și să-i felicit pentru această colaborare într-un film de lungmetraj (Andi Vasluianu, Constantin Cojocaru și Oxana Moravec).

Ȋn al doilea rând, aș vrea să mă raportez la unul dintre locurile de filmare ale peliculei: litoralul românesc, cu precădere faleza Eforie Sud unde se află o casă de patrimoniu lăsată în paragină (una dintre multele din această zonă). De ce m-am oprit aici? Pentru că aproape an de an, întâmplându-mă pe această faleză, am admirat cu lacrimi în ochi degradarea lentă dar sigură a unei astfel de clădiri lăsate, ca de obicei în România, “în plata Domnului”. Pentru cei ce cunosc această zonă, puteți confirma existența unei multitudini de clădiri de acest tip părăsite pur și simplu de autoritatea publică. Eforie Sud este un locșor minunat, plin de verde și de case batrâneşti, dar care arată ca după război, înnecat într-o mizerie de nedescris și în case aflate în putrefacție, precum și în clădiri noi pe jumătate construite. O imagine de vis…

… Ca după război se arată și pelicula, prin subiectul tratat, prin cotloanele devastate surprinse pe cameră, prin imaginea #blurred ce ni se înfățișează ca un strigat acut după claritate: o mamă care-și pierde uzul rațiunii după moartea fiului, o adolescentă rebelă prinsă în ghearele traumelor familiale și sociale, apartamente și scări de bloc “comuniste”, devastate la propriu și la figurat, patrimoniu distrus și, nu în ultimul rând, o Media devastată de foamea după senzațional, un aspect tot mai des întâlnit în care Media iese întotdeauna răvășită fără să-și dea seama. Acesta este un film dedicat, în primul rând, jurnaliştilor.

breaking-news-478188l-1600x1200-n-623e84c2Tema de bază a peliculei este deci, aparență vs. esență a unei problematici, introdusă într-o prima subtemă jurnalismul de fațadă și într-o secundă subtemă – educația. Până la urmă, cât la % din jurnalismul din România mai reprezintă o adevărată educație pentru public? Oare jurnalismul și-a uitat rolul sau primordial: de a reprezenta o voce a comunității și deci, de a educa și sprijini comunitatea în mod constructiv?

Dar nu… moartea unui om reprezintă aici totul pentru #raiting și livrarea senzaționalului pe micul ecran: un operator TV mort într-o explozie la locul de muncă. Ce poate fi mai de impact decât expunerea lui lumii întregi, expunerea familiei către ochiul larg, expunerea problemelor intime unui public avid de scandal şi bârfă?…

Vom spune: asta cere publicul. În adevăr, publicul cere exact “ceva-ul” cu care s-a obișnuit din ce i se oferă. Deci, unde este vina și unde este responsabilitatea primă?

Deopotrivă frumuseţea cât și oripilarea sunt reprezentate aici de îmbinarea exteriorului cu interiorul, a mass-mediei și știrilor (exteriorul, vizibilul, expusul) cu drama particulară a unei adolescente (intimitatea Eu-lui). Cât putem expune din această dramă? Se cuvine să o expunem până la urmă? Cum anume? … Pare să fie și întrebările lui Alex Mazilu pus în dificila situație de a răspunde și corespunde normei sale de jurnalist vs. normei sale de Om.

Filmul pendulează aici între relația părinte-copil, mai exact tată-fiică, Mazilu luând rolul tatălui acestei adolescente părăsite (într-o anumită măsură) de tatăl natural… acum pentru totdeauna. Aici începem să ne întrebăm: oare timpul mult petrecut la joburile noastre și obsesia banilor scuză lipsa noastră fizică, mentală și emoțională din viața copiilor noștri? Ce impact are asupra lor? Sau cum menținem o legătură sănătoasă cu copiii noștri în condițiile societății actuale?

Plecarea în investigație în prag de Crăciun, refuzul tacit de a vorbi cu familia de la București, #drive-ul pentru a investiga viața acestei persoane, motivația subtilă de a sprijini psihicul rătăcit ale acestei adolescente, sunt transpuse în pelicula “Breaking news” prin expresia meditativă a protagonistului nostru rămas și el, la rândul său, cu sechele după accident. Tocmai de aceea și gro-planurile unui #facies preocupat de ceva mai mult decât de o știre de senzaţie.

Un #breakingnews din categoria #viață, adică semnale de alarmă pe care să ni le dăm singuri când vine vorba de educație, de inter-relaționare, de empatie și de găsirea unor soluții la problemele concrete cu care ne confruntăm.

Oare într-o societate sănătoasă, călcarea peste cadavre, la propriu, poate face o știre de senzație și un #amount semnificativ de bani? … 

Filmul nu poate condamna până la capăt setea de senzațional, Simona, adolescenta noastră (jucată magistral de o tânără cu multiple resurse interioare) alegând să se confeseze publicului larg, oferind din drama proprie în relație cu tatăl ei. Oare confesiunile acestea nu puteau rămâne între patru pereti?…

Si cum apa ne salvează pe toți în momente cruciale, rămâne Marea prezentă și aici, cu vântul și valurile sale care ne mai dau câte o doză de inspirație, de speranţă, ne mai livrează un îndemn la a lua atitudine…

Noi, oamenii, unde ne poziționăm în raport cu Marea? …

©LiterAnART-01/11/2017

Advertisements

“L`Atelier” ~ metodologii de REcreare a vieţii_RECENZIE film (de Cannes à Bucarest)

Paris —> Marsilia – călătoria din nordul până în sudul Franţei de aproximativ 800 de km reprezintă îngurgitarea unei doze de fantasy world ce-ţi dezvăluie peisaje mirifice ale Franţei rurale, presărate cu zborul şi senzaţia de levitaţie dată de TGV-ul francez (Train à Grande Vitesse). Tu ai parcurs vreodată 800 de km în trei ore #sharp? Dacă nu, merită să încerci şi să guşti câte puţin din civilizaţia suavă şi #peaceful a Franţei.

Odată ajuns pe tărâmul fantastic al Marsiliei mediteraneene, acest oraş aparte al ţării, de altfel al doilea cel mai mare din Franţa (după Paris), nu ai cum să nu observi din depărtări formaţiunile muntoase les Calanques, sau “sărutul mării cu muntele”, după cum am denumit eu acest peisaj rupt dintr-o realitate meditativă interioară.

1525685_10202170697085411_1005346632_nParcul Naţional din această zonă se întinde pe aproximativ 20 de km lungime şi 4 km lăţime şi, dacă eşti destul de curios şi curajos, poţi străbate formaţiunile muntoase la picior şi poţi traversa distanţa dintre Marsilia şi Cassis spre exemplu, drumeţie ce durează cam o zi întreagă.

Dincolo de Massif des Calanques, dacă priveşti de sus, de deasupra mării, ca un “Ion” peste #landurile moştenite, vei zări micuţul oraş La Ciotat, aflat la aproximativ 23 de km de Marsilia.

