Acrobaţia de tip familist, în cădere liberă_realitatea românească cu iz de recenzie

Era odată un film franţuzesc care prezenta un cuplu (straight, nu vă speriaţi) tânăr, fericit, entuziast, ea- franţuzoaică, el- francez de origine arabă. Îndrăgostiţi lulea, frumoşi, încrezători, tinerii noştri se căsătoresc. Evident, după o scurtă perioadă, apare primul copil. În continuare fericiţi, parcă şi mai fericiţi cu un copil pe lângă ei. Vine şi al doilea. Treaba începe să capete alte dimensiuni, mai multă agitaţie, comunicarea între soţi se diminua, el servici, ea creştea copii. Vine şi al treilea, iar ea deja devenea victima unui fanatism de tip familist. El devenea din ce în ce mai agresiv, mai preoocupat de servici şi de nimic altceva. Comunicarea era aproape de zero. Deja începuseră scandaluri, chiar bătăi, iar femeia ajunsese o sclavă. Din sclava deja existentă, această femeie devine şi victima violului din partea “minunatului” soţ, în urma căruia se lasă cu burta mărită… Familiile celor doi nu intervin absolut deloc, ba din contră, familia lui este perfect de acord cu situaţia dată (conform religiei), iar familia ei se resemnează, intervenind frica de tip “trac”. Filmul se sfârşeşte în cădere liberă: această femeie, ajunsă la capătul puterilor, îşi ucide pe rând copiii, apoi se sinucide cu cel de-al patrulea în burtă.
Filmul este construit de aşa natură încât să te oripileze cu privire la decăderea pe care o poate avea un cuplu aflat în nevoi psihologice şi emoţionale diferite, aşteptări diferite şi orbire.
(nu dau numele filmului, las spre research petru curioşi)

Sună cunoscut? Păi parcă da, având în vedere cazul din România de zilele trecute cu biata femeie care s-a aruncat în faţa trenului cu tot cu trei plozi de mână şi cu unul pe drum.

Acum, ştiţi sintagma aceea celebro-mioritică “n-am mai fost, dar am mai vrut”?
Ei, luând în considerare preambulul cât şi aceste cazuri reale care ne scot din anonimat (şi din lista ţărilor civilizate), cam acesta este sloganul afiliat eternităţii cu care românul se poartă agale pe el însuşi prin ţărişoara numită România… Referindu-se iniţial la un loc la care tânjeşti să ajungi (şi care s-ar putea să nu-l vezi niciodată din motive economico-frustrate), sintagma în cauză poate fi contorsionată şi răsturnată după propriul înţeles. În articolul de azi, am să-l potrivesc după sensul “n-am mai fost prost, dar am mai vrut” (şi ţi-a reuşit glorios). Cui îi pot atribui această sintagma în tratarea subiectului de faţă? Păi unei figuri dintr-o categorie socială care îi tot dă înainte cu îndobitocirea populaţiei şi cu acrobaţia periculoasă de tip familist.

Recent, am auzit pe un post TV că este imperios necesar să torni cu cel puţin trei copii per familie ca să crească natalitatea şi să mai populăm şi noi ţărişoara că rămânem… în satele goale”. Asta mi-a adus aminte de scenariul de mai sus, dar şi de un altul pe care-l voi aminti mai târziu, precum şi de frânturi inspirate din realitatea vieţii cotidiene de care am auzit sau cu care m-am întâlnit în concret.

Un exemplu elocvent este chiar cel menţionat mai sus şi petrecut la noi recent. Evident că tam-tam-ul cazului nu a dus nicăieri, nu a dus nici la regândirea educaţiei, nici la reconsiderarea rolului femeii, nici la adaptabilitatea omului la era contemporană, nici la religion questioning, nici la nimic…
Mă întreb oare de ce…de ce în aceste condiţii şi cu un asemenea caz per “destul de des”, unii susţin şi chiar promovează acerb facerea de copii pe bandă. Care este logica? Sincer, sună cam dubios, sună a împingere spre catastrofă, moarte, sinucidere sau cum vreţi să-i spuneţi, ceea ce trimite către alte facte de tip psiho-social…

Apoi vine întrebarea: de ce ne-am depopulat ca ţară? Să fie oare scăderea natalităţii, femeile au rămas cumva sterpe şi trebuie să le injectăm “substanţă”, se stă la coadă la cereri pentru operaţii de legare de trompe?… sau ce?… Şi veni şi răspunsul: “da, pentru că nu se fac copii, a scăzut natalitatea”. Aoleu!! Mă gândesc că dacă ne REpopulăm cu plod după plod, când s-o mări nefericitul, se va reloca oricum prin altă ţărişoară (aceasta fiind prima opţiune pentru supravieţuire; deci România tot “în satele goale” rămâne…), iar dacă nu, îl va arunca părintele de undeva de sus… la propriu.

