Despre ostilitate: de la larvă la fluture (1)

Starea de larvă înfiptă încă în stadiul de embrion imatur, reprezintă un proces cu două tăişuri: fie moare din faşă din cauze naturale sau din neglijenţă, fie creşte şi se dezvoltă în ceea ce ne bucură deseori ochiul la ciocnirea cu frumuseţea şi perfecţiunea zburătoruluifluturele. Dar ce determină un fluture să ajungă EL însuşi? Mai exact, ce face o larvă să-şi depăşească condiţia?

~~~ Într-o discuţie, cineva mi-a spus odată că #Chaplin este un om care şi-a depăşit condiţia sa de ţigan din mahalalele Londrei şi “bravo lui!”, deşi afirmaţia venea dintr-un ton destul de rasist şi ostil faţă de acest artist gigant pe care l-a dat istoria. Pesemne că Chaplin a reuşit să treacă de la larvă la fluture… Să fie destinul, să fie voinţa, să fie circumstanţele? … (spot meditativ)… Aici recomand spre lectură cartea lui Debbie Ford – “Partea întunecată a căutătorilor de lumină”.

Din păcate, mai există şi fluturi care cresc, se dezvoltă şi sunt educaţi în întuneric. Dacă ai văzut filmul “Tăcerea mieilor”, ştii la ce mă refer…

Şi ce faci cu acest întuneric care se transformă pe scena socială în ostilitate… De ce scriu eu azi despre acest concept deloc plăcut pentru auz, cu atât mai puţin pentru vederea de a fi pus în practică? Pentru că această urmă de animalitate rămasă înfiptă în liberul arbitru al omului vertical, reprezintă un tot ce se revarsă ca o cascadă peste fiecare dintre noi zi de zi; şi are nevoie de atenţie.

Ce de oare suntem ostili?

De ce devenim ostili în faţa celuilalt?

În ce circumstanţe?

Cum să ne controlăm comportamentul ostil?

M-am lovit de ostilitate la viaţa mea, ca oricare dintre noi. Astfel am început s-o şi studiez bine, atât pe chipurile oamenilor, cât mai ales în atitudinea lor bazată pe o doză mare de inconştienţă.

Dar am întâlnit şi opusul: oameni care îţi definesc prin atitudinea lor contrapartea ostilităţii. Astfel, deschid cercul scriiturii de azi cu o fotografie de suflet… despre care voi vorbi mai încolo.

 22532098_1629071920488727_965168681_o

Şi ca să fie un articol apocaliptic (apocalipsa = revelaţie, vezi Steiner – “Bazele esoterismului”), adică revelatoriu, voi începe cu definiţia din DEX: 1. Atitudine duşmănoasă, plină de ură; duşmănie, vrăjmăşie. 2. (pl.) Operaţii militare întreprinse de trupele unor state care sunt în război. 

… până aici stăm bine, are ceva legătură şi cu războiul. Din start, prima apocalipsă (revelaţie) este dezvăluită: cum războiul este inventat de o mână de retarzi ai lumii şi nu reprezintă decât (!) o joacă în urma căreia mai mor şi nişte oameni (!), un joc bolnav despre supremaţie, tot aşa ostilitatea ţâşneşte dintr-un sistem defect ce are nevoie de REsetare, respectiv mecanismul uman.  

Ostilitatea vine sub multe FORME:

 1. Ostilitate de tip EXTROvert

În primul rând şi cel mai uşor de identificat, ostilitatea ţi se împroaşcă în ochi de către cineva care nu-şi poate stăpâni defectele psihologice (despre defecte psihologice vezi doctrinele gnostice ale lui Weor) că doar de aceea sunt numite “defecte”, ca să fie naşpa. Totodată, aceste defecte necesită şi ele ceva auto-observare pentru a putea fi identificate şi întoarse la 180 de grade. Vom intreba: bun, şi cum să mă auto-observ în acele momente cruciale? Tocmai asta este şi schema: acele momente necesită trei respiraţii în plus ca să-ţi dea loc spre cei vei face #next. Devii ostil sau te abţii şi dai alte trei ture de bloc? Da, sportul, pe lângă faptul ca ai nevoie de el, este şi o formă excelentă de a-ţi depăşi o multitudine de probleme: în primul rând, îţi disciplinează mentalul. Sunt o mie şi una de alte metode despre care trebuie să te documentezi singur mai departe (pe sistem auto-didact).

La punctul 1 intră şi ostilitatea de tip “aşa vreau eu să fiu şi să acţionez. Care-i problema ta?”. Problema este că eşti adult şi nimeni nu este obligat să-ţi suporte ţie ieşirile. Ori te laşi ajutat, ori te dai mai încolo din a lua decizii în societate.

2. Ostilitate de tip INTROvert

Într-un plan doi, ostilitatea poate veni la pachet cu o fundă impecabil aranjată, asta dacă interlocutorul este mai parşiv din fire şi se ascunde sub masca manipulării şi a cuvintelor “de bine”. Mai pe româneşte spus, dacă nu te duce căpşorul, poţi fi atras în diferite contexte “împăturite” în roz bon-bon care, spre final, să te ducă “sub pământ SRL”. Atenţie la oameni falşi! Duşmănia (ostilitatea) se ascunde după vorbe dulci şi vine ca valul când nu te aştepţi, fie ca unii te invidiază pur şi simplu din diferite motive, fie că vor să obţină ceva de la tine. Este un mod de ură ascunsă asupra sinelui transpusă în practică interlocutorului.

3… tot de tip INTROvert, dar exagerat

O formă mai puţin cunoscută a ostilităţii este… lipsa ei vizibilă, în traducere “o TĂCERE” acolo unde ea nu-şi are locul. În concepţia unei ostilităţi mute, este mai uşor să o înţelegem definind-o în termenii ce azi circulă prin online ca şi comportament pasiv-agresiv”. Din păcate, este o formă de ostilitate des întâlnită, deşi nu ne dăm seama, acest tip de comportament este poate mai dăunător decât orice altceva.

De ce să fie un om ostil pe muteşte? Comportamentul pasiv-agresiv sau sintagma « agresivitate pasivă » reprezintă în analiza literară un oximoron, adică o alăturare de termeni opuşi.

Cum adică agresivitate pasivă? Acest tip de comportament îşi are originea în incapacitatea unei persoanei de a-şi exprima furia într-un mod sănătos, direct şi deschis, adică prin dialog din care să şi reiasă ceva constructiv, să se ajungă la o concluzie. Vorbim de o reprimare a sentimentelor cuiva, boală curată, aş spune eu, atât pentru psihicul persoanei în cauză, cât şi pentru fizicul său care, pe termen lung, ajunge la boală.

Dacă n-ai dat peste astfel de persoană până acum, află că ea una spune şi alta face. Această atitudine poate fi distrugătoare pentru cei din jur. Este ca şi cum îi injectezi cuiva doză de frustrare în vene zi de zi, frustrare ce pe termen lung se transformă în ură.

De cele mai multe ori, o astfel de atitudine se regăseşte în cuplurile tinere (căsătorite sau nu), acolo unde unul ţine cu tot dinadinsul să deţină controlul relaţiei şi controlul celuilalt. Teama de judecată sau de refuz îndeamnă o persoană să fie aşa, pasiv-agresivă… ostilă. Că până la urmă, sunt cei din jur care au de suferit, iar pe termen lung, acest tip de comportament devine pentru ceilalţi, repulsie. De altfel, comportamentul pasiv-agresiv este asociat cu #depresia profundă la bază (cauze întâlnite în copilărie mai ales) dar şi cu #anxietatea.

… “Tăcerea e de aur”… poate nu întodeauna… 3e0ee13b8c826db9b4a43cb7d39b93bb

Deci, ostilitatea se construieşte din vorbe grele şi din tăcere covârşitoare.

4. Ostilitatea vine de multe ori şi GRATUIT, şi te întrebi “da` ce i-am făcut eu lu` ăsta de se comportă aşa?” Dacă ostilitatea din această categorie depăşeşte limitele, să le spunem normale ale unei persoane pe care poate nici nu o cunoşti bine şi care îşi manifestă negativitatea inconştient, înseamnă că vorbim de ceva mai profund acolo. De multe ori ostilitatea vine şi pe fond karmic, aversiunea faţă de cineva cunoscut poate fi inexplicabilă, însă în prezenţa acelei persoane care poate să-ţi fie chiar membru al familiei, prezinţi repulsie şi devii ostil. Aici discuţia e lungă şi necesită de altfel şi puţină #curiozitate pentru domeniu, chiar dacă mulţi dintre noi ne înfigem aprig în scepticism şi refuz. Sfatul meu este să mergem pe principiul “nu urâ ceea ce nu cunoşti”. Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului, recomand acelaşi manual despre viaţă: Rudolf Steiner – “Bazele esoterismului”.

5. La NIVEL MACRO, ne scăldăm într-un ocean de ostilitate, vezi războaiele care nu-şi au locul într-o conştiinţă colectivă axată pe evoluţie. Aici mai vorbim şi de naţiunile care nu se pot coagula pentru a construi ceva. Parcă sună cunoscut…

Mentalul colectiv nu este o chestie abstractă de domeniul SF, este ceva cu care operăm zi de zi, este reţeaua de computere umane care se conectează la aceeaşi sursă. Cum se manifestă ostilitatea în caz de mental colectiv? Uitaţi-vă în jur: o ţară cu educaţie precară la nivel macro, formează indivizi cu educaţie pe măsură, cu minţi goale de conţinut şi rămaşi la baza piramidei lui Maslow, adică la supravieţuire (hrană, adăpost, îmbrăcăminte). Uitaţi-vă la fenomenul “moaşte” şi veţi (sper) înţelege cu ce se mănâncă lipsa educaţiei şi bătălia pentru supravieţuire (în cazul nostru, călcare în picioare pentru pupatul oaselor, dar mai ales pentru sarmalele aferente).

De unde să se dezvolte armonia (na, că am găsit şi #antonimul) dacă individul este frustrat, se urăşte pe el însuşi dintr-un motiv sau altul, în primul rând din NEcunoaştere? Pentru asta încercăm să studiem şi noi mai mult această #inteligenţă emoţională care încearcă din răsputeri să ne conştientizeze emoţiile şi manifestarea lor în #social. Deci, ostilitatea la nivel macro reprezintă neputinţa de a evolua ca şi naţie, ca şi popor, reprezintă o stagnare şi deci, o involuţie. Astfel, devii ostil ţie însuţi, celor din imediat cât şi celor din afara graniţelor (şi se vede clar…).

… Gândeşte-te la un câine NEscos din casă deloc sau ţinut permanent în lanţuri, care, pe măsură ce i se degradează sistemul, aleargă într-un cerc continuu cu scopul precis de a-şi muşca coada… cam aşa sunt şi oamenii de cele mai multe ori. Ostilitatea înseamnă să muşcăm cu sete şi dramă din noi înşine şi din ceilalţi.

6. Nu întâmplător am lăsat la urmă o manifestare importantă a ostilităţii, crucială (nu spun că celelalate nu sunt, mai ales cea anterioară, însă aceasta este strâns legată de toate şi este definitorie) într-un domeniu cu care operez de vreo 13 ani încoace, de când am păşit pentru prima dată în afară ţării şi am aflat dintr-un periplu al bursei universitare pe tărâmuri spaniole, cu ce mănâncă de fapt #educaţia adevărată.