… Ȋmi amintesc cu mare drag şi extaz de ziua în care am străbătut aceste formaţiuni muntoase, oprindu-mă la ceas de oboseală în micile golfuri de mare, într-un peisaj de lagună care îmi dezvăluia noi şi noi romane despre viaţa mea însăşi dar şi despre vieţile oamenilor trăitori pe aceste meleaguri extraordinare. Cum să nu devii inspirat întru creaţie?…

… Ȋmi amintesc de ziua respectivă ca şi cum ar fi fost ieri, fiind ghidată de doi prieteni ai locului care, în mărinimia lor naturală şi autentică, mi-au dezvăluit poveştile istorice ale locului. Ajunşi la o răscruce de vârfuri muntoase, ne-am oprit pentru o clipă să privim minunea: munţii ţâşniţi din Mediterana şi uniţi cu cerul. Privind în jos, marea părea ca un covor de cer verde-albastru în care se oglindeau chipurile oamenilor, pietrele preţioase, roci şi stânci scrijelite de mesajele soarelui în sărutul perpetuu cu luciul apei. Amicul meu îşi începuse lecţia de #storytelling: “şi dacă te uiţi în dreapta, vei vedea frânturi din Cassis, iar dincolo, clădirile şi malurile îţi vor dezvălui orăşelul La Ciotat…”

353469

Acestea mi-au fost reverberaţiile minţii în momentul în care am citit zilele trecute despre o peliculă ce se profila de grand impact, difuzată în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest 2017. Subiectul, de mare interes pentru mine, tradus ca “amintirile personale transpuse într-un film”: despre creaţia literară zămislită în sudul Franţei.

Astfel că reverberaţiile au mers şi mai departe şi s-au adâncit în amintirile despre atelierul de scriere creativă pe care l-am parcurs pe un vapor în portul Marsiliei. Deci flmul se profila a fi genial şi de interes maxim.

“L`Atelier” – un film de Laurent Cantet, acest regizor francez excepţional pentru alegerea şi folosirea unei tehnici regizorale aparte, dar şi pentru subiectele sociale abordate dintr-o perspectivă a individului: cinema politic cu mesaje induse în mod subtil din perspectiva omului cetăţean dar şi a psihologiei sale interioare.

Laurent Cantet, prezent zilele trecute în cadrul proiecţiei filmului său “L`Atelier” la Cinema Elvire Popesco, un om agreabil ca prezenţă şi discurs, afirmă că este preocupat în mod special de #educaţie, majoritatea filmelor sale având protagonişti profesori, tineri, elevi plasaţi chiar în context educaţional. El însuşi fiu de profesori, fiind evident influenţat de un background familial puternic, filmele sale poartă amprenta relaţiei între generaţii, între părinţi şi copii, între profesori şi elevi, între societate şi tineri: cum facem să ne educăm generaţiile tinere în mod corespunzător? Avem răspunsuri sau doar răspunsuri iluzorii?

“L`Atelier” răspunde nu numai întrebărilor adulţilor, ci şi preocupărilor pe care le au tinerii, adolescenţii în mod special, în alegerea drumului în viaţă.

“L`Atelier”, în traducere “Workshopul” şi în sfârşit în traducere românească “Atelierul”, este despre o scriitoare celebră, Olivia Dejazet, venită de la Paris în micuţul şi liniştitul La Ciotat (nord via sud), pentru a susţine un curs de creative writing pe parcursul verii. Cursanţii ei: şapte adolescenţi interesaţi (sau nu) de subiect, se alătură acestui atelier. Taskul lor: să creeze un roman #thriller a cărui acţiune să se desfăşoare în oraşul lor.

1484164_10202170580682501_661118445_nIncursiunea în scrierea creativă dezvăluie o multitudine de aspecte atât despre individ cât şi despre societate şi relaţia dintre ei:

  • conflicte rasiale şi religioase, dată fiind zona de sud a Franţei, co-habitată de francezi şi maghrebieni, algerienii fiind deja la a treia generaţie în zonă; astfel, cei şapte tineri sunt aleşi pentru a reprezenta diversitatea culturală a zonei;
  • istoria locului şi formarea culturii acesteia: a scrie despre oraş necesită o muncă de cercetare asiduă şi interes pentru descoperire;
  • crearea spaţiilor de reflecţie: locurile sunt ideale pentru a-ţi dezvolta latura meditativă, creativă, marea şi natura fiind ele însele personaje principale în această peliculă;
  • conflictul între generaţii: de ce tind adolescenţii să o ia pe căi greşite şi ce facem pentru a le crea un drum drept şi sănătos în relaţie cu ei înşişi şi cu socialul?
  • cum percepe un tânăr de 20 de ani lumea actuală dominată de violenţă virtuală şi reală, înfricoşată de războaie şi terorism? Aici regizorul ne pune pe tavă problematica distorsionării minţii unuia dintre tineri care, în lipsa dialogului cu părinţii/familia, în lipsa unei activităţi productive, şi pe fondul oraşului şi zonei în care s-a născut, dominate de imigranţi percepuţi ca invadatori ai spaţiului, dezvoltă agresiunea, furia şi dorinţa de răzbunare, dorinţa de accesare şi interes pentru discursurile de extremă dreaptă, dorinţa de a se delecta cu jocuri video catastrofale. Ce face un tânăr când îşi foloseşte inteligenţa dar şi tăcerea în interesul comiterii unor fapte odioase, criminale?

1525557_10202179807553167_269831616_nDimensiunea politică este puternic reprezentată de #mindsetul tuturor şi al fiecăruia în parte în acest film: mentalităţi, gânduri, decizii, opinii, sunt oglinzi ale unui context socio-politic care ne pune întrebări: oare este el bine conturat în relaţie cu educaţia? Evident că nu. Ce putem face în acest sens?

Regizorul ne propune o soluţie de eliminare a conflictelor de orice tip şi de schimbare, la o scară cât de mică, a paradigmei mentale şi de acţiune: instrumentul creativ ne poate salva vieţile, REgândirea actului de scriere în relaţie cu propriile frustrări ale fiecăruia şi cu dorinţe, fie ele bolnave sau nu, REgândirea scrierii în relaţie mai ales cu TINErii, REdefinirea lucrurilor prin cuvânt şi dialog, scriitura ca terapie.

