Consiliu Consultativ pe Probleme de Tineret in Ploiesti/Prahova

Dupa 2 ani de mandat de #ambasador al #dialoguluistructurat cu TINEerii in judetul #Prahova, parte a retelei de ambasadori ai Forumului Tinerilor din Romania, dupa 9 luni alocate efectiv muncii de educatie civica si consultari cu tinerii la nivel local si dupa multe insistente catre autoritatile locale de a infiinta in judet un Consiliu Consultativ pe Probleme de Tineret, iata ca azi primesc in mod oficial un raspuns din partea Primarie Ploiesti, partener in demersul din anul 2017, un raspuns pozitiv – se aproba, inca din iulie (dar eu nu am fost anuntata oficial) prin Hotararea nr. 220 privind constituirea, pe langa Consiliul Local Ploiesti, a Consiliului Consultativ pe Probleme de Tineret al municipiului Ploiesti.
O veste buna pentru tinerii din #Ploiesti, pentru toti cei cu care am lucrat, elevi, profesori si, avand in vedere munca depusa de catre toti cei care doresc ca acestia sa aiba o voce in societate si sa se implice activ.
Pe langa Forumul Tinerilor din #Romania, aceasta solicitare a mai fost sustinuta de alte 2 entitati din Ploiesti ce lucreaza cu sectorul tineret.
~~~
Multumesc pe aceasta cale Forumului Tinerilor din Romania si lui Andrei Patrascu – coordonator retea, pentru toata sustinerea!
~~~
Pornim la un nou drum cu un nou mandat (si cu noi colegi in echipa) in care sustinem educatia tinerilor precum si implicarea activa a lor in comunitatile locale!
~~~
Un articol din presa locala la final de demers aici http://www.actualitateaprahoveana.ro/editia-electronica/actual/proiectul-caravana-cetateniei-active-dialog-structurat-cu-tinerii-in-prahova-18124#.WVPu650BUIc.facebook

CoverForumAmbasadori(1)

P1240621

Advertisements

M-am născut în ziua limbii române

Am pornit spre Odorheiu Secuiesc cu gândul să vorbesc tot în limba română, că doar suntem în România…ce mama naibii… Surpriză: de ziua mea, a limbii române, nu avusei voie să mă exprim în limba maternă, oricât de europenizată şi americanizată ar fi devenit ea, pe motiv că aş avea obligaţiunea să vorbesc în dialectul minorităţii de pe teritoriul în care mă născui… Şi uite aşa, un pamflet cu iz de mârşăvie fu “plantat” şi de Ziua Limbii Române, adică ieri, 31 august. Ce să-i faci, cineva se joacă la butoanele batjocurei…

Din tot acest scenariu, cel mai grav aspect mi se pare însă lipsa de atitudine acolo unde trebuie ea “răsărită” şi luarea de atitudine acolo unde ea nu se cuvine (noi, tot pe dos…) ale unor persoane importante pentru ţara asta, cât mai ales importante pentru biata limbă română şi rolul ei în societate: Academia.

O dată pe an sau cel mult de 3 ori, membri importanţi ai Academiei Române – cea mai înaltă instituţie culturală şi educaţională dintr-o ţară – ies şi se exprimă în legătură cu diversele aspecte ale urbei, îndeosebi cu deficitul din domeniul culturii şi al educaţiei.

O zi importantă de ieşit “pe sticlă” este chiar 31 august, Ziua Limbii Române când, cu un efort probabil semnificativ pentru vârsta şi comoditatea specifică academicianului român, însuşi un mare nume al acestei instituţii susţine un discurs “mare şi lat” în cadrul unui eveniment dedicat zilei în cauză.

Aş vrea să cred că în Academie nu se preumblă numai octogenari cu idei de secol XIX, ci şi oameni care trăiesc în anul 2017 şi care se pot adapta din mers unei societăţi în continuă schimbare. Din fericire, a existat un om care a dorit să schimbe ceva şi a trăit cât de cât în prezent (poate nu a făcut destule totuşi), reputatul Solomon Marcus care, din nefericire de dată asta, a plecat (deşi la o vârstă venerabilă) prea devreme pentru a avea un impact cu adevărat semnificativ în societatea românească, respectiv în sfera educaţiei unde, la momentul actual, este nevoie de cea mai mare atenţie şi implicare.