old-town-bridge-904301_960_720

Întâmplarea nefericită m-a făcut să meditez a câta oară …nu, nu asupra depresiei umane care s-a vehiculat în cazul femeii ce s-a aruncat în faţa trenului (din punctul meu de vedere, depresia este un răsfăţ cu accente sadice şi de multe ori de drama queen sau, în cel mai bun caz, o rătăcire a sufletului uman care ţipă după atenţie şi vindecare din partea celor dragi), ci asupra condiţiei generale a femeii de azi.

România prezintă un grad ridicat de conservatorism – nu suntem departe de rang fanatic şi aici dau exemplu un celebru articol care circulă zilele acestea în online despre un public figure (femeie), un articol pertinent şi de bun simt, zic eu, despre condiţia #FemeiiCuCopil2017; dacă cititm cu atenţie fără să o luăm personal, articolul chiar nu jigneşte pe nimeni, ci prezintă opinia unei femei despre acest fenomen al naşterii şi al avutului de kinderi; uşor de înţeles cum au curs sutele de comentarii ale gospodinelor în cazul ei… (nu dau nume, ci spre research). Stau serios să mă gândesc la starea de fapt psiho-emoţională a femeii care jigneşte altă femeie pentru alegerile făcute în viaţă… Să fie vorba oare de propriile frustrări, de propriile uri şi regrete?… Posibil. O cauză pe care eu o observ ar putea fi că noi, românii avem şi o viziune apocaliptică asupra procesului creşterii copiilor. Femeile românce, în general, nu sunt relaxate şi nu au bucurie în a-şi creşte copiii. Evident că acest aspect ţine şi de nivelul economic la ţării şi de buzunarul propriu, dar măcar dacă am face un efort şi ne-am schimba un pic atitudinea asupra acestui aspect, am vedea dincolo de limitările personale şi am accepta alegerile fiecăruia în parte. Până una alta, totul se traduce în mod frumos spus “frustrare”.

Întâmplarea face ca zilele trecute să mai aud pe cineva afirmând că “femeia de carieră nu este ok că nu are timp să-şi crească copiii”. În schimb are timp să-i conducă la moarte… Da, s-a zis în ştire că femeia aruncată în faţa trenului avea antecedente de suferinţă psihică. Nu contest, dar zic să ne uităm un pic în urmă şi să vedem care ar fi fost cauzele problemelor ei şi a gestului său de oroare.

Eu aş face apel încă o dată la educaţie şi mai ales la cea a adolescenţilor: cum furnizăm educaţia generaţiilor tinere? Cum scăpăm de gândirea înapoiată cum că nu avem nevoie de educaţie sexuală în şcoli, de chicotelile retarde de gen “cum să vorbim noi despre aşa ceva la clasă?” sau “ăştia ştiu de pe net mai multe ca noi” şi să trecem la discuţii inteligente şi constructive cu adolescenţii? Ca adolescent, fără îndrumare şi comunicare, afli numai ce ţi-e nociv de pe net şi ştim deja unde se ajunge de aici…

Uitaţi-vă la adolescenţii de azi şi gândiţi-vă că ei sunt victimele de mâine, nicidecum cetăţeni maturi şi responsabili: femeia sinucigaşă copleşită de un soţ abuziv care nu ştie să-i ceară altceva decât făcutu` de plozi, iar ea cu greu i se poate împotrivi că doar na, “asta e legea firii”.

Din păcate pentru NEeducaţi şi din fericire pentru oamenii treziţi, reproducerea nu este nici numele femeii şi nici scopul omului pe pământ (invit cu această ocazie la cercetare în domeniu), ci este o alegere a fiecăruia dacă şi când să facă copii.

Din statisticile sumbre, România are procentul cel mai mare de mame minore din Uniunea Europeană, iar noi încurajăm practic omorul, afirmăm sus şi tare că este ok, că oricum acesta este rolul femeii. Păi în acest sens, s-o numim “femelă’, deoarece condiţia ei de “om” s-a cam diminuat…

Că facem copii ca să luăm banii statului şi să trăim de pe urmă lor… asta e altă problemă gravă. Din propria experienţă de lucru, am văzut cazuri de femei şi cu 9 copii care habar n-au cum le mai cheamă (şi nici numele copiilor nu-l mai ţin minte), dar practică activ prostituţia cu fetele de 14-16 ani, iar pe cei mici îi trimite la cerşit. Religia şi tradiţia ne îndeamnă însă să facem copii că aşa e bine şi normal. Ce facem cu ei, cum îi creştem, ce le oferim…etc….”numai D-zeu ştie…” Sau, dacă nu avem probleme în a ne răspunde la asemenea întrebări, înţelegeţi, dragi fanatici de tip familist, că pur şi simplu unii oameni nu-şi doresc copii şi chiar este treaba lor.