Un element interesant folosit de Cantet este jocul video pus în oglindă cu arhivele oraşului despre care scriem, La Ciotat. Adică o paralelă între trecut şi prezent, între istoria de multe ori nefastă a oraşelor şi jocurile video care promovează violenţa. Oare s-a schimbat ceva în cultura societăţilor sau doar am transpus nişte orori în metode noi de vizionare? …

De altfel, un aspect pe care eu personal îl consider negativ în acest film, este alegerea scrierii în comun a unui roman de groază… M-am tot întrebat de ce thriller şi de ce nu altceva? Oare pentru că oamenii rămân etern fascinaţi de rău ?… Scriitoarea noastră devenise celebră tocmai pentru faptul că scrisese acelaşi tip de roman. Este ea responsabilă pentru cititorul său? … Filmul pune şi această problemă: oare ce scriem, este ok pentru societate? Este clar însă că a scrie despre elucubraţiile minţii este o puternică terapie de a scăpa de monştrii cuibăriţi în mental, însă până la “răspândirea lor în lume” este de meditat. În acest context, filmul nici nu pune accent pe ideea finală de a publica această muncă comună  a tinerilor, ci mai degrabă pune accent evident pe terapia şi rezultatele scrierii la nivel individual şi intim: foaia suportă tot în orice context, iar “răfuielile” propriei minţi rămân pentru noi, ca indivizi, scrise pe o foaie, şi ascunsă apoi într-un buzunar de pantalon.

1538929_10202170573962333_1822498738_nScena finală a filmului reprezentată de acest tânăr “problematic” aflat acum pe un vapor şi preluând frâiele propriei vieţi, denotă #decizia luată în urma unui tip de terapie necesar pentru evoluţia sa: scriitura. Marea, deci apa, reprezintă din nou şi din nou purificarea, spălarea unui context nociv în care ne-am aflat, pe care l-am conştientizat şi care ne-a dus către următoarea etapă a vieţii personale.

Nu în ultimul rând, tehnica regizorală include folosirea acestor tineri minunaţi, actori amatori, NEprofesionişti care, din înseşi spusele regizorului, au fost « culeşi » timp de câteva luni de casting din şcolile din La Ciotat. Totodată, regizorul co-creează scenariul cu non-actorii, folosind foarte mult improvizaţia şi contribuţia activă a fiecăruia la modelarea personajelor şi a situaţiilor date. Cantet şi-a încadrat filmele în curentul neorealist, o asemănare izbitoare cu tehnica dansului contemporan bazată pe co-creaţie şi pe statutul propriu al interpretului. Acesta poate fi şi viitorul cinematografiei.

“L`Atelier”, un film cu care m-am identificat în profunzime, pornind de la faptul că am locuit pe acele meleaguri sudice ale Franţei, am lucrat alături de franc1425749_10201976287825301_1534399602_nezi, le-am învăţat limba şi dialectul specific zonei (diferenţele nord-sud), am studiat alături de maghrebienii poposiţi pe malurile Mediteranei, am pătruns în lumea atelierelor lor de scriitură organizate aici.

Recenzia mea vine însă şi din perspectiva scriitoarei si a trainerului pe acest subiect al scrierii literare şi pe o abordare asemănătoare a terapiei prin scris pe care eu însămi am implementat-o pe meleagurile natale. După cum mi s-a spus de către o cursantă: “dincolo de capacitatea de scriere pe care mi-am dezvoltat-o, a fost o adevărată terapie.”

©LiterAnART-22/10/2017

Poze – arhiva personală şi http://www.allocine.fr/

Preot cu repetiţie sau cine sunt de fapt Serafimii?_RECENZIE film

Dacă Almodóvar ar viziona acest film, probabil că prima lui reacţie ar fi “Asta-i tot?”. Poate vă întrebaţi de ce şi ce legătură are regizorul spaniol cu pelicula de faţă. Este foarte  simplu: în 2004, Almodóvar a regizat un film cu aceeaşi tematică – biserica şi educaţia, cu titlul “La mala educación” în traducere “Proasta creştere”, însă cu o îndrăzneală aparte faţă de regizorul nostru român.

Recenzia de faţă nu are ca scop principal analiza în paralel a celor două pelicule, dar pentru că subiectul este unul comun, nu am putut să nu fac asemănarea şi să sesizez anii în care cele două filme au avut premiera (2004 vs. 2017) punând astfel în antiteză cele două voci regizorale.

“Un pas în urma serafimilor” sau despre omul profan ce nu poate egala divinitatea deşi se află numai cu un singur pas înaintea ei. Atât de aproape şi totuşi atât de departe de conştiinţa extinsă… Un film despre controversata biserică din România, dar şi despre educaţia adolescenţilor care se pare că nu poate fi înţeleasă de nici un adult din jur. Oare adulţii chiar au uitat că şi ei au trecut prin această etapă a vieţii? S-ar părea că în acest caz, expresia « experienţa e mama învăţăturii » nu se aplică…

Adolescentul Gabriel (bine-vestitorul şi deschizătorul de drumuri) îşi doreşte să devină preot intrând într-un seminar teologic ortodox. Inocent şi dornic de învăţătură la început, el încearcă să se adapteze noului cadru instituţional deloc plăcut, ci mai degrabă rigid, chiar abuziv, deşi aşteptările lui fuseseră cu totul altele în materie de “religie” şi “credinţă”. Pe parcursul şederii în căminul cu pricina, el, împreună cu alţi colegi, ajung din elevi-model în elevi-problemă.

Ce-ai face dacă după cinci ani de seminar teologic ai ajunge un gen de pramatie a societăţii, un manipulator, un trădător, un arogant şi un sfidător aparţinând bisericii însăşi?

“Uite-i cum se calcă în picioare pentru D-zeu şi pentru noi.”… afirmă “pramatia” din anul cinci. Prin această replică cheie, pelicula se adresează, în primul rând, categoriei “enoriaşi” din societatea românească care tinde cu mult fast să-şi orbească propria viziune când vine vorba de biserică, religie şi credinţă. Nu numai că nu poate face diferenţa între cele trei concepte, dar merge tot înainte ca oarba cu biciul pe spate şi condusă de tineri deveniţi preoţi abuzivi… Cum formăm tinerii viitori preoţi?, ne întreabă regizorul Daniel Sandu.

Aş vrea să punctez în această recenzie, printr-un stil concis, aspectele pro şi pe cele contra ale filmului de faţă. Şi deşi pelicula pendulează nestatornic şi în mod voit între cele două categorii, aş afirma eu critic, “ca să nu supărăm doamnele”, ea lasă o dară de întrebări şi filosofii deschise nu numai despre mentalitatea societăţii mioritice dar şi despre latura spirituală a fiecăruia dintre noi în comparaţie cu …noi şi alte popoare.