În 31 august a anului 2017, limba română este dezbătută, după părerea mea, cu idei mult prea învechite pentru generaţiile actuale. …Că dacă nu dezbatem, nu analizăm şi nu creăm pentru generaţiile noi, atunci înseamnă că suntem distruşi ca naţie… Din discuţiile care au însă loc în mai marile şi importantele instituţii din România, reiese faptul că tinerii au prea puţină importanţă în procesul educaţional, cultural, şi whatever alt domeniu în care sunt cuprinşi şi îşi desfăşoară activitatea…(uite că am americanizat şi eu acest discurs)

…ca spre exemplu: << “Se întâmplă lucruri care ne îngrijorează. Am auzit că se organizează, în momentul de faţă, o nouă reforma. S-a întâmplat cândva când un guvern a interzis oamenilor mai în vârstă să mai lucreze. Este o măsură atât de iraţională… împotriva culturii. Pentru că, dacă noi vrem să menţinem la institutele noastre oameni mai în vârstă, este că ei ştiu carte. Noi nu putem face marile dicţionare fără aceşti oameni. Se anunţă că trebuie să-i scot iarăşi pe oamenii ăştia, să-i oblig să renunţe la pensie. Dar ei au muncit 50 de ani pentru pensia asta. Iar acum îi obligăm să iasă, când avem nevoie de ei”, a afirmat Simion, director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară “George Călinescu” al Academiei Române, în cadrul unei dezbateri dedicate limbii române, găzduită de Clubul Academicienilor. >>

Sursă: https://www.agerpres.ro/cultură/2017/08/31/eugen-simion-către-premier-trebuie-să-rămânem-o-naţiune-culturală-nu-ne-obligaţi-să-ne-concediem-specialiştii-14-44-54

Sincer afirm că mă cam îngrijorează aceste cuvinte, mă cam îngrijorează că nu se oferă suficientă importanţă unei generaţii despre care se spune numai că este “distrusă”, că este “pierdută” şi alte apelative de gen, fără a medita măcar asupra faptului că poate aceste generaţii tinere şi foarte tinere, dacă li se oferă prilejul, este posibil să vină cu soluţii, idei şi paradigme de care octogenarii să nu fi auzit niciodată şi care, spre surprinderea lor şi a tuturor, să fie şi de folos în societate (!!!). Mă întreb oare ce fac domnii academicieni în afară ieşitului de sub “plapumă” de 3 ori pe an?…

Tot într-o pledoarie “demascată” şi tot domnul în cauză, a dezbătut ideea că limba română se pierde, ea se dizolvă, se amestecă necontenit cu “vulgul” altor limbi pentru că, nu-i aşa, există această era a globalizării “care ne distruge fiinţa”…în care folosim “k” în loc de “ca”, “tz” în loc de “ţ” etc. Greşit, domnule academician. Eu v-aş întreba simplu: ce este limba? Păi ea este un instrument de comunicare. UN INSTRUMENT, adică un organism viu supus schimbării şi adaptării la mediu. Aţi auzit de noile joburi ale secolului XXI care presupun multă altă terminologie de care d-voastră nu aţi auzit? …

Dacă vreţi să vorbim despre “anularea” limbii române că limbă “imaculată” a poporului mioritic, rog să ne întoarcem un pic în istorie şi să reflectăm la următoarele (vi le scriu aşa pe puncte, că aşa îmi place mie să explic, clar şi concis, ca reprezentant al generaţiei tinere):

  1. De ce aţi lăsat să se propage limbajul de lemn al erei comuniste care, din nefericire, reprezintă o etapă defavorabilă, o deteriorare în schimbările aduse limbajului de care vorbiţi? Da, exact, este vorba despre limbajul de lemn folosit încă în manualele din care studiază asiduu generaţiile tinere şi foarte tinere de azi, din anul 2017 (!!!); ce aţi făcut ca să schimbaţi această stare de fapt care dăinuie în timp şi spaţiu mioritic?
  2. Ce « întreprindeţi » (ca să folosesc un limbaj adecvat şi pe înţelesul octogenarilor) azi, de Ziua Limbii Române – 31 august 2017, pentru a schimba dezastrul analfabetismului funcţional la care s-a ajuns, tocmai din lipsă de gândire, creativitate şi discurs public? Vă întreb…
  3. Aţi auzit de existenţa unui sistem juridic tip Curte cu Juri de care România duce lipsă? Poate vă întrebaţi, domnilor academicieni, ce legătură are Curtea cu Juri cu subiectul de faţă… Păi are cea mai strânsă legătură: un sistem juridic sănătos are o Curte cu Juri în care există un avocat pledant şi nişte cetăţeni care gândesc responsabil şi cu capul lor; pledantul, adică un om care a fost pregătit în şcoală să devină orator, să stăpânească argumentaţia, practic să ştie să se exprime. Aţi avut vreodată un cuvânt de spus în acest sens? În a exista o cultură a argumentaţiei, un manual, o materie şcolară care să formeze liderii societăţii de mâine (advoco=a chema, a convoca_greacă veche)? 0… Va invit să vizionaţi nişte filme de referinţă în domeniu, ca spre exemplu “12 oameni furioşi” serialul “Ally McBeal” şi poate daţi un research mai departe…
  4. Domnilor academicieni, această instituţie pe care o formaţi, Academia Română, este un organism viu (şi el din fericire) şi are datoria şi responsabilitatea de a se implica în absolut orice domeniu din societate care are nevoie de atenţie şi « ajustare », practic sunteţi supraveghetorii şi « profesorii » unui sistem întreg. V-aţi gândit la acest aspect? Aţi format vreodată un grup de presiune, un grup responsabil cu a veghea la buna funcţionare a societăţii în toate sectoarele ei? Aţi încurajat şi întâmpinat vreodată pe lângă d-voastră tineri care să reprezinte liantul între generaţii şi cu care să lucraţi cot la cot pentru o Românie sănătoasă? 0…
