“Biblioteca vie” extrasă din cinematografie_film review

Film interzis sub 18 ani – aşa scria ieri pe postul de televiziune unde am vizionat a treia oară o pelicula educaţională până în cel mai mic detaliu Jurnalul unui basketbalist, având ca protagonist pe foarte tânărul atunci (1995 – 21 de ani) Leonardo di Caprio. Ştiam că titulatura bulinei mai sus menţionată duce către sfera pornografică a filmografiei, şi mă întrebam ce are a face cu pelicula de faţă…

Păi cum să fie interzis sub 18 ani un film dedicat tinerilor, adolescenţilor începând cu 14 ani, având în vedere că intervalul vârstei tânărului din film era chiar între 13 şi 16 ani?!? …având în vedere că structura de bază a filmului este construită chiar în ideea de jurnal de “antidrog”: cum începe, de ce începe, care sunt simptomele, procesul conştiinţei şi procesul de salvare a victimei?…

Filmul face parte pe bună dreptate din categoria “lecţii de viaţă, de ilustrat şi dezbătut la clasă şi în familie”.

Intrigată de acest aspect şi mai ales pentru faptul că foarte recent am recomandat acest film tinerilor cu care am lucrat în acest an în cadrul demersurilor civice şi educaţionale judeţene, am decis să fac debutul recenziilor de film (la care mă tot gândesc de ceva vreme încoace, odată cu parcurgerea unor programe de formare foarte interesante şi utile în domeniu) cu această ocazie.    BasketballDiaries

Un tânăr aspirant la trofeul de NBA şi un viitor scriitor cu renume pus în umbra unei societăţi bolnave, nepăsătoare, calibrate în sens distructiv, ce nu poate oferi tinerei generaţii decât o singură opţiune în viaţă: viciul de orice natură sau de natura cea mai monstruoasă, periculoasă posibil – consumul şi adicţia de droguri.

Regizorul Scott Kalvert ecranizează un roman autobiografic de excepţie a lui Jim Carroll (autor, poet şi muzician american), iniţial scris sub formă de pagini de jurnal adunate între anii `63-`66 când acesta avea 13, respectiv 16 ani.

Nu întâmplător am ales să vizionez filmul a treia oară, precum lectura în triadă a oricărei cărţi pe care vrei să o aprofundezi după nivelurile de lectură. Cinematografia nu face nici ea excepţie în acest sens, mai ales dacă eşti un consumator pasionat de filme bune. Înainte de a analiza esenţa filmului de faţă, insist că un pic de teorie nu strică în acest sens.

Aşadar, cele trei niveluri de lectură se aplică cu succes şi în cazul nivelurilor de înţelegere ale unei pelicule, atunci când îţi doreşti cu adevărat să pricepi tot mai mult sau chiar pe deplin din ceea ce ai vizionat.

Primul nivel în cazul cinematografiei îl numesc simplu şi clişeistic “emoţia de telenovelă”. Aceasta ţâşneşte mai degrabă din identificarea intrigii pure. Care este firul narativ? Care este conflictul?

Al doilea nivel de înţelegere urmăreşte simbolisitica dialogului, a spaţiului de desfăşurare, identificarea mesajului, a moralei, nivel pe care îl putem numi, din nou clişeistic, “ce a vrut să spună autorul?”

Al treilea nivel tinde către înţelegerea profesionistă a tehnicii prin care a fost realizat filmul: mijloacele de realizare, unghiurile de filmare însoţite de observarea în detaliu a jocului actoricesc. Dacă ai ajuns la acest nivel pe care să fii capabil să-l analizezi în profunzime, ţi-ai răspuns la întrebarea legată de motivul pentru care a fost realizat filmul şi impactul său social.

Poate părea o triadă uşor de asimilat din prima vizionare şi că nu ar fi nevoie de trei vizionări ca să poată fi asimilat mesajul integral al peliculei. Evident că se poate, dar numai în cazul în care deja ţi-ai format ochiul prin exerciţiu constant de vizionare de filme (de artă). Cu toate astea, orice reluare a filmului preferat poate deconspira laturi pe care nu le observaseşi înainte. Iar filmele bune chiar merită revăzute oricând.