Am să încep cu aspectele pro, deoarece filmul incumbă destule:21686323_10212953110839016_5632215253256256590_n

  • Ȋn primul rând, este lăudabil că un regizor s-a gândit să abordeze pentru prima dată în România această tematică controversată pe care să o ilustreze în mod concret într-un film de 2h şi jumătate. Cu atât mai mult cu cât Daniel Sandu vine din acest sistem şi are toată căderea în a se exprima pe subiect, cu bune şi cu rele. Jos pălăria pentru o voce avenita!
  • Titlul este unul extrem de inspirat, de impact asupra conştiinţei colective: accederea spre un nou nivel de conştiinţă. Cum facem? …
  • Filmul aduce în prim plan eterna şi mereu via problematică a educaţiei (adolescenţilor) prin frică, pe toate palierele ei: în familie (vom întâlni părinţi abuzivi), în şcoală (vom întâlni profesori abuzivi) dar şi în plan religios (vom întâlni îndoctrinare prin obligaţia de a se supune bisericii). Chiar aşa greu pare să fie educarea adolescenţilor şi potenţarea calităţilor lor, folosirea capacităţilor în mod constructiv şi renunţarea la critica gratuită? …
  • Subiectul modelelor false din societate este un aspect demn de a fi menţionat: ce le oferim tinerilor ca şi modele de urmat? Căutăm liniştea sau dezbinarea între religii şi oameni? …
  • “Aparenţele înşeală” ne mai transmite regizorul: făţuiala specific românească este foarte bine pusă în evidenţă prin obiceiul de “a ascunde totul sub covor” şi a calcula fiecare minciună şi lucru înfăptuit prin scrierea de declaraţii “la minut”, biserica luând aici rolul lui Big Brother şi manipularea prin “datul cu subsemnatul” îndosariat în bibliorafturi.
  • Nu în ultimul rând, gri-ul peliculei potenţează tematica prin cadre care mai de care mai “îndoctrinate” fără sare şi piper, excepţie făcând liniştea unui cadru rural unde parcă regizorul îşi găseşte liniştea mult căutată prin intermediul tânărului protagonist Gabriel.

Ca o concluzie a aspectelor pro, regia ne bagă pe gât în mod subtil dar sigur, un tip & trick prin care să realizăm că rolul bisericii nu este tocmai cel pe care-l cunoaştem în mod obişnuit, pentru că ea nu se ridică, din păcate, mai sus de cotidianul profan. Astfel că ne întrebăm: ce rol are biserica de fapt şi de drept? …

Dacă ar fi să mă refer la aspectele contra ce mie mi-au dat bătăi de cap vizionând pelicula, aş afirma că am rămas un pic dezamăgită tocmai de abordarea ambiguă pe care regizorul o îmbrăţişează aici. De ce? Gândindu-mă tocmai la filmul lui Almodóvar, aşteptările au fost prea mari pentru ca un român să fie tot atât de deschis şi îndrăzneţ în a critica sistemul bisericesc şi a pătrunde în măruntaiele sumbre ale lui. Spre comparaţie, Almodóvar este necruţător în filmul său “La mala educación”. Revenind la serafimii noştri, lăudăm sau nu atitudinea lui “Father Ivan”? Aici regizorul pare uşor timorat şi se cam spală pe mâini în stil “credincios”, lăsând la latitudinea cinefililor să ajungă la propria concluzie.

  • În mod voit sau nu, filmul are o durată destul de mare, trenează foarte mult pe anumite aspecte. Ai senzaţia că vrei negreşit să înainteze în acţiune şi simboluri. Dar, vorba ceea “repetiţia, mama învăţăturii”.
  • Veţi observa în film un accent exagerat pus pe defectele adolescenţilor, întotdeauna sunt ei cei cu idei “naşpa”, cu mişmăşăriile la buzunar. Dar, până la urmă, cum ajung ei aşa? … despre cauze şi efecte…

Imaginea de final rămâne din nou interpretabilă: “A fi sau a nu fi contra valului?” Într-o societatea dezbinată ca cea mioritică, filmul nu aduce speranţa unei schimbări radicale, de moment, ci ne transpune tot acolo, unde ştim şi unde cunoaştem regia propriilor vieţi româneşti, adică în pelicula concretă a unei eterne aşteptări întru shifturi de substanţă. Ele ar transpare din personalitatea tânărului nostru protagonist. Întrebarea ar fi însă: mai este timp pentru aşteptare? … Vorba lui: “Oamenii nu pot fi convinşi numai din cuvinte.”

©LiterAnART-24/09/2017

Trailer aici https://www.youtube.com/watch?v=wedYVEXe8ZA

Oceanul, un salvator din Salvador_RECENZIE film

Capitães da Areia sau Stăpânii Nisipurilor este despre noi, despre copiii noştriEste despre #educaţie şi despre anduranţa cu care generaţia tânără suportă metehnele adulţilor. Pe cât de sensibil subiectul filmului, pe atât de bine regizat, cu imagini de artă şi cu o frumuseţe intrinsecă ce vine din străfundurile unor suflete sincere.

În Brazilia anului 2011, femeia regizor Cecília Amado ecranizează un roman celebru al unui scriitor brazilian la fel de celebru, Jorge Amado, roman scris în anul 1937 şi publicat pentru prima dată în limba engleză în anul `88. Da, aţi ghicit: femeia Amado este nepoata faimosului scriitor Amado.

Filmul, regizat într-un mod impecabil, prezintă viaţa unor copii ai străzii care îşi trăiesc zilele printre ruinele clădirilor abandonate de pe coasta Atlanticului. Găşti formate din copii abandonaţi sau maltrataţi de părinţii lor, aleg calea străzii în căutare de libertate. Ce se poate întâmpla cu aceste suflete? Cum percep ei viaţa de după “gratiile” unui suflu chinuit? Ce le oferă societatea acestor tineri?

Tabloul este unul clasic şi trist: o gaşcă de tineri trăieşte din furt şi înşelătorie, trăieşte în mijlocul rundelor de bătăi cu alte găşti, trăieşte cu fum şi alte substanţe inhalate, trăieşte pentru supremaţie. În acelaşi timp, o astfel de gaşcă trăieşte pentru libertate, pentru o libertate ţâşnită de sub obrocul terorii şi nepăsării adulţilor care, puşi în diferite contexte de viaţă, îşi scot la iveală frica, neputinţa, răutatea şi ticăloşia precum şi iresponsabilitatea de a fi adult.

Tineri bătuţi, tineri abuzaţi, tineri abandonaţi, corpuri ce adună în bagajul emoţional şi mental deşeurile umane ale părinţilor lor, ale profesorilor lor, ale autorităţilor, în final… ale sectorului “adult”.

În tot acest context negativ, regizoarea pictează un paradox: aceşti tineri vagabonzi devin modele pozitive pentru cei mai vârstă, printr-o maturizare forţată şi o conştiinţă de rang superior descoperită forţat …de stradă. Să cunoşti strada este tot ce poate fi mai dur pentru un copil abandonat, cu atât mai mult dacă punem în calcul extrapolarea acestei idei pentru noi ceilalţi: să cunoşti munca de teren şi să te implici activ în societate acolo unde este nevoie, te schimbă la 180 de grade, te maturizează, te fac6aa7c4590f8c630c5361e9ff7029ff90e să înţelegi lumea, îţi ridică nivelul conştiinţei.