  5. D-voastră ce credeţi despre formarea jurnalistică din România ? V-aţi implicat în discursul public “de pe sticlă”? Aţi venit cu soluţii la gramatica stâlcită care se propagă în presă de către oameni formaţi şi ei pe băncile şcolii româneşti fără intervenţie? 0…
  6. V-aţi gândit vreodată care sunt cauzele aşa-zisei degradări a limbii române de care tot amintiţi dar pentru care nu aveţi soluţii? Păi eu v-aş spune că, în ultimii 10 ani, cauza principală ar fi migraţia forţei de muncă. Ea reprezintă o sursă importantă de degradare a limbii materne. De ce permiteţi aşa ceva şi ce aţi făcut pentru români ca să prospere în ţară lor? 0…
  7. În acest moment, as we speak ca să fiu pe subiect, limba română se degradează în Ardeal sub ochii d-voastră. Şi dacă luăm în calcul istoria de care vă tot legaţi, hai să ne gândim la ruşinea care ni se aduce acum prin incidentul de ieri: un român nu este servit în limba română în ţara lui, într-un supermarket venit din Germania (!!??) pentru că romanul nu ştia maghiară. Cum explicaţi acest incident şi ce faceţi în acest sens? Da, vorbim tot de limba română şi preservarea ei. Şi cu Şcoala Ardeleană ce facem, d-lor academicieni ?…

… Zilele trecute, când am întâmpinat vizita preşedintelui Franţei în România, a lui Macron, tot ce am putut debita ca naţie au fost criticile de tip cancan cum că “tinerelul şi baba” nu se potrivesc; cum că nu ştiu ce fustă purtau primele doamne şi nu ştiu ce “genunche” se lăsau la vedere… E bine că ne preocupă estetica, mai puţin estetica morală…

Dar cea mai făină cancanărie a fost faptul că am criticat acerb faptul că Macron a venit să-şi susţină cauza ţării lui în context de colaborare politică. Păi nu e normal? Vă întreb… Şi noi ce-aveam de nu ne-am susţinut cauza ca naţie? Dar ştiţi cum e… e mai uşor să criticăm virtuţile altora de care noi ducem lipsă…

Din păcate, domnilor academicieni şi dragă Academie Română, acesta este adevărul crunt: nu aţi contribuit cu nimic la educaţia naţiei româneşti, deci nu aveţi nici un drept să veniţi să criticaţi că tinerii sunt inculţi, proşti, distruşi, că limba e pierdută, distorsionată etc…. este ruşinos să faceţi aşa ceva. Nu de alta, dar octogenari care se apropie vertiginos de suta de ani şi nu au fost în stare să tipărească un simplu manual de oratorie până acum, nu sunt demni de a critica pe nimeni, cu atât mai puţin de a reprezenta cea mai înaltă instituţie de cultură şi educaţie dintr-o ţară.

… iar eu, da, vorbesc din poziţia unui tânăr al societăţii româneşti care, la 30 de ani şi-un pic, e pe cale să tipărescă un manual de Scriere creativă la care a lucrat concret, în teren şi apoi intenţionează să-l aducă pe tapet ca instrument practic şi viu şi ca un exemplu de bună practică util, domnilor academicieni, pentru sistemul de învăţământ românesc care se “târăşte” pe coate şi “genunche” de 27 de ani, după cum este stipulat cu absurd şi umor caragialistic de către noul prost spus “manual” de educaţie fizică. Apropo, cum aţi lăsat să se tipărească un asemenea manual???… Va întreb… Aveţi pretenţia să se vorbească o limbă română imaculată cu asemenea publicaţii ale unui Minister de Ȋnvăţământ?…

fake-30346_960_720©LiterAnART-01/09/2017

Acrobaţia de tip familist, în cădere liberă_realitatea românească cu iz de recenzie

Era odată un film franţuzesc care prezenta un cuplu (straight, nu vă speriaţi) tânăr, fericit, entuziast, ea- franţuzoaică, el- francez de origine arabă. Îndrăgostiţi lulea, frumoşi, încrezători, tinerii noştri se căsătoresc. Evident, după o scurtă perioadă, apare primul copil. În continuare fericiţi, parcă şi mai fericiţi cu un copil pe lângă ei. Vine şi al doilea. Treaba începe să capete alte dimensiuni, mai multă agitaţie, comunicarea între soţi se diminua, el servici, ea creştea copii. Vine şi al treilea, iar ea deja devenea victima unui fanatism de tip familist. El devenea din ce în ce mai agresiv, mai preoocupat de servici şi de nimic altceva. Comunicarea era aproape de zero. Deja începuseră scandaluri, chiar bătăi, iar femeia ajunsese o sclavă. Din sclava deja existentă, această femeie devine şi victima violului din partea “minunatului” soţ, în urma căruia se lasă cu burta mărită… Familiile celor doi nu intervin absolut deloc, ba din contră, familia lui este perfect de acord cu situaţia dată (conform religiei), iar familia ei se resemnează, intervenind frica de tip “trac”. Filmul se sfârşeşte în cădere liberă: această femeie, ajunsă la capătul puterilor, îşi ucide pe rând copiii, apoi se sinucide cu cel de-al patrulea în burtă.
Filmul este construit de aşa natură încât să te oripileze cu privire la decăderea pe care o poate avea un cuplu aflat în nevoi psihologice şi emoţionale diferite, aşteptări diferite şi orbire.