~~~Ca o paranteză, în 2004 aflam pentru prima dată ce este educaţia non-formală şi cum se aplică ea concret pentru a rămâne cu ceva pentru viaţă: 3 săptămâni ca bursier într-una dintre cele mai prestigioase universităţi din Andalucía, m-au luminat; învăţasem în 3 săptămâni cât într-un an universitar din ţară, deşi cursurile la facultate erau oricum excelente, practice, nu aveai voie să vorbeşti deloc în lb. română (eu fiind la lb. străine), profesori unu` şi unu`. Mă întrebam: se poate mai bine de atât?… (şi vorbesc de Univ. Spiru-Haret Bucureşti, unde am făcut şcoală mai ceva ca la liceu. Acum, na, cum te nimereşte norocul).

Revenind la subiectul nostru de dezbatere: ostilitatea în cadru educaţional este ceva des întâlnit. Poate credeţi că mă voi referi la conflictele dintre profesori şi elevi, la fenomenul de bullying, la agresiune, la violenţă etc. Nu, ar fi prea simplu. Ar fi prea bine cunoscut şi răs-cunoscut contextul de noi toţi. Evident că ostilitatea în raport cu cele enumerate mai sus este prezentă, este logic şi clar că ea există şi se manifestă în majoritatea şcolilor din România, cum auzim, vedem şi experimentăm de altfel.

Dar eu aş vrea să mă refer la un alt tip de ostilitate. L-am numit “profetul de sistem educaţional” sau “despre o patologie de care nu s-a vorbit până acum”… dar despre acest subiect, mâine, căci mai este şi mâine o zi de scris despre viaţă…

(punctul 6 – to be continued)

Ȋnchid astfel cercul întorcându-mă la fraza de început: Dar am întâlnit şi opusul: oameni care îţi definesc prin atitudinea lor contrapartea ostilităţii. 22532098_1629071920488727_965168681_o

Poate vă întrebaţi ce legătură are poza acestui articol cu subiectul tratat. Ce observăm în poză? Un grup de tineri în cadru #verde, având în mijloc o bătrânică zâmbăreaţă 🙂

Cadrul este imortalizat în Poiana Braşov, pe Postăvaru, acolo unde, în cadrul Şcolii de Vară a Ministerului Tineretului şi Sportului din septembrie anul acesta, sesiunea de #public speaking am ţinut-o, împreună cu colegul formator, în aer liber. Un curs adevărat de #public speaking, cu tehnici de mişcare a trupului, cu urlete şi exerciţii de dicţie, cu teatru şi discursuri improv, este imortalizat aicihttps://www.facebook.com/ana.nedelcu.89/media_set?set=a.10212941822556816.1073741916.1128430269&type=3

În drumul nostru spre “poiana de curs”, am dat peste această bătrânică de 93 de ani (!). Mai lucidă ca orice adult pe care îl ştiam, bătrânica ne-a observat de departe şi, ca o pasăre cu un mesaj în cioc, venea spre noi ca teleghidată, aruncând petale de trandafiri din gura-i aurită… Mi-e greu să redau exact sentimentul de #nirvana pe care această fiinţă l-a trezit în noi ca şi colectiv, şi în propriul interior la auzul unui adult rostind numai de bine de tineret. Mai rar aud aşa ceva din partea adulţilor, cu atât mai puţin din partea vârstnicilor care nu molfăie decât negativisme despre biata tinerime. “Ce minunăţie de tineri, ce amintiri de dascăl mi-aţi trezit (era o fosta profesoară), ce tineri luminoşi” etc. + câteva sfaturi de viaţă tip #empowering. Că tot urma curs de #public speaking… avurăm un model de #discurs pe cinste + ne pregăteam pentru un curs #nohatespeech. Pesemne ne aflam într-un vârtej de coincidenţe cosmice.