Puşi în situaţii de a judeca lucrurile, aceşti tineri pot da un exemplu de gândire cu adevărat matur atunci când: îşi doresc responsabilitatea unei relaţii, îşi fac dreptate cerând, în caz de abuz din partea poliţiei, o altă soluţie la educaţia delicvenţilor în locul bătăilor şi umilirilor crunte, atunci când ei consideră că biserica te cheamă către ea numai pentru alinare în curs de transformare pedofilică, atunci când ei îţi arată că societăţile nu sunt pregătite să aducă copii pe lume.

Filmul devine, paradoxal, un adevărat poem de iubire, regizoarea făcând analogia cu povestea lui Romeo şi a Julietei, punându-i în prim plan pe cei doi tineri îndrăgostiţi care, în mijlocul orgiei societale, îşi doresc armonia, iubirea pură şi libertatea ei.

Minunăţia peliculei vine şi din cadrele poetice ale oceanului albastru, un salvator al acestor suflete din Salvador care, în repeziciunea şi cântul lui, ne oferă speranţa întru propria salvare a generaţiei tinere. Oceanul reprezintă aici şi imaginaţia debordantă, secvenţa finală a filmului ce ne adresează o întrebare: sunt gândurile şi intenţiile constructive ale acestor tineri doar vise sau pot ele deveni realitate concretă?

Din nou şi din nou, tehnica regizorală fixează gro-planurile, aici cu un scop precis: feţele acestor copii pendulează printr-un machiaj desăvârşit între trăsături ale unui om matur, bătrân aş putea spune şi zâmbetele unor copii inocenţi. Care este de fapt identitatea acestor chipuri? … Căci stăpânii nisipurilor reprezintă de fapt copiii oceanelor, stăpânii unor adâncuri de ape, a unor adâncuri sufleteşti şi identitare. După cum spunea Almodóvar, “Mar adentro” în traducere “Marea din interior”.

Onomastica nu este întâmplătoare, căci mai tânărul talent “Professor” este un desenator desăvârşit care şi-ar dori în adâncuri să meargă la şcoală pentru a învăţa mai mult şi a ajunge un pictor celebru. Ce resurse are societatea pentru un astfel de talent trăitor pe străzi? … Filozofând asupra vieţii de artist, el Profesor ne va oferi cele mai mature şi inteligente lecţii de viaţă.

Un film la care este posibil să verşi o lacrimă, o lacrimă de furie pentru neputinţa unor adulţi în a “gestiona” astfel de talente tinere, în a oferi o educaţie altfel decât prin intermediul jignirilor, ţipetelor, răstirilor şi nepăsării, dar şi o lacrimă de emoţie pozitivă a regăsirii adevăratei libertăţi prin intermediul unor suflete rătăcite şi regăsite prin propria voinţă, alături de un ocean şi de o natură întreagă care pare să-i iubească şi să-i venereze… mai puţin însă oamenii, părinţii lor…

©LiterAnART – 10/09/2017

Un film pe aceeaşi temă aici https://ananedelcu.wordpress.com/2017/07/09/biblioteca-vie-extrasa-din-cinematografie_film-review/

“Clientul” ~ Farhadi vs. Miller_RECENZIE film

Ce legătură are marele dramaturg american Arthur Miller cu mai contemporanul regizor iranian Asghar Farhadi? Ne putem răspunde la această întrebare vizionând pelicula “Clientul” premiată anul acesta cu Oscarul pentru cel mai bun film străin (cel mai bun scenariu, cel mai bun actor la Cannes).

Pe mulţi am auzit propagând ignoranţa vis-a-vis de cultura şi informaţia globală: “ce mă interesează pe mine cum e la alţii?” sau “îmi văd de treaba mea” sau “la ce-mi foloseşte să fiu informat despre celălalt colţ al lumii?” etc… replici de tip “închistare mentală” care ne ţine cumva închişi într-un orizont foarte îngust de unde nu ne putem dezvolta.

Tocmai acest fapt îl aduce în prim plan filmul de faţă: o legătură universală ce uneşte omul din orice colţ de lume ar proveni, cauze ale unor fapte nesăbuite, consecinţe şi soluţii ale unor probleme care ne pot privi pe fiecare dintre noi.

Un film de tip “teatru în teatru” care ne transportă zilnic la repetiţii pe scena lui Arthur Miller în a sa celebră piesă “Moartea unui comis voiajor”.

Emad şi Rana, un cuplu de tineri căsătoriţi, se confruntă cu nefericirea de a fi evacuaţi din propriul apartament ca umare a construcţiilor ce au loc în clădirea învecinată şi care afectează fundaţia edificiului în care ei îşi au locuinţa. Din start, simbolistica “fundaţiei” de orice tip (aici, a familiei) este pusă sub semnul întrebării. În aceste circumstanţe, cuplul hotărăşte să se mute într-un nou apartament din centrul Teheranului. Aici însă, ne întoarcem în timp şi intrăm într-un scenariu ciudat ce are legătură cu foştii chiriaşi.

Dintr-o inconştienţă vecină cu prostia, aşteptându-l pe soţul reîntors de la muncă, Rana oferă prilej unui necunoscut de a intra în noul apartament în timp ce ea crede nevinovată că este soţul ei. Aflată într-o conjuctură nefericită, Rana este bătută şi abuzată de acest necunoscut în propria casă. Găsită de un vecin într-o baltă de sânge, ulterior de soţul venit acasă după o altă zi de predare la şcoala unde este profesor, Rana devine victima unui individ care nu are de-a face cu ea de fapt, ci cu persoana ce locuise înainte în acel apartament. De aici, filmul vizează un proces de conştiinţă, de căutare şi de răzbunare al celui care îi este soţ pe acest personaj necunoscut, dar şi o furie intrinsecă pentru femeia presupusă a fi o prostituată ce locuise înainte aici.

Deşi intriga poate părea banală, filmul pendulează între o mie şi una de simboluri legate de: rolul căsniciei în lumea arabă, condiţia femeii, rolul bărbatului arab de eră contemporană, starea de fapt din Teheranul anului 2016-2017, traiul oamenilor prin aceste locuri, sistemul educaţional, condiţia artistului. Acestea sunt doar câteva dintre punctele ce se mişcă necontenit pe axa celor 2 ore de film, timp în care consumatorul de filme bune rămâne atât fascinat de joc, scenariu şi tehnica regizorală cât şi înmărmurit de subiectul tratat, precum şi de asemănarea izbitoare cu societatea românească. Da, aţi auzit bine, dacă veţi urmări acest film, veţi recunoaşte multe dintre puzzle-urile care organizează şi orânduirea mioritică.