(nu dau numele filmului, las spre research petru curioşi)

Sună cunoscut? Păi parcă da, având în vedere cazul din România de zilele trecute cu biata femeie care s-a aruncat în faţa trenului cu tot cu trei plozi de mână şi cu unul pe drum.

Acum, ştiţi sintagma aceea celebro-mioritică “n-am mai fost, dar am mai vrut”?
Ei, luând în considerare preambulul cât şi aceste cazuri reale care ne scot din anonimat (şi din lista ţărilor civilizate), cam acesta este sloganul afiliat eternităţii cu care românul se poartă agale pe el însuşi prin ţărişoara numită România… Referindu-se iniţial la un loc la care tânjeşti să ajungi (şi care s-ar putea să nu-l vezi niciodată din motive economico-frustrate), sintagma în cauză poate fi contorsionată şi răsturnată după propriul înţeles. În articolul de azi, am să-l potrivesc după sensul “n-am mai fost prost, dar am mai vrut” (şi ţi-a reuşit glorios). Cui îi pot atribui această sintagma în tratarea subiectului de faţă? Păi unei figuri dintr-o categorie socială care îi tot dă înainte cu îndobitocirea populaţiei şi cu acrobaţia periculoasă de tip familist.

Recent, am auzit pe un post TV că este imperios necesar să torni cu cel puţin trei copii per familie ca să crească natalitatea şi să mai populăm şi noi ţărişoara că rămânem… în satele goale”. Asta mi-a adus aminte de scenariul de mai sus, dar şi de un altul pe care-l voi aminti mai târziu, precum şi de frânturi inspirate din realitatea vieţii cotidiene de care am auzit sau cu care m-am întâlnit în concret.

Un exemplu elocvent este chiar cel menţionat mai sus şi petrecut la noi recent. Evident că tam-tam-ul cazului nu a dus nicăieri, nu a dus nici la regândirea educaţiei, nici la reconsiderarea rolului femeii, nici la adaptabilitatea omului la era contemporană, nici la religion questioning, nici la nimic…
Mă întreb oare de ce…de ce în aceste condiţii şi cu un asemenea caz per “destul de des”, unii susţin şi chiar promovează acerb facerea de copii pe bandă. Care este logica? Sincer, sună cam dubios, sună a împingere spre catastrofă, moarte, sinucidere sau cum vreţi să-i spuneţi, ceea ce trimite către alte facte de tip psiho-social…

Apoi vine întrebarea: de ce ne-am depopulat ca ţară? Să fie oare scăderea natalităţii, femeile au rămas cumva sterpe şi trebuie să le injectăm “substanţă”, se stă la coadă la cereri pentru operaţii de legare de trompe?… sau ce?… Şi veni şi răspunsul: “da, pentru că nu se fac copii, a scăzut natalitatea”. Aoleu!! Mă gândesc că dacă ne REpopulăm cu plod după plod, când s-o mări nefericitul, se va reloca oricum prin altă ţărişoară (aceasta fiind prima opţiune pentru supravieţuire; deci România tot “în satele goale” rămâne…), iar dacă nu, îl va arunca părintele de undeva de sus… la propriu.

old-town-bridge-904301_960_720

Întâmplarea nefericită m-a făcut să meditez a câta oară …nu, nu asupra depresiei umane care s-a vehiculat în cazul femeii ce s-a aruncat în faţa trenului (din punctul meu de vedere, depresia este un răsfăţ cu accente sadice şi de multe ori de drama queen sau, în cel mai bun caz, o rătăcire a sufletului uman care ţipă după atenţie şi vindecare din partea celor dragi), ci asupra condiţiei generale a femeii de azi.

România prezintă un grad ridicat de conservatorism – nu suntem departe de rang fanatic şi aici dau exemplu un celebru articol care circulă zilele acestea în online despre un public figure (femeie), un articol pertinent şi de bun simt, zic eu, despre condiţia #FemeiiCuCopil2017; dacă cititm cu atenţie fără să o luăm personal, articolul chiar nu jigneşte pe nimeni, ci prezintă opinia unei femei despre acest fenomen al naşterii şi al avutului de kinderi; uşor de înţeles cum au curs sutele de comentarii ale gospodinelor în cazul ei… (nu dau nume, ci spre research). Stau serios să mă gândesc la starea de fapt psiho-emoţională a femeii care jigneşte altă femeie pentru alegerile făcute în viaţă… Să fie vorba oare de propriile frustrări, de propriile uri şi regrete?… Posibil. O cauză pe care eu o observ ar putea fi că noi, românii avem şi o viziune apocaliptică asupra procesului creşterii copiilor. Femeile românce, în general, nu sunt relaxate şi nu au bucurie în a-şi creşte copiii. Evident că acest aspect ţine şi de nivelul economic la ţării şi de buzunarul propriu, dar măcar dacă am face un efort şi ne-am schimba un pic atitudinea asupra acestui aspect, am vedea dincolo de limitările personale şi am accepta alegerile fiecăruia în parte. Până una alta, totul se traduce în mod frumos spus “frustrare”.