Întorcându-ne la pelicula noastră şi la viaţa zbuciumată a americanului Jim Carroll, pot să afirm cu certitudine că filmul este absolut desăvârşit din toate punctele de vedere: o poveste despre adolescenţă şi ale sale “valuri”, o critică socială în mijlocul căreia adulţii sunt blamaţi subtil pentru nepăsare, indiferenţă, neputinţă, un sistem educaţional pus la pământ, rolul de părinte responsabil pus sub semnul întrebării, jocul actoricesc al protagonistului Leo di Caprio fiind de categoria MV5BMjdlNzQxZGUtZTg5YS00ODg2LTkxMzctMDAyNmEwM2YyZjA4XkEyXkFqcGdeQXVyMTQxNzMzNDI@._V1_UX182_CR0,0,182,268_AL_premiilor “Oscar”, iar tehnica cinematografică dezvăluind în mod direct şi chiar agresiv mesajele puternice şi semnalele de alarmă ale unei societăţi bolnave. Este un film pe cât de dur, pe atât de necesar.

Puştiul nostru de Manhattan este un elev promiţător, excelează la sport, basketul fiind pasiunea sa, şi face faţă cu brio şcolii, deşi rigiditatea sistemului şi violenţa publică la care este supus de către un profesor, generează stări interioare de furie şi frustrare (cum era de aşteptat). Iată un prim aspect ce ne livrează informaţia că educaţia de masă nu corespunde standardelor formării unor adulţi maturi şi responsabili.

O mamă singură, disperată de traiul de zi cu zi şi mereu nemulţumită de fiul ei, un anturaj cu risc dar şi dorinţa de expasiune şi adrenalină specifică vârstei, îl conduc pe puştiul nostru în sfera narcoticelor: hoinăreala pe străzile Manhattan-ului, o night out începută cu praful banal ingerat pe nară, până la injecţia cu heroină şi dependenţa ucigătoare, nu e cale lungă. Este de remarcat parcursul descendent al tânărului de la etapă la etapă, timp în care adulţii din jur îşi continuă vieţile nepăsători. Dar dacă adulţii ar fi numai nepăsători, ar fi încă bine. Când adulţii vin la pachet cu probleme sexuale nerezolvate şi se tranformă în devoratori de suflete tinere, nu mai există scuză ci acuză după bine-cunoscutul titlu “Şi atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”.

Ce este important de remarcat – şi astfel revenind la ideea stipulată în primul paragraf – filmul este construit ca un manual de prevenţie şi risc, ca o serie de bad practices şi despre cum putem să le transformăm într-un ghid de good practices cu ajutorul celor puţini din jur cărora le pasă (şi de la care te aştepţi cel mai puţin) şi cu o voinţă proprie de fier.

Un caz de narcoman notoriu care devine un “profesor” în materie de “antidrog”. Cum poate un tânăr de 15 ani să depăşească stările de monstru pe care i le oferă adicţia de heroină şi să se transforme într-un public speaker de azi care oferă lecţii pozitive comunităţii?

Filmul mai reprezintă şi o definiţie a metodei de educaţie non-formală folosită în sfera non-profit (şi sper cât mai des şi în sistemul clasic de educaţie) numită “biblioteca vie” unde cărţile reprezintă oameni.

Nu am să fac apologia filmului până în cel mai mic detaliu, deoarece el trebuie văzut fără doar şi poate, el trebuie studiat la şcoală, el trebuie dezbătut în familie, el trebuie să fie resursă educaţională pentru asociaţiile şi instituţiile care se ocupă de sectorul “narcotice/prevenţie/risc/antidrog”. Cum facem să aducem în şcoală asemenea filme? …  

Cu această ocazie, recomand ca Media să înceapă să se preocupe mai mult de analiza pe niveluri de înţelegere a filmelor… poate aşa am putea să denumim şi noi bulina de pe ecran în mod corespunzător şi să înceapă şi televiziunea să facă educaţie pe bune… aşa cum se cuvine şi cum îi este şi rolul…

Mă întreb cum am putea denumi în adevăr prin bulină, filmele proteviste care promovează exclusiv violenţa fizică, verbală şi virtuală, fără a avea pic de învăţăminte, mesaje şi artă cinematografică adevărată? Nu de alta, dar din câte am observat, bulina acestor filme nu pune restricţii în nici un fel…

©LiterAnART – 08/07/2017

Mai multe despre metoda biblioteca vie aici http://www.artfusion.ro/v1/docs/biblioteca_vie.pdf

photo credits https://www.google.com/