Primul şi cel mai important aspect este alăturarea contextului american al anilor `40-`50 (“Moartea unui comis voiajor” a fost scrisă de Arthur Miller în anul 1949) cu Teheranul anilor `00. De ce această asemănare? Pentru a putea înţelege mai bine contextul, trebuie să ştim câte ceva şi despre piesa lui Miller – cea mai importantă lucrare a autorului, distinsă cu Premiul Pulitzer în 1949, mai multe premii Tony şi Drama Desk. Este considerată ca fiind una dintre cele mai mari piese de teatru ale secolului XX. Nu degeaba am studiat-o şi eu în facultate la partea de literatură americană pe care am îndrăgit-o în mod expres. Tema de baza a lui Miller este “conflictul între generaţii”, cum să lăsăm în urmă trecutul pentru a ne construi viitorul, pentru a lasă loc generaţiilor tinere în a construi societatea în noi paradigme şi valori. Deznodământul filmului va fi ilustrat perfect în piesa lui Miller: de acolo de unde ne aşteptăm mai puţin, de la generaţiile vechi menite să transmită valori, educaţie de calitate şi să încununeze vremurile tinerei generaţii, de acolo “ne pricopsim” cu nonvaloarea dată mai ales din incapacitatea de adaptare la nou a părinţilor şi bunicilor, dar şi de o dogmă religioasă care este cel mai greu de depăşit. Aşa-zisa “tradiţie” ne poate îndobitoci stagnând în rolurile noastre sociale şi de tineri; stagnarea însemnând de fapt involuţie. Pe scurt, Miller ne vorbeşte aşa… şi ne vorbeşte din anii `49. Ce facem azi când ne confruntăm cu aceleaşi probleme? Cu precădere ţările estice şi lumea arabă încă se zbate în sfera dogmelor nesemnificative pentru secolul XXI… Nouă, românilor, ne sună cunoscut acest scenariu? …

Analogia cu Miller nu putea fi mai potrivită subiectului ales de regizor. Filmul reprezintă în esenţă o invitaţie de a ne uita către sine în loc de a privi în afara noastră şi a provoca răul acolo unde firea este condusă de frică şi ahtiată de putere.

Pe bună dreptate “The salesman” este tradus în lb. română “Clientul”, interşanjând necontenit problematica comerţului de mărfuri: oamenii ca mărfuri şi mărfurile sucite şi răsucite din rafturi în maşini şi viceversa. Vindem şi cumpărăm bulshit, pare să ne spună pe faţă iranianul.

Evident, o altă temă de remarcat este condiţia femeii şi portretizarea femeii ca fiind, pe de-o parte “mama răniţilor”, întruparea compasiunii şi împăciuirii, pe de altă parte, supusă unor condiţii de viaţă inumane la care ar trebui să ia atitudine. Aici, în film, femeia devine o scuză the-salesman-188200l-600x0-w-714bbce5pentru practicarea ticăloşiei. Ea devine o marfă uşor de prăduit. Ea nu poate trăi fără bărbat în lumea arabă sau fără a fi stigmatizată în continuu. Femeia nu are acces la educaţie, Emad fiind profesor pentru o clasă formată în unanimitate din băieţi, respectiv “viitorii oameni ai ţării”. În 2017, încă vorbim pe glob de accesul îngrădit al femeii la educaţie. În acest context şi cu referinţă clară la relaţia bărbat-femeie din Iran, regizorul alege un actor principal cu o capacitate extraordinară de a transpune prin chip frământările bărbatului arab contemporan ce se zbate între trecut şi prezent, capacitatea lui de a-şi manifesta sentimentele faţă de soţie, pendularea între raţiune şi emoţie, între protecţia acordată femeii şi supunerea ei. De altfel, tehnica regizorală a gro-planului face din peliculă una de impact.

Filmul ne vorbeşte şi despre capacitatea de a ne face dreptate singuri: cum facem asta?, este necesar?, în ce context?, putem deveni din victime ale abuzului nişte acuzatori fără precedent? Tu ce-ai fi făcut în locul celor doi? pare să ne întrebe regizorul. De ce evită omul să contacteze autorităţile în caz de urgenţă? Pelicula pune sub semnul întrebării autoritatea şi capacitatea instituţiilor de a face lucrurile corect.

Generaţia tânără este pusă aici în aşteptare. Adică pusă în rolul de observator mai degrabă decât de practician al vieţii, un neajuns al educaţiei din Iran. Şi până la urmă, care este rolul profesorului, ne întreabă acest regizor îndrăzneţ.

Revenind la asemănarea contextului din Teheran cu realitatea românească, remarcăm o societate gri, străzi prăfuite, blocuri jupuite, locuinţe precare care pun sub semnul întrebării fundamentul familiei. De remarcat ca simbol urcatul scărilor înainte şi-napoi ce apare peste tot, clădirile neavând lift în dotare. Urcatul vine însă cu greutate, cu gâfâit, cu accesul limitat la un nou nivel de conştiinţă.

Per ansamblu, filmul “Clientul” ne trezeşte creierele şi ne deschide ochii în legătură cu ambiguitatea societăţii. Societatea are nevoie să se auto-definească. Cum? De asemenea, ne lansează întrebarea: aducem sau nu copii pe lume într-o societate ambiguă? Iar dacă îi aducem, ştim cum să-i protejăm atât pe ei cât şi pe noi de celebra replică a lui Arthur Miller “I`m a dime a dozen”?, în traducere: “Sunt 12 la leu, sunt un nimic.”?

©LiterAnART-04/09/2017

Ce-ar fi dacă…?_RECENZIE film cu iz de realitate românească

Despre fascinaţia pentru filmele lui Pedro Almodóvar, acest regizor de primă mână al Spaniei, ce intră în “măruntaiele” psihologiei umane, dar şi în vertebrele culturii spaniole şi ale conflictului de gen, nu am scris niciodată, deşi i-am urmărit mai toate filmele de câteva ori. Omul acesta şi-a dedicat viaţa căutării esenţei umane prin scrierea şi regizarea unei serii impresionante de filme de gran impacto, filme pe care le digerăm destul de greu la nivel de simbolistică… având în vedere curajul şi expunerea directă a naturii umane cu ale sale defecte, obscurităţi, promiscuităţi ale firii şi obscenităţi în care se “scaldă” adesea ale omului gânduri.

Totodată, stilul regizoral inconfundabil al lui Almodóvar este unic în cinematografie, filmele sale nefiind pelicule la care să nu te poţi uita, ci din contră, rămâi fascinat întru totul: începând cu subiectul propus şi curiozitatea descoperirii, trecând prin tehnicile regizorale, limba spaniolă care-ţi cânta ca un tril suav la ureche (şi care îmi este foarte dragă, dat fiind faptul că am studiat-o ani de-a rândul) şi terminând cu deznodământul pe care-l aştepţi cu sufletul la gură, ca să nu mai vorbim de jocul magistral al actorilor.

Nu întâmplător aleg azi să scriu despre excentricul şi şocantul film “La piel que habito” sau “Pielea în care trăiesc” (2011, peliculă adaptată de Almodóvar după romanul scriitorului francez Thierry Jonquet “Mygale”), ca urmare a unor nefericite evenimente şi statistici ce se vehiculează în România la categoria “incest”.