N-ai mai fost prost, dar ai mai vrut…
Lăsând probabil o dâră acută de spălare de creiere prin online, diverse entităţi de tip #coaliţie au reuşit să răstoarne gândirea raţională a enoriaşilor şi să pună neuronii să danseze pe sârmă. Cum care sârmă? Sârma din exerciţiul de acrobaţie din interiorul familiei. Astfel, familia de azi se clatină foarte precar pe un fir de ignoranţă subţire, de unde tinde să o ia în jos, adică foarte în jos…
… ştiţi, ca în filmul “Cădere liberă” avându-l într-un rol magistral pe Michael Douglas, peliculă apărută prin anul `93 (regizată de Joel Schumacher), când noi abia ne frecam la ochi după o perioadă îndelungată de “fenomen Piteşti”. Drumul până la civilizaţie avea pentru noi multe cotituri pe care, de altfel, nici azi nu le-a luat, nu le-a ajuns şi nici nu le-a găsit pe de-a-ntregul şi alte “nu le-a…”. În aceste condiţii de primitivism în care ne aflam atunci, filmul acesta venea ca un arc peste timp şi ne arăta din faşă aşa-zisele consecinţe nefaste ale unui capitalism industrializat şi tehnologizat în exces, dar şi un iz de salvare strecurat prin schimbarea conştiinţei.

… Peste 20 de ani azi, e treaba fiecăruia dacă vrea copii, când şi cu cine, însă, înainte să te exprimi aberant, este negreşit treaba ta să meditezi din rolul de cetăţean activ, să te întrebi şi să te asiguri în cele din urmă că aceşti copii vor beneficia de o educaţie de calitate prin care societatea să nu rămână “în satele goale”. Altfel, turnăm cu copii pe care apoi îi aruncăm pe alte meleaguri sau la pubele…

N-ai mai fost prost, dar ai mai vrut… şi ţi-a reuşit…

 ©LiterAnART-22/08/2017

 

MANUAL de mişcare în masă sau cum teoria bate practica

Zilele acestea tot citesc şi mă minunez în legătură cu “preafericitul” manual de educaţie fizică care şi-a făcut apariţia în haosul necontrolat din învăţământul românesc… Adică el mai lipsea, parcă poposit ca cireaşa de pe tortul ce anunţă cu fast decesul sistemului… Tortul nu este nici el un oarecare, ci unul care pune grăsimea pe crupe bine de tot şi în timp scurt că doar, lipiţi de bancă şi cu mâinile la spate, nu avem cum să consumăm calorii şi eventual câteva kilograme bune… Săracii copii, mă uit în jur în fiecare zi şi observ foarte mulţi obezi…rămâne să mă întreb ce fac părinţii în cauză şi cum iau problema greutăţii excesive în mâini, că de sistem ne-am lămurit: i-a înfipt bine pe puşti în bănci.

Sincer, mi-e greu să-mi revin din coşmarul manualului cu pricina, din şocul provocat de noua carte alias “sfânta mişcare” trecută de pe teren în rândurile strâmte de carte şi de clasă…

Meditez la logica făptuitorilor de manual care, se pare, au mers pe următorul principiu: oricum nu se face sportul, mai ales la ţară, iar copiii stau săracii degeaba o oră sau fug în “abandon şcolar” că “nu facem ora de sport, plecăm mai devreme”.e656a16409e070de84bd11d4aaf435fd

Evident, cauzele sunt bine cunoscute: nu avem resurse de nici un fel – săli de sport, echipamente etc. – iar unii profesori (după cum personal am întâlnit) au probleme cu alcoolul. Probabil au uitat că predau materia “educaţie fizică”.

Dacă ne gândim profund, materia există doar pe hârtie, că ea nu se face oricum, aşa că de ce să nu o mai menţionăm şi pe alte hârtii decât pe cele de secretariat, respectiv în filele unui manual care ne învaţă cum să dăm în minge. Aşadar, logica este clară: nu vom mai sta degeaba la sport, ci vom sta cu folos: vom avea ce lectura.