M-am întrebat pentru o clipă dacă bătrânica n-o fi trăit pe alte mealeaguri cu aşa lipsă de ostilitate şi entuziasm contagios. Ea adora pur şi simplu tinerii şi nu înceta să îi încurajeze în demersurile lor sociale şi educaţionale constructive. După ce i-am explicat ce căutăm noi prin creierii munţilor, i-a mai crescut entuziasmul şi admiraţia de câteva ori, că mi-era frică să nu aibă repercursiuni la vârstă ei. Nicidecum. Bătrânica era mai tânăra în spirit ca noi toţi la un loc. De altfel, avea o lumină pe faţă care îi confirma tipul de gândire. Mai că vroiam să o luăm cu noi la cursuri.

Având în vedere că acele 4 zile de formare au fost magice din toate punctele de vedere, această doamna s-a ivit ca magul la poarta discipolilor în căutare de adevăr…

Cum arată ostilitatea fugărită, muşcată de coadă şi prinsă-ntr-o larvă ce se pregăteşte a deveni fluture… sustras apoi dintr-o floare într-un spirit evolutiv? …

©LiterAnART-17/10/2017

photo credits: pinterest & Andrei Gabriel Stupu

Advertisements

România te vrea patriot… ALIAS refugiat în ţara de baştină

“Ar trebui să ne gândim cum să ne educăm copiii în sălile noastre de curs în aşa fel încât să le creştem în mai mare măsură sentimentul acesta patriotic…

În 2016 au plecat 200 de mii de tineri…. să facem în aşa fel încât să nu mai plece şi să-şi găsească rosturile aici în ţara lor.”

Aceste cuvinte ne doare… cum ar spune un celebru #radiofonist. Păi de ce să ne doară? Le auzim, le mestecăm şi le înghiţim cu poftă pe sistem Biafra, de aproape 30 de ani. Da, Biafra, acolo unde n-au oamenii ce să mănânce sau sunt bolnavi copţi ţinuţi în stare de letargie mentală… Sau ne-au întrecut şi ăştia la progres? S-ar putea, din anumite puncte de vedere… asta pentru că România cică ar fi “Africa Europei”. Dincolo de doza crasă de discurs instigator la ura propagat de cei care afirmă aşa ceva, să fim serioşi, Africa este super dezvoltată în unele zone, cu o tehnologie de care noi nici n-am auzit. Asta pentru că noi, în România 2017, punem foc la rampele de gunoi ale oraşelor, ca să ştergem urma de neputinţă în materie de achiziţionare a tehnologiei verzi. Vine scandenţa, ce să-i faci…

Revenind la oaia noastră educaţională, ieri m-a frapat un scurt video surprins la întâlnirea secolului în România (lovitură de teatru, după limbaj jurnalistic tabloidizat): cadrele didactice faţă în faţă cu fostul şi actualul ministru al educaţiei. Hopa… ne-am c@&#t în scăldătoare, cum zice bunica la ţară, adică am ajuns şi noi, categoria “dascăli”, faţă în faţă cu ministrul de care aparţinem. Excelentă evoluţie, după atâta timp de letargie, în sfârşit se mişcă ceva…

Dar ce să vezi, că nu prea se mişcă nimic de fapt. Pe sistemul “ne întâlnim ca să ne-adunăm”, 400 de cadre didactice au respirat acelaşi aer cu miniştrii într-o cameră de consiliu, şi tot degeaba, că după mirifica adunare, tot miniştrii au rămas cu aerul mai proaspăt şi mai fin (nu de Ploieşti, evident, unde-i plin de noxe). Ce înseamnă asta? Păi că soarta educaţiei e tot aceeaşi: manual de sport avem, salarii tot de Bangladesh (mă scuzaţi), iar educaţia de calitate… nu ştiu d`astea. Trebuie totuşi să apreciem faptul că acest sistem de învăţământ românesc parcă prezintă spasme de dezgheţare având în vedere că ministerul a lansat toată luna o dezbatere publică, cu următoarele întrebări pe lista “examinării”:

 Dezbatere publică:

  1. Identificaţi cel puţin 5 puncte ŢĂRi ale Legii Educaţiei Naţionale. Argumentaţi
  2. Identificaţi cel puţin 5 puncte SLABE ale Legii Educaţie Naţionale. Argumentaţi.
  3. Manual şcolar de baza, opţional sau alternativ?Argumentaţi

Link aici https://www.facebook.com/events/371449249957511/?acontext=%7B%22ref%22%3A%224%22%2C%22feed_story_type%22%3A%22308%22%2C%22action_history%22%3A%22null%22%7D

Toate bune şi frumoase. Arată impecabil dezbaterea “scoasă” în faţa valului profesoral de gândire critică şi creativă. Jos pălăria! Acum rămâne de văzut câţi dintre noi contribuim la ea. asylum-914183_960_720

Trei (3) minute din acest video îmi arată mie cam cum s-a desfăşurat întreaga dezbatere despre şcoala românească: un om care încerca să aducă nişte adevăruri pe tapet în vederea soluţionării lor, deşi fără un plan concret, fără o listă de soluţii clare, fără un #strategicplan, cum îi spune americanul, dar cu patetismul la buzunar. Cum să rezolvi ceva cu lacrimile în palmă şi fără fermitate, argumentaţie? Pe de altă parte, o masă de oameni care aplaudau ca la Congresul 14, nu ştiu la ce, mai degrabă trebuind să ia atitudine şi să susţină, tot concret, un plan de învăţământ modern. Lipsă… Şi nu în ultimul rând, oamenii din conducerea publică care se jucau pe telefon. Halal dezbatere publică de impact. Să tot avem aşa ceva şi să tot REformăm educaţia din ţărişoară.

Nu întâmplător am început cu un citat celebru livrat în cadrul acestui #event. Ca un filolog şi profesor la “bazele de baştină”, nu pot să sar peste o analiză “literară” a acestui discurs care, promovează oratoria în toată plenitudinea ei. Va rog să studiaţi cu atenţie şi să purcedeţi ca la clasa a 8-a la analiză gramaticală. Fiecare să ajungă apoi la propriile concluzii.

“Ar trebui să ne gândim cum să ne educăm copiii în sălile noastre de curs în aşa fel încât să le creştem în mai mare măsură sentimentul acesta patriotic…

În 2016 au plecat 200 de mii de tineri…. să facem în aşa fel încât să nu mai plece şi să-şi găsească rosturile aici în ţară lor.”

Trecând peste stilistică şi #publicspeaking, să ajungem la #meaningul acestui discurs desprins parcă din piesele lui Caragiale (păi nu e Caragiale prezent peste tot în sfera noastră socială şi particulară?…păi da…) în care ironia stă la frunce şi lasă loc interpretărilor de tot genul, de la fantasmagoriile aleşilor până la idioţenia interlocutorilor.

Deci dacă n-aţi aflat, dragi tineri, se vrea ca sentimentul vostru patriotic să crească…şi să crească şi iar să crească până să explodeze într-un năduf de refugiat în propria ţară. Păi cum să nu devii patriot dacă eşti în permanenţă tratat ca un refugiat în locul în care te-ai născut? Şi dacă vrem, găsim toate contextele caragialiene care să ne confirme acest aspect.