Ce vedem concret în film? Ceva şocant evident. Ca urmare a decesului soţiei într-un incendiu şi dezvoltând practic o obsesie pentru o piele “nemuritoare”, doctorul Robert Ledgard (Antonio Banderas), specialist în chirurgie plastică, se preocupă asiduu de crearea unui nou tip de piele artificială şi rezistentă la arsuri, precum şi la orice tip de factori externi, în mintea lui intervenind efectul de conservare a femeii care i-a fost odată soţie. Cum şi-ar fi putut salva el soţia de la ardere? După 12 ani de cercetare amănunţită, dusă la extrem, doctorul creează o piele-scut împotriva oricărui tip de agent extern. Ce poate urma din acest punct încolo? Identificarea unui cobai precum şi a unei persoane de încredere care să-i fie complice în „actul creaţiei”. Complicele perfect pare să fie Marillia, femeia care a avut grijă de el încă de mic copil, cobaiul fiind întrupat de tânărul Vicente devenit în timp… tânăra fascinantă Norma.19757039

După principiile “se întoarce roata” şi “nimic nu e întâmplător”, tânărul nostru Vicente, fără scrupule şi cu chef de distracţie inconştientă, o violează chiar pe fiica chirurgului în timpul unui eveniment monden. Tânăra, cu antecedente depresive încă de la moartea mamei sale, rămâne marcată profund de această experienţă nefericită, în final alegând sinuciderea. Contextul ideal pentru doctorul nostru de a-şi pune în aplicare planul de cercetare. Şi iată cum Vicente ajunge din agresor, victimă, fiind răpit şi pus sub lupa transformării radicale: din piele de bărbat trece în piele de femeie, noua sa identitate.

Simbolistica peliculei este clară şi uşor de înţeles pe lângă şocul ce ne ţine tensionaţi la vederea intrigii propriu-zise: cum supravieţuim în propria piele cu ceea ce suntem, cu acţiunile noastre, cu gândurile şi atitudinile personale? Totodată, cum ne putem transpune în piela altuia accesând astfel latura empatică a naturii umane ce stă la baza înţelegerii şi a compasiunii? Cum ne depăşim latura animalică şi conştiinţa ce a luat calea greşită descendentă? Cum ar fi să te violez şi eu pe tine, dragă agresor? Cum ar fi să primeşti şi tu acelaşi tratament pe care tu l-ai “prescris” şi aplicat victimei tale? Întrebări-cheie care mă duc cu gândul la un alt film de marcă (la care mai greu te poţi uita) şi care tratează defectele umane în plenitudinea lor, un film în care îi putem vedea în rolurile principale pe Brad Pitt şi Kevin Spacey (las titlul si vizionarea spre research şi meditaţie…).

În acelaşi timp, cum putem analiza şi judeca iniţiativa doctorului Robert Ledgard? Vorbim de o obsesie de nedepăşit, un sentiment al facerii dreptăţii în orice circumstanţă şi prin orice mijloace? Este corect sau este inuman tratamentul aplicat de chirurg? Întrebări la care să ne răspundem fiecare dintre noi…

Nu există film al lui Almódovar fără expunerea laturii feminine, fără analiza femeii ca entitate superioară a firii, de fapt un omagiu perpetuu adus femeii pentru ceea ce este şi ce reprezintă pentru viaţă, societate şi bărbat. Elogiul adus femeii se regăseşte în fiecare peliculă scrisă şi regizată de Almodóvar, acolo unde EA devine soluţia salvatoare pentru EL şi pentru societate.

Revenind la alegerea personală de a trata un subiect delicat prin prisma filmului de faţă, el are legătură directă cu articolele pe care le-am tot citit în ultima perioadă despre incest, din ce în ce mai mulţi taţi (monştrii) care-şi violează fetele şi mame care tac mâlc (!!!). Mai mult decât atât, săptămânile trecute mi-a mai trecut un caz pe la urechi, un caz din urbea natală, un individ pe care chiar îl cunoşteam cât de cât – pedofil, violator al fetelor sale de 6, respectiv 9 ani şi o mamă la pachet setată pe modul “silenţios”. M-am revoltat, m-am şocat, m-am scandalizat deşi nu-l cunoşteam foarte bine pe individ, ci prin intermediul unor cunoştinţe de serviciu. Cum e posibil aşa ceva?? În mod sigur nu-l poţi scuza pe nemernic oricât de bolnav ar fi la mansardă, dar cred că mă revoltă mai mult tăcerea interminabilă pe timp de un an de zile (!!! atât cât s-au desfăşurat violurile şi abuzurile sexuale) ale mamei acestor fete… Cum să accepţi aşa ceva şi să trăieşti în casă cu aşa ceva?? Cum te suporţi pe tine ca femeie? Cum te suporţi în pielea în care trăieşti?

Cât despre pielea pedofilului… cred că nu mai are vine de izbândă într-un sistem de detenţie care-l duce din rău spre mai rău…

…Dar pielea în care trăiesc aceste două minore nenorocite pe viaţă de un specimen care se numeşte în buletin “om”… şi de o “specimenă” care a ales să închidă ochii la abuzul propriilor fiice…?

Să fie oare pielea atât de-a dracu` pe omul care nu cunoaşte adevărata definiţie a existenţei?…

©LiterAnART

photo credits http://www.allocine.fr/film/fichefilm_gen_cfilm=124897.html

“Biblioteca vie” extrasă din cinematografie_film review

Film interzis sub 18 ani – aşa scria ieri pe postul de televiziune unde am vizionat a treia oară o pelicula educaţională până în cel mai mic detaliu Jurnalul unui basketbalist, având ca protagonist pe foarte tânărul atunci (1995 – 21 de ani) Leonardo di Caprio. Ştiam că titulatura bulinei mai sus menţionată duce către sfera pornografică a filmografiei, şi mă întrebam ce are a face cu pelicula de faţă…

Păi cum să fie interzis sub 18 ani un film dedicat tinerilor, adolescenţilor începând cu 14 ani, având în vedere că intervalul vârstei tânărului din film era chiar între 13 şi 16 ani?!? …având în vedere că structura de bază a filmului este construită chiar în ideea de jurnal de “antidrog”: cum începe, de ce începe, care sunt simptomele, procesul conştiinţei şi procesul de salvare a victimei?…

Filmul face parte pe bună dreptate din categoria “lecţii de viaţă, de ilustrat şi dezbătut la clasă şi în familie”.

Intrigată de acest aspect şi mai ales pentru faptul că foarte recent am recomandat acest film tinerilor cu care am lucrat în acest an în cadrul demersurilor civice şi educaţionale judeţene, am decis să fac debutul recenziilor de film (la care mă tot gândesc de ceva vreme încoace, odată cu parcurgerea unor programe de formare foarte interesante şi utile în domeniu) cu această ocazie.    BasketballDiaries

Un tânăr aspirant la trofeul de NBA şi un viitor scriitor cu renume pus în umbra unei societăţi bolnave, nepăsătoare, calibrate în sens distructiv, ce nu poate oferi tinerei generaţii decât o singură opţiune în viaţă: viciul de orice natură sau de natura cea mai monstruoasă, periculoasă posibil – consumul şi adicţia de droguri.