Îmi imaginez saltele de gimnastică de la 1900 toamna, pline de purici şi alte microabe de sezon (!!!), cum vin ele în completarea manualului cu pricina care ne va spune exact: una pe dreapta, două pe stânga, dar mai uşor cu rostogolirile că ne rupem oasele.

Ar fi de râs, dacă n-ar fi tragic… dacă nu aş fi cunoscut îndeaproape situaţia şcolilor din rural şi aberaţiile pe care ţi le trântesc directorii dacă cumva vrei să mobilizezi elevii la sport. Tocmai de acest aspect mi-am adus aminte de scriu aceste rânduri, din peripeţiile personale prin şcolile din România.

Anul trecut, aflându-mă în postura de a preda sportul celor de gimnaziu, s-a început cu “nu se poate, nu avem sală, nu avem mingii, nu avem, nu putem…”. Evident deranjată de situaţie şi cu planuri mari de a reabilita situaţia locală, am cerut pentru început o minge nouă, că doar şcoala şi-ar permite măcar atât, pentru o porţie de mişcare de o oră/săptămâna. Cererea însă a fost cam exagerată… Iar restul, într-o poveste de zile mari aici https://ananedelcu.wordpress.com/2016/10/20/literatura-categoria-grea/ (e nevoie de o doză de răbdare pentru a citi totul din categoria “viaţa bate filmul”).

Concluzia este că manualul nostru cel nou încheie cu mare succes un ciclu al tembelismului înfipt în permutările din sistemul nostru de educaţie. Adică, până la urmă, de ce ar avea şi elevii noştri acces la săli de sport moderne, cu duşuri, cu vestiare, cu echipamente complete şi de o oră de sport zilnică (cum se practică în SUA de exemplu şi cum şi este normal; iar dacă vrem şi manual, să fie şi el, dar aferent unor ore de sport consistente !!!), dar şi de o educaţie în materie de nutriţie?… Când am putea să stăm cuminţi în bancă (cu mâinile la spate) şi să învăţăm să dăm cu mingea din cărţi.

Avem şi noi câţiva olimpici (bătrâni deja) la sport, dar sportul de masă a rămas îmbâcsit, cuprins într-un manual nefericit…

©LiterAnART

Wireless cu priză la purtător @ filosofia tehnologiei moderne

Încep prin a afirma foarte sincer că nu agreez telefoanele noi şi nici multitudinea de device-uri apărute în lumea noastră “civilizată” care, de altfel, ne mănâncă timp din viaţă reală şi din conexiunea cu existenţa noastră umană. Consider că un telefon e menit să vorbeşti la el când ai nevoie şi cam atât.

De curând însă, am intrat şi eu în lumea “civilizată” a tehnologiei, în caz de forţă majoră (zic eu), adică în lipsa de telefon, întrucât ultimul pe care l–am avut era tras pe modul “vintage 5 ani” , cu bateria rasă de vreme.

Ce să vezi, la noul contract întru în posesia unui telefon modern, cu toate touch-urile incluse, primit gratuit evident, că altfel n-aş fi dat nici 10 lei pe el.

Trecând peste faptul că touch-ul îmi dă bătăi de cap şi de navigare haotică pe ecran (până te obişnuieşti cu tehnologia tabula rasa, durează), un singur aspect m-a făcut să “pun mâna” pe tastatură şi să scriu aceste rânduri: durata bateriei nefericitului dispozitiv.

În acord cu filmele tip Chaplin neştiutorul, iau telefonul în prima zi de viaţă şi zic să navighez şi eu pe el, că na, măcar să învăţ să dau un telefon (ce mă interesa în mod principal). Trecând prin diverse aplicaţii ale telefonului (fără acces la net deocamdată), am remarcat cu stupoare că bateria respiră la foc intens şi îşi dă duhul sub ochii utilizatorului. Am zis că poate nefericitul dispozitiv o fi stricat şi am decis să mă reînfiinţez la serviciul clienţi din magazinul cu pricina. Probabil că femeia de acolo s-o fi întrebat de pe ce planetă am aterizat cu astfel de întrebări, adică ce se întâmplă cu bateria telefonului de îşi dă sfârşitul într-o singură zi sau în câteva ore? (!!??)

…la care ea îmi zice: “Păi cu cât este mai performant telefonul, cu atât se consumă mai repede bateria.” (ce mă!!???)

“Mai să fie!…” mi-am zis eu şocată de “magia” tehnologiei actuale. Adică, miile de oferte îţi bagă pe gât abonamente de tip “nelimitat” pe toate palierele conversaţionale (net, fix, voce, roaming etc.) dar nu prea ai cu să le foloseşti, cu alte cuvinte.