Păi să vă spun eu, dragi aleşi, cum stăm cu patriotismul. În primul rând aş întreba, ce înseamnă “a fi patriot”? O fi sensul de pe vremea lu` împuşcatu` sau ne referim şi noi la era 2017 când “patriotism” există mai degrabă integrat într-o comunitate extinsă globală? Sau ne e frică să recunoaştem că existăm şi noi alături de alte naţii pe acest pământ?…

Bun, acum că am lămurit ce este acest “sentiment patriotic”, să trecem la întrebarea de bază: “de ce mama naibii nu-l avem, ba din contră, fugim de el ca de dracu` la poarta raiului? … oare s-a întrebat ministerul educaţiei pe bune de ce pleacă tinerii? Sau s-a trecut peste analiză că na, cercetarea presupune ceva #brains la purtător şi e destul de dificil să abordezi subiectul…

Şi pentru că vorbeam de un plan concis, iată (doar) câteva motive pentru care 200 de mii de tineri au făcut “stânga-mprejur” de pe plaiuri mioritice (numai în 2016 !!!):

… până aici rezultă DEZinteresul total al elevului pentru actul educaţional. Mai departe:

  • există o atitudine descurajantă şi DEmotivantă pentru a construi ceva de către un tânăr care poate chiar îşi doreşte acest lucru; după o perioadă de uşi închise şi flit, îşi face bagajul…;
  • nu există corelaţie sistem educaţional – piaţa muncii (şomajul în rândul tinerilor este la cote majore pentru că efectiv nu se face cercetare şi corelare pe acest sector) ;
  • ce fel de MODELE  să aibă tinerii la ce văd în jurul lor…mai ales la clasa politică;
  • tinerii care vor să devină ANTREPRENORI (aici e lungă lista), ajung la psihiatrie cu contuzii la neuroni, din cauza, evident, a birocraţiei;

în momentul în care

  • ai dosarul făcut (după vreo 2-3 încercări) şi eşti trimis acasă cu o hârtie pe care scrie ceva nesemnificativ în materie de #meaning al actelor pe care le depui ;
  • durează 3, 4 luni câteva banale schimbări din interiorul firmelor;
  • sunt `enşpe mii de foi de completat şi `enşpe mii de taxe de plătit;
  • ţi se cer aceste taxe abuziv de către sistemul public la care oricum contribui lunar cu impozite (deci, întotdeauna plăteşti dublu);
  • apar firme private ce stau ca ulii la întocmire de documentaţie pentru dosare în caz în care “publicul” are altă treaba (ca să nu mai spun că în mod expres, chiar sistemul public te trimite la ghişee ale unor firme să achiţi tot felul de chestii pe bani grei);

în momentul în care…

(aţi auzit că în alte ţări, o afacere se deschide cu un simplu telefon, iar birocraţia este aproape de 0?…vă întreb)

în momentul în care…

  • SĂNĂTATEA la care ai contribuit nu-ţi dă un sfanţ înapoi (adică practic îţi fură banii), iar condiţiile din spitale sunt de “molimă”…
  • eşti DISCRIMINAT pe diverse criterii sau eşti considerat “prea necopt, prea tânăr, prea imatur, prea fără experienţă” pentru anumite task-uri, joburi sau funcţii…(uşi închise, oportunităţi reduse) ;

ETC. lista este lungă… dar, “să facem în aşa fel încât să nu mai plece tinerii şi să-şi găsească rosturile aici în ţara lor.” Căzu totul pe profesori…

Cum anume, stimate minister al formării personale şi profesionale, să clădim « rosturile » tinerilor în ţara lor? Cu scroll-ul pe telefon în timpul dezbaterilor despre soarta sistemului însuşi?…

Câtă importanţă daţi de fapt acestor tineri refugiaţi în ţara de baştină şi totodată căutători de “rosturi” prin lume?

Dacă nu-i oferi nimic tânărului, cum să devină CU DRAG de ţara lui?… vă întreb simplu.

©LiterAnART-10/10/2017

 

 

Despre vortexul prins în mecanismul uman_Steiner şi mişcarea browniană

Ai surprins vreodată ploaia picurată din mâinile unei femei care dansează? … Eu da. Aceasta mi-a fost senzaţia vazând-o interpretând… În cadrul unui regal de dans indian la care am asistat chiar ieri, o reprezentaţie care m-a lăsat efectiv mută de uimire deşi, cu o experienţă de 20 de ani în domeniul coregrafiei, le-am văzut pe toate, ca să spun aşa: de la balet până la street dance sau flamenco, încununate cu dansul contemporan, partea de mişcare corporală şi studiul corpului îmi sunt mai mult decât familiare, sunt parte integrantă din fiinţa-mi proprie.

Însă dansul acestei femei venită tocmai de pe tărâmul sacru indian mi-a fascinat simţurile până la nirvana de care vorbeşte tradiţia budhistă. Şi dacă ne gâP1270427ndim profund, acesta îi este şi scopul tradiţiei cu pricina… să-ţi poţi integra anumiţi factori transformatori în fiinţa proprie… hrana pentru minte şi suflet.

De fiecare dată, experienţa într-un anumit domeniu, oricât de vastă ar fi ea, lasă întotdeauna loc învăţării extinse, acelei învăţări pe tot parcursul vieţii, cum ne spune foarte bine Erasmus+ (programul UE destinat tinerilor), lifelong learning alias pentru trei zile #lifelong burning (vezi mai departe).

Dansul indian tradiţional este un mix perfect între mişcarea corporală de o graţie aparte şi interpretarea teatrală a fiinţei. Un tablou pe care această femeie l-a desăvârşit: mişcare perfectă “implantată” într-un corp născut de şi pentru dans, interpretare proiectată direct din plexul solar (acel spot din corpul uman ce reprezintă fiinţa pură, după aceeaşi tradiţie budhistă, hindusă sau după cum afirmă însuşi Steiner în cartea sa “Bazele esoterismului” pe care o citesc cu interes în această perioadă: “Pe când omul era el însuşi un fel de plantă, el nu avea încă conştienţă pe planul fizic, după cum nici planta nu o are. Conştienţa superioară a dezvoltat întâi organele. În stare de transă profundă, conştienţa centrală tace. Atunci organele individuale sunt conştiente, iar omul începe să vadă cu cavitatea abdominală, cu plexul solar. (…) Plexul solar este organul corpului eteric…”…adică al înţelepciunii, al ritmului, al aplicabilităţii.

 …una peste alta, corp – minte – spirit la unison. IMG_20170926_140823

Deşi mai “filosoafă” ca de obicei, scriu acest articol dintr-o pasiune intimă pentru movement, dar şi pentru că este un moment potrivit să fac asta, având în vedere că am dezbătut tematica corpului şi a dansului în ultima săptămâna în cadrul #exploredancefestival #12 – Festivalul Internaţional de Dans Contemporan – în cadrul căruia am participat, după 4 ani de pauză, în cadrul unui workshop #lifelong burning de explorare a corpului în spaţiul imediat şi al #thevisiblethinkingbody – ce este corpul în raport cu fiinţa supremă şi cu spaţiul ce-l înconjoară (fizic/eteric/astral)? Această experienţă REluată după ceva timp, s-a armonizat perfect cu metoda #teachback, respectiv cu o dezbatere legată de experienţa concretă a fiecăruia, analiza corpului dansant, a spaţiului explorator, al instrumentelor necesare unei reprezentaţii pe scena socială dar şi pe scena de spectacol, producţia, logistica, relaţia cu publicul. La masa tratativelor: un grup de artişti boemi cu un paradoxal simt practic, veniţi din toate sferele artei (dans, teatru, arte vizuale) şi doi maeştrii de ceremonii – un coregraf român de pe tărâmul Berlinului şi un manager cultural de pe tărâmul Amsterdam-ului. Trei zile de laborator experimental în care arta se desăvârseste prin încercări repetate, prin explorare continuă a tuturor valenţelor ei, într-un black box (aşa se numeşte acest #studiowork din spaţiul de creaţie WASP – Working Art Space & Production) unde o simplă fereastră lasă loc de lumină şi “ieşire”. Tu ce poţi zămisli “aici” şi cum te poţi proiecta #smart “acolo”? sau despre responsabilitatea cu care (re)acţionezi zi de zi.