Regizorul Scott Kalvert ecranizează un roman autobiografic de excepţie a lui Jim Carroll (autor, poet şi muzician american), iniţial scris sub formă de pagini de jurnal adunate între anii `63-`66 când acesta avea 13, respectiv 16 ani.

Nu întâmplător am ales să vizionez filmul a treia oară, precum lectura în triadă a oricărei cărţi pe care vrei să o aprofundezi după nivelurile de lectură. Cinematografia nu face nici ea excepţie în acest sens, mai ales dacă eşti un consumator pasionat de filme bune. Înainte de a analiza esenţa filmului de faţă, insist că un pic de teorie nu strică în acest sens.

Aşadar, cele trei niveluri de lectură se aplică cu succes şi în cazul nivelurilor de înţelegere ale unei pelicule, atunci când îţi doreşti cu adevărat să pricepi tot mai mult sau chiar pe deplin din ceea ce ai vizionat.

Primul nivel în cazul cinematografiei îl numesc simplu şi clişeistic “emoţia de telenovelă”. Aceasta ţâşneşte mai degrabă din identificarea intrigii pure. Care este firul narativ? Care este conflictul?

Al doilea nivel de înţelegere urmăreşte simbolisitica dialogului, a spaţiului de desfăşurare, identificarea mesajului, a moralei, nivel pe care îl putem numi, din nou clişeistic, “ce a vrut să spună autorul?”

Al treilea nivel tinde către înţelegerea profesionistă a tehnicii prin care a fost realizat filmul: mijloacele de realizare, unghiurile de filmare însoţite de observarea în detaliu a jocului actoricesc. Dacă ai ajuns la acest nivel pe care să fii capabil să-l analizezi în profunzime, ţi-ai răspuns la întrebarea legată de motivul pentru care a fost realizat filmul şi impactul său social.

Poate părea o triadă uşor de asimilat din prima vizionare şi că nu ar fi nevoie de trei vizionări ca să poată fi asimilat mesajul integral al peliculei. Evident că se poate, dar numai în cazul în care deja ţi-ai format ochiul prin exerciţiu constant de vizionare de filme (de artă). Cu toate astea, orice reluare a filmului preferat poate deconspira laturi pe care nu le observaseşi înainte. Iar filmele bune chiar merită revăzute oricând.

Întorcându-ne la pelicula noastră şi la viaţa zbuciumată a americanului Jim Carroll, pot să afirm cu certitudine că filmul este absolut desăvârşit din toate punctele de vedere: o poveste despre adolescenţă şi ale sale “valuri”, o critică socială în mijlocul căreia adulţii sunt blamaţi subtil pentru nepăsare, indiferenţă, neputinţă, un sistem educaţional pus la pământ, rolul de părinte responsabil pus sub semnul întrebării, jocul actoricesc al protagonistului Leo di Caprio fiind de categoria MV5BMjdlNzQxZGUtZTg5YS00ODg2LTkxMzctMDAyNmEwM2YyZjA4XkEyXkFqcGdeQXVyMTQxNzMzNDI@._V1_UX182_CR0,0,182,268_AL_premiilor “Oscar”, iar tehnica cinematografică dezvăluind în mod direct şi chiar agresiv mesajele puternice şi semnalele de alarmă ale unei societăţi bolnave. Este un film pe cât de dur, pe atât de necesar.

Puştiul nostru de Manhattan este un elev promiţător, excelează la sport, basketul fiind pasiunea sa, şi face faţă cu brio şcolii, deşi rigiditatea sistemului şi violenţa publică la care este supus de către un profesor, generează stări interioare de furie şi frustrare (cum era de aşteptat). Iată un prim aspect ce ne livrează informaţia că educaţia de masă nu corespunde standardelor formării unor adulţi maturi şi responsabili.

O mamă singură, disperată de traiul de zi cu zi şi mereu nemulţumită de fiul ei, un anturaj cu risc dar şi dorinţa de expasiune şi adrenalină specifică vârstei, îl conduc pe puştiul nostru în sfera narcoticelor: hoinăreala pe străzile Manhattan-ului, o night out începută cu praful banal ingerat pe nară, până la injecţia cu heroină şi dependenţa ucigătoare, nu e cale lungă. Este de remarcat parcursul descendent al tânărului de la etapă la etapă, timp în care adulţii din jur îşi continuă vieţile nepăsători. Dar dacă adulţii ar fi numai nepăsători, ar fi încă bine. Când adulţii vin la pachet cu probleme sexuale nerezolvate şi se tranformă în devoratori de suflete tinere, nu mai există scuză ci acuză după bine-cunoscutul titlu “Şi atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”.

Ce este important de remarcat – şi astfel revenind la ideea stipulată în primul paragraf – filmul este construit ca un manual de prevenţie şi risc, ca o serie de bad practices şi despre cum putem să le transformăm într-un ghid de good practices cu ajutorul celor puţini din jur cărora le pasă (şi de la care te aştepţi cel mai puţin) şi cu o voinţă proprie de fier.

Un caz de narcoman notoriu care devine un “profesor” în materie de “antidrog”. Cum poate un tânăr de 15 ani să depăşească stările de monstru pe care i le oferă adicţia de heroină şi să se transforme într-un public speaker de azi care oferă lecţii pozitive comunităţii?

Filmul mai reprezintă şi o definiţie a metodei de educaţie non-formală folosită în sfera non-profit (şi sper cât mai des şi în sistemul clasic de educaţie) numită “biblioteca vie” unde cărţile reprezintă oameni.

Nu am să fac apologia filmului până în cel mai mic detaliu, deoarece el trebuie văzut fără doar şi poate, el trebuie studiat la şcoală, el trebuie dezbătut în familie, el trebuie să fie resursă educaţională pentru asociaţiile şi instituţiile care se ocupă de sectorul “narcotice/prevenţie/risc/antidrog”. Cum facem să aducem în şcoală asemenea filme? …  

Cu această ocazie, recomand ca Media să înceapă să se preocupe mai mult de analiza pe niveluri de înţelegere a filmelor… poate aşa am putea să denumim şi noi bulina de pe ecran în mod corespunzător şi să înceapă şi televiziunea să facă educaţie pe bune… aşa cum se cuvine şi cum îi este şi rolul…

Mă întreb cum am putea denumi în adevăr prin bulină, filmele proteviste care promovează exclusiv violenţa fizică, verbală şi virtuală, fără a avea pic de învăţăminte, mesaje şi artă cinematografică adevărată? Nu de alta, dar din câte am observat, bulina acestor filme nu pune restricţii în nici un fel…

©LiterAnART – 08/07/2017

Mai multe despre metoda biblioteca vie aici http://www.artfusion.ro/v1/docs/biblioteca_vie.pdf

photo credits https://www.google.com/