Întâmplarea face ca zilele trecute să mai aud pe cineva afirmând că “femeia de carieră nu este ok că nu are timp să-şi crească copiii”. În schimb are timp să-i conducă la moarte… Da, s-a zis în ştire că femeia aruncată în faţa trenului avea antecedente de suferinţă psihică. Nu contest, dar zic să ne uităm un pic în urmă şi să vedem care ar fi fost cauzele problemelor ei şi a gestului său de oroare.

Eu aş face apel încă o dată la educaţie şi mai ales la cea a adolescenţilor: cum furnizăm educaţia generaţiilor tinere? Cum scăpăm de gândirea înapoiată cum că nu avem nevoie de educaţie sexuală în şcoli, de chicotelile retarde de gen “cum să vorbim noi despre aşa ceva la clasă?” sau “ăştia ştiu de pe net mai multe ca noi” şi să trecem la discuţii inteligente şi constructive cu adolescenţii? Ca adolescent, fără îndrumare şi comunicare, afli numai ce ţi-e nociv de pe net şi ştim deja unde se ajunge de aici…

Uitaţi-vă la adolescenţii de azi şi gândiţi-vă că ei sunt victimele de mâine, nicidecum cetăţeni maturi şi responsabili: femeia sinucigaşă copleşită de un soţ abuziv care nu ştie să-i ceară altceva decât făcutu` de plozi, iar ea cu greu i se poate împotrivi că doar na, “asta e legea firii”.

Din păcate pentru NEeducaţi şi din fericire pentru oamenii treziţi, reproducerea nu este nici numele femeii şi nici scopul omului pe pământ (invit cu această ocazie la cercetare în domeniu), ci este o alegere a fiecăruia dacă şi când să facă copii.

Din statisticile sumbre, România are procentul cel mai mare de mame minore din Uniunea Europeană, iar noi încurajăm practic omorul, afirmăm sus şi tare că este ok, că oricum acesta este rolul femeii. Păi în acest sens, s-o numim “femelă’, deoarece condiţia ei de “om” s-a cam diminuat…

Că facem copii ca să luăm banii statului şi să trăim de pe urmă lor… asta e altă problemă gravă. Din propria experienţă de lucru, am văzut cazuri de femei şi cu 9 copii care habar n-au cum le mai cheamă (şi nici numele copiilor nu-l mai ţin minte), dar practică activ prostituţia cu fetele de 14-16 ani, iar pe cei mici îi trimite la cerşit. Religia şi tradiţia ne îndeamnă însă să facem copii că aşa e bine şi normal. Ce facem cu ei, cum îi creştem, ce le oferim…etc….”numai D-zeu ştie…” Sau, dacă nu avem probleme în a ne răspunde la asemenea întrebări, înţelegeţi, dragi fanatici de tip familist, că pur şi simplu unii oameni nu-şi doresc copii şi chiar este treaba lor.

N-ai mai fost prost, dar ai mai vrut…
Lăsând probabil o dâră acută de spălare de creiere prin online, diverse entităţi de tip #coaliţie au reuşit să răstoarne gândirea raţională a enoriaşilor şi să pună neuronii să danseze pe sârmă. Cum care sârmă? Sârma din exerciţiul de acrobaţie din interiorul familiei. Astfel, familia de azi se clatină foarte precar pe un fir de ignoranţă subţire, de unde tinde să o ia în jos, adică foarte în jos…
… ştiţi, ca în filmul “Cădere liberă” avându-l într-un rol magistral pe Michael Douglas, peliculă apărută prin anul `93 (regizată de Joel Schumacher), când noi abia ne frecam la ochi după o perioadă îndelungată de “fenomen Piteşti”. Drumul până la civilizaţie avea pentru noi multe cotituri pe care, de altfel, nici azi nu le-a luat, nu le-a ajuns şi nici nu le-a găsit pe de-a-ntregul şi alte “nu le-a…”. În aceste condiţii de primitivism în care ne aflam atunci, filmul acesta venea ca un arc peste timp şi ne arăta din faşă aşa-zisele consecinţe nefaste ale unui capitalism industrializat şi tehnologizat în exces, dar şi un iz de salvare strecurat prin schimbarea conştiinţei.

… Peste 20 de ani azi, e treaba fiecăruia dacă vrea copii, când şi cu cine, însă, înainte să te exprimi aberant, este negreşit treaba ta să meditezi din rolul de cetăţean activ, să te întrebi şi să te asiguri în cele din urmă că aceşti copii vor beneficia de o educaţie de calitate prin care societatea să nu rămână “în satele goale”. Altfel, turnăm cu copii pe care apoi îi aruncăm pe alte meleaguri sau la pubele…

N-ai mai fost prost, dar ai mai vrut… şi ţi-a reuşit…

 ©LiterAnART-22/08/2017

 

MANUAL de mişcare în masă sau cum teoria bate practica

Zilele acestea tot citesc şi mă minunez în legătură cu “preafericitul” manual de educaţie fizică care şi-a făcut apariţia în haosul necontrolat din învăţământul românesc… Adică el mai lipsea, parcă poposit ca cireaşa de pe tortul ce anunţă cu fast decesul sistemului… Tortul nu este nici el un oarecare, ci unul care pune grăsimea pe crupe bine de tot şi în timp scurt că doar, lipiţi de bancă şi cu mâinile la spate, nu avem cum să consumăm calorii şi eventual câteva kilograme bune… Săracii copii, mă uit în jur în fiecare zi şi observ foarte mulţi obezi…rămâne să mă întreb ce fac părinţii în cauză şi cum iau problema greutăţii excesive în mâini, că de sistem ne-am lămurit: i-a înfipt bine pe puşti în bănci.