…un black box urmat de alte două reprezentaţii pe care le-am văzut cu interes pe scena Teatrului Naţional Bucureşti şi în feerica mansardă a Muzeului Naţional al Literaturii Române- spaţiu experimental pentru un IMG_20170926_140147_3CSfestival de arte experimental. De la agresivitatea mişcării masculine brute reprezentată prin nişte corpuri “sculpate-n David” ale companiei belgiene Ultima Vez, până la istoria spirituală a dansului livrată la mansardă pe acordurile limbii suave franceze, printre felinare şi mese de lemn, decoraţiuni #dreaminglike, în interpretarea unui artist francez…într-un regal de #storytelling, a experimenta lumea fascinantă a TA este o absolută încântare. De altfel, fără a-ţi cunoaşte corpul şi rostul lui pe pământ, este cam greu sa vieţuieşti cu sens.

Cum faci să-i rezişti unui flux de experimente pe corp, să asişti la frânturi de laborator de artă unde convenţionalul fuge, se ascunde cu jenă în spatele unui NEconvenţional ce tresaltă a nou, a viziune, a fabulos?… n-ai cum, te cuprinde inspiraţia şi te inundă creativitatea, te absoarbe cercetarea, literatura şi concretul pe care începi să-l preschimbi în valoare universală.IMG_20170928_195407

Ce este de fapt mişcarea? Să fie oare mecanismul vibraţional prin care funcţionează universul? Să fie mişcarea browniană haotică care, în cursul ei spre săvârşire, atinge desăvârşirea? Dar corpul uman? Să fie un micro-cosmos prin care “fulgeră” vortexul creator? Să fie el, corpul, un instrument pentru desăvârşirea universului? … Steiner spune că da: “Corpul fizic este elementul cel mai vechi şi mai desăvârşit pe care îl are omul astăzi.” Cum acordăm corpul la simţuri, mental şi mediu este o cercetare dată ca temă omului vieţuitor pe pământ. IMG_20170928_142057_1CS

Dacă ai studiat dansul clasic, oricare ar fi el, cu metodă şi tehnici sobre, şi ai dat cu nasul la un moment dat şi de dansul contemporan (aşa cum am făcut eu) pe care-l tot studiez de 10 ani încoace, vei ajunge la concluzia că acesta din urmă vine ca o încununare a mişcării în ansamblul ei, a corpului vibraţional, a stării lui în mers, în alergat, în dans, în vortexul propriu… de fapt, în construcţia unor vectori prin care şi el, contemporanul, la rândul lui, acumulează o tehnică desăvârşită de interpretare ce-şi poartă nou în componenţă co-creaţia, improvizaţia, gândirea, interpretarea prin intermediului Eu-lui tău unic.

Cam aşa dansa şi femeia din India: un tradiţional asezonat cu tehnica dansului vast, de orice tip, şi cu acea conştienţă a Eu-lui, traiectoria sa ca Om. Aşa recunoşti un Om care s-a desăvârşit pe sine…IMG_20170928_195532

Tu cum ţi-ai desăvârşit azi vortexul corpului în spaţiu? Dar în mintea ta? Dar în emoţiile tale? #thevisiblethinkingbody  

©LiterAnART-05/10/2017

Pentru cei pasionaţi de subiect, vă invit la o lectură suplimentară – revista ArtOut nr.28/2014, în care am publicat un articol pe această tematică ~ E-motion – Emoţii şi Mişcare. O analiză psiho-coregrafică a vieţii 

ArtOut-noiembrie2014

Cu Scriitura la psihiatru sau despre fanfaronada limbii…

Articolaşul acesta răsare ca o floare după un ropot abundent de ploaie, în urma lecturii unui #blogpost aparţinând unei cunoştinţe de pe meleaguri străine, post instructivo-educativ pe tematica “the power of ranting” în traducere “puterea de a declama sau a vorbi cu emfază”.

Secunda care mi-a imprimat retina pe acest articol, mi-a adus aminte de lucrarea mea de disertaţie axată pe tematica Oratoriei şi a Retoricii, o lucrare amplă de peste 100 de pagini care tratează istoria acestei tematici, precum şi studiul de caz în materie de public speaking – “SUA vs. Europa”.

Gândindu-mă astfel la lucrarea personală la care am meşteşugit aproximativ jumătate de an în urma unei cercetări aprofundate, am dat pe butonul connecting the dots, dând curs unui stream of consciousness în materie de scriitură şi vocea celui ce scrie.

În puterea de a declama stau două perspective: declami cu sens dintr-o gândire “trezită” sau declami direct din scaunul de psihiatrie. Acum depinde de fiecare cum stă cu inteligenţa emoţională.

Filologul si lingvistul, dar şi scriitorul din mine urlă şi se revoltă în faţa actului creator: de ce? cum? unde? cine? ce?

În ultima perioadă, m-am lansat des în discuţii interesante despre ce şi cum să scriem, despre importanţa mesajului din spatele actului creator. A fi sau a nu fi responsabil pentru ceea ce lansezi în lume, până la urmă sub orice formă a creaţiei, fie că este literatură, arte vizuale, muzică sau film.

Scrisul are însă o particularitate: “foaia suportă tot”, iar cititorul alege ce să extragă din “scuipăturile” frustrate sau nu ale unui scriitor. Evident, cititorul are liber arbitru şi deci, vine la pachet cu o responsabilitate pe care numai el şi-o poate asuma în momentul “îngurgitării” unor texte literare. Dar poate că aceasta este doar jumătatea din adevăr. Cititorul trage după el ceea ce deja a fost lansat de altcineva înaintea lui: o bombă aruncată de către cel ce scrie. Este acela responsabil pentru cuvintele aşternute pe hârtie? Eu zic un categoric DA.

Dacă ne uităm în istorie, remarcăm multiple scrieri care au devenit celebre tocmai pentru macabrul transpus şi transformat chiar în pelicule de succes. De ce suntem mai degrabă înclinaţi să răspândim răul decât binele? Oare pentru că omenirea încă trăieşte în acel întuneric al psihicului decăzut? Este evident că oamenii, pe cât de absurd ar suna, sunt fascinaţi de cărţile scrise de criminali în serie, de obsedaţi de care mai de care, de filmele horror care rulează obsesii ale minţii, de tabloide care batjocoresc atât pe cel expus cât şi pe emitent (jurnalistul) sau de cazuri de boli incurabile la copii. Să fie oare răul o fabrică de bani şi o maşină de spălat creiere?

La nivel psihologic colectiv, omenirea are nevoie să se debaraseze de întuneric, de frici, de obsesii, de ataşamente, defecte psihologice care, într-un fel sau altul au nevoie de debuşeu, de manifestare şi vindecare ulterioară. Probabil aceasta este explicaţia sufleurilor din salbă de minţi periculoase (vorba filmului) care aruncă cu săgeţi în dreapta şi-n stânga. De altfel, este şi indecent să-ţi expui în public şosetele murdare, iar dacă o faci, măcar să fie cu tact, cu soluţii şi cu morală.