“Deci asta era filosofia tehnologiei de top”, îmi zic eu încă în stare de şoc. “Vindem wireless la kilogram, dar nu uitaţi de priză la dispozitiv, că altfel, nu aveţi cum să va conectaţi la hell-ul virtual creator de dependenţe care mai de care.”

Good point! Mă apuc şi de ceva cercetare pe teren şi întreb şi eu câţiva prieteni cum e cu telefonul performant. “Aaa, daa, îl incarc zilnic, mai ales dacă stau pe chat şi facebook…”.

Întrebarea mea este: pe când şi telefonul a cărui baterie nu se consumă? Dacă tot vrem să devenim virtuali…

Iată cum bateria telefonului devine o grijă zilnică în plus pentru omul utilizator de tehnologie. Să fac loc în geantă şi pentru priza de telefon…şi pentru căşti…cine a zis că tehnologia ne uşurează viaţa??!! Nu de alta, dar telefoanelor vechi (domnul să le odihnească 🙂 le ţinea bateria câte o săptămâna, două…

Mă mai întreb de ce unii oameni s-au pierdut prin munţi şi văi, neavând priză la îndemna naturii înconjurătoare…trist…

Mă mai întreb cu ce scop au fost create aceste telefoane şi tehnologia ultra-avansată?…

Acum, pe sistem self-sustained, cât să pedalezi la bicicletă ca să-ţi încarci bateria la telefon?! Sau ce te faci dacă n-ai bicicletă?! …

Să ne trăiască I Phone-le!

©LiterAnART

iphone-2390121_960_720

…cu căciulili pă frunte…

“asta e căciula mea…asta e căciula mea…cu căciulili pă frunte…”
– Du-te dracu` cu căciula ta!! i-aş spune la vamă…când ai intrat pe pământ românesc, dai cu căciula de tavanul maşinii, te scoală asfaltul din somnul dulce al mersului fin pe drumuri de Europă… Ai intrat în Românik, ai dat de belea şi de tavan cu capu` de ţi s-a strivit căciula pe ochi…
– Ce faci, mă!?? nu vezi că dorm!!
– Ce naiba vrei, am intrat într-un şanţ cred, dă era gata să ne rostogolim!…
– Da` ce, am ajuns acasă??
– Păi sigur…nu simţi asfaltul sub roţile ăştia?
– Mda…

Aşa sună România din pragul amalgamului de călătorii prin Europa parcurse cu autocarul şi cu tonele de umor dar şi chin din timpul a 3-4 zile de mers… Ce poate fi mai plăcut decât să călătoreşti cu maşina prin lume? Stai lipit de geam şi vezi nemurirea, drumul nesfârşit, peisajele mereu noi, simţi şoselele…ahhh…şoselele…de cum ieşi din Romanik, te afunzi în liniştea mersului, a roţilor şlefuite fin de asfalt…şi mergi…mergi până undeva…nici nu mai contează unde…ştii doar că acele ore chinuitoare petrecute pe asfalt românesc se sfârşesc…şi te ţine speranţa…speranţa că vei scăpa…de cum ieşi din gropi, începi să pluteşti…pluteşti în scaunul rabatabil câteva zile bune, depinzând de destinaţie.
După un extaz pe care cu greu ţi-ai fi imaginat că-l vei trăi numai pentru că maşina merge pe drumuri fine, ajungi în locul propus şi te ia deja din tălpi frigurile întoarcerii…
– Aoleu, când mă întorc şi cum voi rezista fragmentului de drum de coşmar?
– Stai aşa , că abia am ajuns pe alt tărâm. Să ne bucurăm şi noi un pic!
– Da…că bine zici…departe de gropile patriei…păi hai să ne bucurăm de vremea bună, de oamenii zâmbitori, de peisaje netoaiate şi verdeaţă!
– Hai!

Pentru câteva zile, chiar luni, scapi ca un animal de la Zoo şi te simţi şi tu om…respiri, cugeţi, îţi linişteşti inima care bătea mult prea puternic în ultimul timp, îţi limpezeşti ochii şi…parcă renaşti…

Din ziua 0 până la ziua 007 nu mai e decât un pas…te urci în autocar şi, din diverse motive, îţi reîntorci trupul la 90 de grade spre patrie…
– Doamneee…oare e chiar nevoie să mă întorc?
– Stai asa…pentru moment doar. Dacă e război între prosti, nu stăm…e greu să fii refugiat la tine acasă…şi cu gropi în asfalturile buzunarelor…oare românii simt pietrele de-a curmezişul în somn?…

©LiterAnART

fotolia_63160507