Sincer, mi-e greu să-mi revin din coşmarul manualului cu pricina, din şocul provocat de noua carte alias “sfânta mişcare” trecută de pe teren în rândurile strâmte de carte şi de clasă…

Meditez la logica făptuitorilor de manual care, se pare, au mers pe următorul principiu: oricum nu se face sportul, mai ales la ţară, iar copiii stau săracii degeaba o oră sau fug în “abandon şcolar” că “nu facem ora de sport, plecăm mai devreme”.e656a16409e070de84bd11d4aaf435fd

Evident, cauzele sunt bine cunoscute: nu avem resurse de nici un fel – săli de sport, echipamente etc. – iar unii profesori (după cum personal am întâlnit) au probleme cu alcoolul. Probabil au uitat că predau materia “educaţie fizică”.

Dacă ne gândim profund, materia există doar pe hârtie, că ea nu se face oricum, aşa că de ce să nu o mai menţionăm şi pe alte hârtii decât pe cele de secretariat, respectiv în filele unui manual care ne învaţă cum să dăm în minge. Aşadar, logica este clară: nu vom mai sta degeaba la sport, ci vom sta cu folos: vom avea ce lectura.

Îmi imaginez saltele de gimnastică de la 1900 toamna, pline de purici şi alte microabe de sezon (!!!), cum vin ele în completarea manualului cu pricina care ne va spune exact: una pe dreapta, două pe stânga, dar mai uşor cu rostogolirile că ne rupem oasele.

Ar fi de râs, dacă n-ar fi tragic… dacă nu aş fi cunoscut îndeaproape situaţia şcolilor din rural şi aberaţiile pe care ţi le trântesc directorii dacă cumva vrei să mobilizezi elevii la sport. Tocmai de acest aspect mi-am adus aminte de scriu aceste rânduri, din peripeţiile personale prin şcolile din România.

Anul trecut, aflându-mă în postura de a preda sportul celor de gimnaziu, s-a început cu “nu se poate, nu avem sală, nu avem mingii, nu avem, nu putem…”. Evident deranjată de situaţie şi cu planuri mari de a reabilita situaţia locală, am cerut pentru început o minge nouă, că doar şcoala şi-ar permite măcar atât, pentru o porţie de mişcare de o oră/săptămâna. Cererea însă a fost cam exagerată… Iar restul, într-o poveste de zile mari aici https://ananedelcu.wordpress.com/2016/10/20/literatura-categoria-grea/ (e nevoie de o doză de răbdare pentru a citi totul din categoria “viaţa bate filmul”).

Concluzia este că manualul nostru cel nou încheie cu mare succes un ciclu al tembelismului înfipt în permutările din sistemul nostru de educaţie. Adică, până la urmă, de ce ar avea şi elevii noştri acces la săli de sport moderne, cu duşuri, cu vestiare, cu echipamente complete şi de o oră de sport zilnică (cum se practică în SUA de exemplu şi cum şi este normal; iar dacă vrem şi manual, să fie şi el, dar aferent unor ore de sport consistente !!!), dar şi de o educaţie în materie de nutriţie?… Când am putea să stăm cuminţi în bancă (cu mâinile la spate) şi să învăţăm să dăm cu mingea din cărţi.

Avem şi noi câţiva olimpici (bătrâni deja) la sport, dar sportul de masă a rămas îmbâcsit, cuprins într-un manual nefericit…

©LiterAnART

Raport_Caravana Cetateniei Active PH 2017

Sfarsitul lunii iunie marcheaza si finalul demersului prahovean pe dialog structurat cu TINErii – “Caravana Cetateniei Active” 2017.

Toate detaliile aferente acestei initiative pot fi parcurse in raportul anexat aici RAPORT-Caravana-Cetateniei-Active-PH-2017

Antet Reteaua Nationala de Ambasadori

18813264_10211892465523546_7195314584089370676_n

Patriot pe burta goală sau Cum e “să fii mândru”

Sfârşit de 24 Ianuarie – o altă zi importantă pe care românul s-o sărbătorească cu fast: “să fim patrioţi!”, “să ne exprimăm patriotismul!”, “de ce nu ies tocmai tinerii la festivismele lui 24 ianuarie?”, chiar nu mai sunt interesaţi de istorie şi patriotism?”…

Deja “să fim patrioţi”, “mândrii că suntem români” este de prea mult timp un clişeu de “3 la 10 lei”. Doar că partea cu “tinerii” devine, după părerea mea, chiar penibilă. Cu surle şi trâmbiţe şuieră pe la posturile TV şi din gurile neobosite ale jurnaliştilor cât şi ale invitaţilor prezenţi, “de ce nu sunt tinerii la <horă>?”