Nu numai oamenii ajung la psihiatru, ci şi scriitura… şi apropo, dacă tot ajungem acolo, să folosim noile tehnnici ale psiho-terapiei pozitive care propun şi soluţii pentru multiple probleme… (pentru cine este interesat de astfel de exerciţii, să-i dea un search cu google, că vorba `ceea, informaţia pică pe noi).

©LiterAnART

~~~

Pentru cei interesaţi, ampla mea lucrare academică va fi publicată la un moment dat. Până atunci, voi lăsa aici un Argument elocvent…:

~~~

,,Cum mă pot face auzit?” Pare a fi o întrebare ce traversează istoria omenirii, o întrebare specifică cadrului social al ei, a ideii de ,,a avea coloană vertebrală”, în mijlocul agorei oricărui loc de pe glob. A te face auzit în adevăratul sens al cuvântului este întradevăr o artă căreia, fie i se poate atribui un talent înnăscut, fie se poate dobândi prin exerciţiu.

,,Graiul este expresia cu ajutorul cuvântului, aceeaşi în esenţa ei, fie că-i vorba de versuri, fie că-i vorba de proză”[1] sau de un discurs direct adresat unui public. ,,Graiul trebuie <lucrat> în părţile unde acţiunea lâncezeşte, şi unde nu se dă expresie nici caracterelor, nici cugetării. Altminteri, un grai prea strălucit întunecă deopotrivă relieful caracterelor şi al cugetărilor.”[2] Aşa cum afirmă şi citatul de mai sus, graiul oricăruia dintre noi trebuie lucrat în mod permanent, astfel că el devine arma noastră pozitivă pe care să o putem folosi în scopul precis de a deveni OAMENI şi a ne desfăşura o activitate optimă în mediul în care trăim. Copilul îşi exercită darul vorbirii încă de la câţiva ani, iar acest dar este dat tocmai pentru a reîntregi fiinţa umană pentru ca, prin exerciţiu, de-a lungul existenţei sale, să poată ajunge a-şi susţine cauzele în mod conştient.

Scopul personal al alegerii acestei teme se bazează tocmai pe ideea opusă: în ziua de azi, nu ştim să ne exprimăm  aşa cum trebuie, nu ne-am ,,lucrat’’ deloc în timp graiul personal, iar consecinţele acestui fapt sunt vizibile în defectoasa organizare şi desfăşurare a societăţilor de azi. Un grai cu accente puternice şi clare nu trebuie să fie specific numai anumitor categorii de oameni (preşedinţi, negociatori, mediatori etc.), ci el trebuie format, dezvoltat de către fiecare dintre noi pe parcursul vieţii.

Ca oameni, ne aflăm într-o permanentă poziţie de dialog cu noi înşine şi cu celălalt. Ce facem pentru a ne putea exprima în mod coerent şi plăcut ? Cum putem recepta un mesaj în mod conştient pentru ca mai apoi să oferim un feedback ? Dialogul interuman pare, pentru cei mai mulţi dintre noi, o dimensiune neglijabilă, firească în sensul nepăsării în faţa adevăratelor probleme ce incumbă de fapt procesul comunicării. Pornind de la dialogul cu noi înşine, care trebuie să se bazeze pe sinceritate intimă în sensul voinţei de a ne rezolva propriile probleme emoţionale şi mentale, şi terminând cu dialogul cu persoana de lângă noi, latura comunicării are valenţe extrem de dificile şi neobservabile la o primă vizionare. Astfel, comunicarea intrapersonala este acel discurs, cel mai important de altfel, care trebuie dezbătut în mod cât mai sincer, dimensiunea acestui tip de dialog cu tine însuţi fiind de fapt cea psihologică, reprezentând primul pas în auto- dezvoltare şi, în mod normal cel mai important pas în formarea ulterioară a unui discurs interuman.

Orice discurs adevărat este înlănţuit de pereţii moralei, ai eticii. El nu poate exista de sine stătător ,,ca o înlănţuire de sunete sau zgomote care să transmită idei negative şi să îndemne la violenţă fizică şi psihică. Etica este parte din ceea ce putem numi OM în adevăratul sens al cuvântului, este ceea ce caracterizează omul în esenţa lui inefabilă, filosofică. Fie că este vorba de un discurs minor, într-un  cadru familial, fie că este vorba de unul major, în cadru academic, politic, el trebuie să poarte, de-a lungul frazelor, dimensiunea morală şi asertivitatea. Aceasta din urmă înseamnă susţinerea propriilor opinii în mod civilizat, aducând argumente cât mai convingătoare. Alături de alte aspecte tehnice ale unui discurs,  argumentarea corectă a opiniilor poartă discursul spre cotele maxime ale frumuseţii lui.

Aşadar, problematica moralei în general este dată de lipsa de conştiinţă şi demnitate proprie. Un dialog intrapersonal sincer şi o educaţie optimă, formează adultul în a avea conştiinţă de sine şi demnitate, în a putea să-şi susţină cauzele ca şi actor social, în a putea astfel să schimbe lacunele din societatea în care activează. Conştiinţa civică şi cultura orgaizaţională sunt, imediat după dezvoltarea psihologică personală, părţile esenţiale ale gândirii unui om care doreşte să producă schimbare în bine acolo unde este nevoie.

Deficienţele ce se regăsesc în toate aceste dimensiuni expuse mai sus, fie că vorbim de individ needucat, de societate ,,adormită’’ sau de conducători cu influenţă negativă, m-au determinat să abordez această temă esenţială, din punctul meu de vedere, pentru o dezvoltare umană optimă. Exemplele expuse ce se regăsesc de-a lungul istoriei în materie de oratorie, retorică, discurs politic, sunt relevante în analiza temei propuse, reprezintând adevărate şi valoroase exemple de cum, fiecare dintre noi, poate deveni, prin muncă asiduă cu sine, un orator în mediul lui de activitate, cu precădere, socială.

Nu se poate vorbi însă despre oratorie fără a atinge cel mai înalt nivel de manifestare a sa, politica. Politica nu reprezintă un stâlp de sine stătător, nu este un parametru individualist, ci este strâns legată de dimensiunea morală, de binele comun al cetăţii. Astfel, discursul politic se încadrează în fundamentele moralei colective, al acelui context al societăţii domestice, unde omul este membru al societăţii politice, adică al statului. ,,Din punctul de vedere susţinut de Aristotel, binele public va câştiga o oarecare întâietate, întrucât el priveşte un număr mai mare de indivizi.’’[3] Aşadar, discursul politic pe care-l tratăm în lucrarea de faţă, în esenţă sa, este imperios necesar a fi gândit, scris şi relatat în numele omului ca membru al cetăţii, în numele actorului social, al fiecărui individ în parte, care, odată născut, se bucură de drepturile sale şi are obligaţiile sale de cetăţean conştient.

Lucrarea prezintă  un cumul semnificativ de informaţie în domeniul studiului graiului, începând cu reperele istorice, teoretice şi contemporane ale oratoriei, retoricii şi discursului, analizând cu precădere caracteristicile discursului politic în general, cel din Media, dar şi cel din Artă, continuând cu personalităţi marcante din istoria discursului de la Cicero până la Regele Mihai cu discursul său din 2011, trecând prin rolul educaţiei în formarea de buni vorbitori şi oferind chiar sfaturi concrete în elaborarea unui discurs excelent, şi încheind cu studiul de caz ce pune faţă în faţă două tipuri de discurs politic contemporan provenite din spaţii şi culturi diferite. De semenea, lucrarea oferă şi referinţe la pelicule celebre care au excelat în tematica discursurilor şi care au marcat cinematografia de-a lungul timpului, dar şi un veritabil cumul de păreri adunate ,,din popor’’.

REFERINŢE: 

[1] Duda, G., Introducere în teoria literaturii- Antologie- Aristotel- Poetica- fragmente, Ed. UPG Ploieşti 2009, p. 250, 251

[2] Idem

[3] Aristotel, Politica, Ed. Iri, Bucureşti, 2001, p.21

 

SuperBlog de toamnă_I`m in!

O pasiune pentru scris se citeşte în oglinda literelor aşternute pe hârtia avidă de nou.

Anul acesta m-am decis să iau şi eu parte la competiţia #superblog, cea mai cunoscută competiţie de blogging din România, prin care eşti provocat să scrii pe parcursul a 4 luni.

Aştept cu nerăbdare delicatesele subtile ale tematicilor propuse! 🙂

Let`s go!

21273046_1444530122297769_7496008958281508101_o

“Cerşetorul nu mai are nimic de pierdut…”

“Vreau pensie mare! Vreau pensie mare!”, striga azi un cerşetor bătrân “poposit” pe scările prăfuite şi mizere ale unui magazin… imaginea de vis a unei ţări coborâte în abisurile groazei… o mostră sau dacă vrei o definiţie clară a situaţiei nefaste în care se află România zilele astea când, mai sărăcită (nu săracă !!!) ca oricând de şleahta de incompetenţi care conduc, în frunte cu un popor care moţăie…moţăie…

“Lăsaţi-l, doamnă, că e nebun, nu vedeţi?”

Păi hai să măsurăm gradul de nebunie al unui om care strigă un adevăr şi ţi-l strigă şi ţie din gura lui, că tu eşti cam mută, în orice caz, moţăi în scaunul de vânzător fără să fii cetăţean…

“Degeaba râdeţi, că omul spune adevărul… « Ne râdem » degeaba…”

“Hi, hi, hi…” continuă doamna parcă născută şi trăită în puful de la Cornu`, absentă total din viaţa ei…

… Probabil o fi vreun amărât cu studii într-o viaţă trecută care şi-a pierdut casă, familie şi a ajuns în stradă…

Omu` nu era violent, dar avea un scop: se hâţâna şi cânta aria clară a “vreau pensie mare!”, astfel că toată piaţa centrală a oraşului vibra de glasul acestui om năpăstuit, pesemne purtător de cuvânt al poporului… Purta un sacou ponosit, probabil singurul rămas după presupusa tragedie…

Lumea trecea… lumea se uita… şi tot lumea râdea… râdea lumea de un glas purtător de mesaj… o lume care, în inconştienţa de animal social, se distra la, nu numai tragedia unui om, ci mai ales la tragedia propriei existenţe…

Un om al străzii cu o placă purtătoare de adevăr… a câta centime din creier ţi-a tresărit la auzul acestor vorbe?… Tu ai curajul nebunului sau ţi-e frică să-ţi pierzi “bunurile”?… că vorba `ceea… el nu mai are nimic de pierdut…

P1090887

Nici o societate nu poate fi numită “sănătoasă”, atâta timp cât în interiorul ei există oamenii străzii. 

©LiterAnART-31/08/2017

 

 

 

photo – arhiva personală

Acrobaţia de tip familist, în cădere liberă_realitatea românească cu iz de recenzie

Era odată un film franţuzesc care prezenta un cuplu (straight, nu vă speriaţi) tânăr, fericit, entuziast, ea- franţuzoaică, el- francez de origine arabă. Îndrăgostiţi lulea, frumoşi, încrezători, tinerii noştri se căsătoresc. Evident, după o scurtă perioadă, apare primul copil. În continuare fericiţi, parcă şi mai fericiţi cu un copil pe lângă ei. Vine şi al doilea. Treaba începe să capete alte dimensiuni, mai multă agitaţie, comunicarea între soţi se diminua, el servici, ea creştea copii. Vine şi al treilea, iar ea deja devenea victima unui fanatism de tip familist. El devenea din ce în ce mai agresiv, mai preoocupat de servici şi de nimic altceva. Comunicarea era aproape de zero. Deja începuseră scandaluri, chiar bătăi, iar femeia ajunsese o sclavă. Din sclava deja existentă, această femeie devine şi victima violului din partea “minunatului” soţ, în urma căruia se lasă cu burta mărită… Familiile celor doi nu intervin absolut deloc, ba din contră, familia lui este perfect de acord cu situaţia dată (conform religiei), iar familia ei se resemnează, intervenind frica de tip “trac”. Filmul se sfârşeşte în cădere liberă: această femeie, ajunsă la capătul puterilor, îşi ucide pe rând copiii, apoi se sinucide cu cel de-al patrulea în burtă.
Filmul este construit de aşa natură încât să te oripileze cu privire la decăderea pe care o poate avea un cuplu aflat în nevoi psihologice şi emoţionale diferite, aşteptări diferite şi orbire.
(nu dau numele filmului, las spre research petru curioşi)

Sună cunoscut? Păi parcă da, având în vedere cazul din România de zilele trecute cu biata femeie care s-a aruncat în faţa trenului cu tot cu trei plozi de mână şi cu unul pe drum.

Acum, ştiţi sintagma aceea celebro-mioritică “n-am mai fost, dar am mai vrut”?
Ei, luând în considerare preambulul cât şi aceste cazuri reale care ne scot din anonimat (şi din lista ţărilor civilizate), cam acesta este sloganul afiliat eternităţii cu care românul se poartă agale pe el însuşi prin ţărişoara numită România… Referindu-se iniţial la un loc la care tânjeşti să ajungi (şi care s-ar putea să nu-l vezi niciodată din motive economico-frustrate), sintagma în cauză poate fi contorsionată şi răsturnată după propriul înţeles. În articolul de azi, am să-l potrivesc după sensul “n-am mai fost prost, dar am mai vrut” (şi ţi-a reuşit glorios). Cui îi pot atribui această sintagma în tratarea subiectului de faţă? Păi unei figuri dintr-o categorie socială care îi tot dă înainte cu îndobitocirea populaţiei şi cu acrobaţia periculoasă de tip familist.

Recent, am auzit pe un post TV că este imperios necesar să torni cu cel puţin trei copii per familie ca să crească natalitatea şi să mai populăm şi noi ţărişoara că rămânem… în satele goale”. Asta mi-a adus aminte de scenariul de mai sus, dar şi de un altul pe care-l voi aminti mai târziu, precum şi de frânturi inspirate din realitatea vieţii cotidiene de care am auzit sau cu care m-am întâlnit în concret.