Păi hai să luăm categoria “tânăr” şi s-o disecăm pe toate laturile problemei, să vedem dacă din autopsia cu pricina iese ceva util. În primul şi-n primul rând, sistemul de educaţie, pentru acest tânăr, se zbate, este mult prea bolând că să-i mai şi formeze acestui tânăr o conştiinţă de adevărat cetăţean, sau, după limbajul european, de actor social. Ce să ştie şi să facă acest tânăr dacă la şcoală, în majoritate, i se aplică sintagma “tu când vorbeşti cu mine să taci”? Nu vorbesc din cărţi, vorbesc din experienţa unui tânăr care s-a mişcat prin cancelarii şi prin clasele de nivel liceal, deci cu cea mai vulnerabilă, dar şi cea mai avidă de informaţie generaţie. Atelierele de educaţie civică pe care le-am iniţiat din rolul meu de ambasador al dialogului structurat, m-au făcut să văd şi mai clar că acest tânăr este în căutare cu lumânarea (pe bune) de oameni care să-l înţeleagă, care să-l asculte şi să-i valideze părerile. Trist…foarte trist să observi cum generaţia tânără îşi caută ca un câine un “adăpost” unde să simtă că se poate dezvolta. Astfel, orele mele de invitaţie la dezbatere, identificare de probleme şi soluţii s-au transformat în adevărate agore ale cetăţeniei active. Însă, în limita posibilităţilor de timp şi resurse, numărul tinerilor care au parte de educaţie non-formală nu este prea mare, deşi colcăie de programe Erasmus şi altele ca ele pe toate platformele educaţionale şi de tineret. Cu siguranţă însă, că aceste oportunităţi nu ajung la urechile tânărului, profesorul nefiind informat în acest sens. Şi dacă ar fi, “ce-mi pasă mie?”, “Proiect european? Ha…nu mă bag la aşa ceva” sau “în săptămâna altfel, oricum stăm acasă”…ca să nu mai spunem de abordarea unor astfel de metode….

Acest tânăr pe care ba îl criticăm acerb pentru ceea ce este şi ce face sau ce nu ştie, ba îl vrem activ şi patriot.

Acest tânăr român se zbate între 3 rele unele mai scăpate din infern ca altele: familia îl ignoră fiind preocupată de “profesiunea mea corporaţiunea” şi de creditele pe 30 de ani, sau, din contră, unele n-au cu ce să-i îmbrace şi hrăni, rămânând suspendaţi în nivelul 1 de Maslow; şcoala care….deja am spus…; şi societatea care trage de tânăr din toate direcţiile – piaţa muncii nehrănită şi la propriu şi la figurat, deci, implicit un trai după care alergi zi de zi, doar doar l-oi prinde şi l-oi domestici un pic, ca să simţi şi tu că trăieşti decent şi cu toţi boii acasă (la mansardă şi în ogradă).

Păi cum să ceri tânărului să fie patriot? Pentru ce şi pentru cine să fie el patriot, cum să spele el toate greşelile adulţilor din jurul lui şi să aibă grijă şi de el şi de societate? E ca şi cum un copil rămâne îndatorat vieţii din cauza neputinţelor părintelui. Cam cât de mare să fie frustrarea?

Mai deunăzi, cineva mi-a spus că este de acord cu acea sintagmă cum că unii nu sunt născuţi să ia bacul, comentariu făcut, culmea, de o tânără. Mă gândeam la mecanismul preluării informaţiei unei generaţii anterioare (sau mai multor) unde canalul de gândire personală şi analiză critică lipseşte. Aşa zice lumea, aşa trebuie să fie…Ei, dacă această sintagmă “fuse dată pe post” va trebui să fie şi adevărată. Şi uite aşa, tânărul care e bombardat de aceste informaţii despre generaţia sa, face stânga-mprejur, se încarcă în TIR şi străbate Europa în căutarea supravieţuirii. TIR-ul ca TIR-ul, dar să speli la fund gerontocraţia, e impardonabil. Apoi, “Europa sucks”, “tot mai bine e acasă”, deşi aici cam faci foamea, iar cărămizile casei nu se pot pune la zid decât prin munci grele şi veri pierdute punând perete cu perete, cameră cu cameră, mobilă cu mobilă etc, şi-n câţiva ani te faci om.

Şi tot mai deunăzi, urechile mi-au mai auzit o contorsiune: “e plecat în afară? Las` că e bine…”. Mă întreb dacă şcoala, familia, societatea nu trebuie să formeze tînărul să schimbe în bine ţara lui, fără să fie încurajat să dea bir cu fugiţii, să evadeze din carceră şi să muncească pe pământ străin, pe care apoi, culmea cinismului, îl mai şi critică: “ăia sunt aşa, să vezi ce proşti sunt ăia, dar copiii noştri nici nu se compară cu ai lor” etc.

În adevăr, de fapt tragem apa la WC peste destinul acestui tânăr…şi-apoi îl vrem patriot.

Sclavia e de multe feluri: corporaţiune ambalată la costum şi 4 ace, unde 7 din 7 să muncim pentru un salariu de 10 ori mai mic decât al aceleiaşi firme în alte ţări; munca de jos în UE, viitorul tânărului sclav de Uniune Europeană, devenit deja un robot furat de pe băncile şcolii neterminate, care va sfârşi a calcula perimetrul casei.