Un exemplu elocvent este chiar cel menţionat mai sus şi petrecut la noi recent. Evident că tam-tam-ul cazului nu a dus nicăieri, nu a dus nici la regândirea educaţiei, nici la reconsiderarea rolului femeii, nici la adaptabilitatea omului la era contemporană, nici la religion questioning, nici la nimic…
Mă întreb oare de ce…de ce în aceste condiţii şi cu un asemenea caz per “destul de des”, unii susţin şi chiar promovează acerb facerea de copii pe bandă. Care este logica? Sincer, sună cam dubios, sună a împingere spre catastrofă, moarte, sinucidere sau cum vreţi să-i spuneţi, ceea ce trimite către alte facte de tip psiho-social…

Apoi vine întrebarea: de ce ne-am depopulat ca ţară? Să fie oare scăderea natalităţii, femeile au rămas cumva sterpe şi trebuie să le injectăm “substanţă”, se stă la coadă la cereri pentru operaţii de legare de trompe?… sau ce?… Şi veni şi răspunsul: “da, pentru că nu se fac copii, a scăzut natalitatea”. Aoleu!! Mă gândesc că dacă ne REpopulăm cu plod după plod, când s-o mări nefericitul, se va reloca oricum prin altă ţărişoară (aceasta fiind prima opţiune pentru supravieţuire; deci România tot “în satele goale” rămâne…), iar dacă nu, îl va arunca părintele de undeva de sus… la propriu.

old-town-bridge-904301_960_720

Întâmplarea nefericită m-a făcut să meditez a câta oară …nu, nu asupra depresiei umane care s-a vehiculat în cazul femeii ce s-a aruncat în faţa trenului (din punctul meu de vedere, depresia este un răsfăţ cu accente sadice şi de multe ori de drama queen sau, în cel mai bun caz, o rătăcire a sufletului uman care ţipă după atenţie şi vindecare din partea celor dragi), ci asupra condiţiei generale a femeii de azi.

România prezintă un grad ridicat de conservatorism – nu suntem departe de rang fanatic şi aici dau exemplu un celebru articol care circulă zilele acestea în online despre un public figure (femeie), un articol pertinent şi de bun simt, zic eu, despre condiţia #FemeiiCuCopil2017; dacă cititm cu atenţie fără să o luăm personal, articolul chiar nu jigneşte pe nimeni, ci prezintă opinia unei femei despre acest fenomen al naşterii şi al avutului de kinderi; uşor de înţeles cum au curs sutele de comentarii ale gospodinelor în cazul ei… (nu dau nume, ci spre research). Stau serios să mă gândesc la starea de fapt psiho-emoţională a femeii care jigneşte altă femeie pentru alegerile făcute în viaţă… Să fie vorba oare de propriile frustrări, de propriile uri şi regrete?… Posibil. O cauză pe care eu o observ ar putea fi că noi, românii avem şi o viziune apocaliptică asupra procesului creşterii copiilor. Femeile românce, în general, nu sunt relaxate şi nu au bucurie în a-şi creşte copiii. Evident că acest aspect ţine şi de nivelul economic la ţării şi de buzunarul propriu, dar măcar dacă am face un efort şi ne-am schimba un pic atitudinea asupra acestui aspect, am vedea dincolo de limitările personale şi am accepta alegerile fiecăruia în parte. Până una alta, totul se traduce în mod frumos spus “frustrare”.

Întâmplarea face ca zilele trecute să mai aud pe cineva afirmând că “femeia de carieră nu este ok că nu are timp să-şi crească copiii”. În schimb are timp să-i conducă la moarte… Da, s-a zis în ştire că femeia aruncată în faţa trenului avea antecedente de suferinţă psihică. Nu contest, dar zic să ne uităm un pic în urmă şi să vedem care ar fi fost cauzele problemelor ei şi a gestului său de oroare.

Eu aş face apel încă o dată la educaţie şi mai ales la cea a adolescenţilor: cum furnizăm educaţia generaţiilor tinere? Cum scăpăm de gândirea înapoiată cum că nu avem nevoie de educaţie sexuală în şcoli, de chicotelile retarde de gen “cum să vorbim noi despre aşa ceva la clasă?” sau “ăştia ştiu de pe net mai multe ca noi” şi să trecem la discuţii inteligente şi constructive cu adolescenţii? Ca adolescent, fără îndrumare şi comunicare, afli numai ce ţi-e nociv de pe net şi ştim deja unde se ajunge de aici…

Uitaţi-vă la adolescenţii de azi şi gândiţi-vă că ei sunt victimele de mâine, nicidecum cetăţeni maturi şi responsabili: femeia sinucigaşă copleşită de un soţ abuziv care nu ştie să-i ceară altceva decât făcutu` de plozi, iar ea cu greu i se poate împotrivi că doar na, “asta e legea firii”.

Din păcate pentru NEeducaţi şi din fericire pentru oamenii treziţi, reproducerea nu este nici numele femeii şi nici scopul omului pe pământ (invit cu această ocazie la cercetare în domeniu), ci este o alegere a fiecăruia dacă şi când să facă copii.

Din statisticile sumbre, România are procentul cel mai mare de mame minore din Uniunea Europeană, iar noi încurajăm practic omorul, afirmăm sus şi tare că este ok, că oricum acesta este rolul femeii. Păi în acest sens, s-o numim “femelă’, deoarece condiţia ei de “om” s-a cam diminuat…

Că facem copii ca să luăm banii statului şi să trăim de pe urmă lor… asta e altă problemă gravă. Din propria experienţă de lucru, am văzut cazuri de femei şi cu 9 copii care habar n-au cum le mai cheamă (şi nici numele copiilor nu-l mai ţin minte), dar practică activ prostituţia cu fetele de 14-16 ani, iar pe cei mici îi trimite la cerşit. Religia şi tradiţia ne îndeamnă însă să facem copii că aşa e bine şi normal. Ce facem cu ei, cum îi creştem, ce le oferim…etc….”numai D-zeu ştie…” Sau, dacă nu avem probleme în a ne răspunde la asemenea întrebări, înţelegeţi, dragi fanatici de tip familist, că pur şi simplu unii oameni nu-şi doresc copii şi chiar este treaba lor.

N-ai mai fost prost, dar ai mai vrut…
Lăsând probabil o dâră acută de spălare de creiere prin online, diverse entităţi de tip #coaliţie au reuşit să răstoarne gândirea raţională a enoriaşilor şi să pună neuronii să danseze pe sârmă. Cum care sârmă? Sârma din exerciţiul de acrobaţie din interiorul familiei. Astfel, familia de azi se clatină foarte precar pe un fir de ignoranţă subţire, de unde tinde să o ia în jos, adică foarte în jos…
… ştiţi, ca în filmul “Cădere liberă” avându-l într-un rol magistral pe Michael Douglas, peliculă apărută prin anul `93 (regizată de Joel Schumacher), când noi abia ne frecam la ochi după o perioadă îndelungată de “fenomen Piteşti”. Drumul până la civilizaţie avea pentru noi multe cotituri pe care, de altfel, nici azi nu le-a luat, nu le-a ajuns şi nici nu le-a găsit pe de-a-ntregul şi alte “nu le-a…”. În aceste condiţii de primitivism în care ne aflam atunci, filmul acesta venea ca un arc peste timp şi ne arăta din faşă aşa-zisele consecinţe nefaste ale unui capitalism industrializat şi tehnologizat în exces, dar şi un iz de salvare strecurat prin schimbarea conştiinţei.

… Peste 20 de ani azi, e treaba fiecăruia dacă vrea copii, când şi cu cine, însă, înainte să te exprimi aberant, este negreşit treaba ta să meditezi din rolul de cetăţean activ, să te întrebi şi să te asiguri în cele din urmă că aceşti copii vor beneficia de o educaţie de calitate prin care societatea să nu rămână “în satele goale”. Altfel, turnăm cu copii pe care apoi îi aruncăm pe alte meleaguri sau la pubele…

N-ai mai fost prost, dar ai mai vrut… şi ţi-a reuşit…

 ©LiterAnART-22/08/2017

 

Previous Older Entries