Patriotism…ce este el de fapt? Cum pretind adulţii de la acest tânăr să schimbe ceva, când, de fapt, nu-l încurajează absolut deloc spre noutate, implicare, vizionarism şi inţiativă? Cum l-am lăsat pe tânăr în ultimii 27 de ani să vină cu ceva nou? Cum l-am lăsat să devină patriot adevărat şi să schimbe cursul istoriei recente? În ce mod l-am încurajat către o Românie modernă? Evident, uitându-ne “pe străzi”, în nici un fel, sau, ca să nu fim ursuzi, într-un fel în care consistenţa nu s-a format încă.

În România, la 40 de ani, eşti încă “generaţia în blugi”…mă bucur însă că, abia anul trecut, 1-2 tineri de 25-30 de ani au reuşit să ocupe nişte funcţii publice pe bune. Şi aceia priviţi ca nişte intruşi.

Personal, fac parte dintr-o generaţie care s-a implicat şi se implică, după propriile puteri şi posibilităţi, în educaţia celor de după ea. Ca mine, mai sunt, sunt destui, dar niciodată suficienţi. Aceşti tineri au înţeles că “acasă-muncă” şi “muncă-acasă” nu e suficient în “a fi om”, implicit “a fi cetăţean”.

Patriot? Cum e să fii patriot? Să baţi hora la fiecare festivism din an, să râzi la aberaţiuni, să-i dai cu duşca precum “fermierul” român la crâşma satului după ce şi-a vândut “ferma”? (oare de ce facem mişto de francezi că îşi spun “fermieri” sau artizani”??? când ei chiar asta sunt? Şi da, o fac cu tot sufletul şi responsabilitatea!).

Patriot, aş spune eu, înseamnă să te trezeşti din lene, din starea de somn pe care ţi-o furnizează “dormeo” chiar de dimineaţă.

Patriotism înseamnă să fii cetăţean al polisului (de aici “politică” dacă nu ştiam deja), să activăm, să ne cerem drepturile, să semnalăm, să vrem ca ţara noastră să fie ok, să facem propuneri, să activăm politic (da, politic înseamnă să activezi în polis=cetate=oraş). Te-ai născut, eşti parte din polis, eşti responsabil, cum şi polisul este responsabil pentru membrii ei.

Patriotism, nu în ultimul rând, înseamnă să-ţi pui întrebarea: Eu cum vreau să arate România lui 2017 şi mai departe? Ca o ţară civilizată cu tot ce presupune acest aspect sau ca o ţară de lumea a IV-a pe care, din nefericire, am reuşit s-o inventăm?…

Sfârşit de 24 Ianuarie…o altă zi importantă pe care românul s-o sărbătorească cu fast: ce să sărbătorim? Ruşinea că de 27 de ani n-am reuşit mai nimic? Că n-am reuşit să facem unirea cu Moldova?…păcat de istorie…câteodată ne pătează obrazul…asta dacă-l simţim înroşit…

©LiterAnART

foto11

 

“Cornu` si laptele”, o parodie de mic dejun

România 2017 – corn şi lapte pentru un mic dejun sănătos…!!!

Zi de zi copiii români primesc la şcoală acest corn, căruia nu i-am găsit încă o denumire pe măsură, însă, uitându-mă atent la el, mi-e clar că nu poate fi comestibil. Am avut însă şi curiozitatea să-l încerc. De îndată ce l-am deplastifiat din a sa “mantie” (ca să nu mai vorbim despre cantitatea de plastic folosită zilnic prin care poluăm mediul !!!), am dat de un strat străveziu de făină mucegăită prin care puteai privi “la tablă”. Încă de la prima muşcătură mi s-au sterpezit dinţii în fărâmiciunea acestui aluat fictiv, gândindu-mă că nici porcilor din ogradă nu le poţi da aşa ceva, că s-ar putea să se supere şi să te alerge prin toată curtea, asta ca o ofensă adusă animalelor domesticite: “Dacă mă domesticişi, măcar să fie pe bune şi să fiu tratat regeşte, fără chinuri ascunse”.

…şi uite aşa ne hrănim generaţiile următoare cu dumicaturi de la mesele stăpânilor şi apoi ne mirăm că le avem obeze, diabetice, cu “sindroame” care mai de care…

Cum poate, sau mai bine spus, cum îşi permite un minister al Educaţiei să-şi bată în aşa hal joc de aceşti copii??? …şi chiar nici un părinte să nu se sesizeze (de fapt o cumunitate extinsă de părinţi, asta ca să simţim şi noi că am schimbat ceva la nivel macro).

Până una alta, copilului român i se oferă această oroare zi de zi la şcoală. Şi nu, nu contează că-l poate refuza, contează că i se permite sistemului să “arunce” aşa ceva în ograda şcolilor…halal educaţie pentru sănătate şi management al calităţii…auzi, “sistem de siguranţa alimentului”…probabil de siguranţa bolii…

Laptele o fi cu lapte?…

©LiterAnART

p1230920

p1230918

Previous Older Entries