Quijote ~ dintr-un stup fizic limitativ într-unul vast vizionar_RECENZIE FILM #CinEd

Un Quijote al Spaniei rurale prăfuite de vânturile puternice, descris subtil în anii `70 prin intermediul unui stil regizoral inconfundabil – Víctor Erice, un regizor spaniol renumit, acum în vârstă de 77 de ani care, în 1973, își face debutul cu pelicula “El espiritu de la colmena” în traducere “Spiritul stupului”.

Un film cu greutate, plin de simboluri despre umanitate și despre (non)valorile societății de atunci, dar cu mari repercursiuni în era actuală. Pe scurt: anii `40, un sătuc din Spania rurală, o fetiță de 7 ani rămâne marcată de vizionarea filmului Frankenstein (1931), fapt ce îi intensifică lumea interioară deja destul de profundă și imaginativă.

Deoarece în analiza filmului am descoperit o listă consistentă de idei și mijloace de punere a acestora în peliculă, am să decurg la bunul obicei de a clasifica analiza filmului în chiar aceste două categorii: idei și mijloace de expresie vizuală. Nu înainte de a explica, cum se cuvine de altfel, titlul.

Spiritul Stupului (afiș)“Spiritul stupului” – prima dată când am auzit acest titlu, m-am dus automat cu gândul la Steiner și a sa filosofie asupra umanității ca fiind în formă perfectă, imaginea stupului de albine: organizare clară, muncă, precizie, ierarhizare și un rezultat pe măsură: mierea – alimentul suprem. Cu alte cuvinte, dacă omenirea ar fi organizată după modelul stupului de albine, ar fi perfectă și ar produce și ceva ultra calitativ, tradus prin bunăstarea de toate tipurile și iubirea ce învăluie acest context mirific.

De data aceasta însă, și venind în totală contradicție cu teoriile lui Steiner, am descoperit la Erice un stup de albine cu o conotație negativă: un cazon-stup de tip cazon-armată (luând în considerare timpul în care este plasat filmul), unde stupul reprezintă practic și în esență un șablon de tip “patul lui Procust” – ierarhie asupritoare și nedreaptă, muncă în exces, supraveghere, hiper-organizare, robotizare, închisoare, geometrizare, rigoare – care nu poate produce deci ceva bun, respectiv mierea, rezultatul final.

Metafora stupului este reprezentată aici atât ca o consecință a războiului și impactul asupra individului, cât și ca familia- nucleu în tot acest context, unde iubirea este inexistentă, ea nu se mai pune în discuție. Nu în ultimul rând, dar în cel mai concret sens, familia portretizată aici de Erice este crescătoare de stupi de albine, mai precis tatăl fiind acela care se ocupă integral de această muncă. Familia este reprezentată prin cei doi părinți, femeia fiind cu mult mai tânără decât bărbatul, și cele două fiice: Ana și Isabel.

Ana, o fire interiorizată, cu o lume imaginativă profund intuitivă și apăsătoare pentru un copil de doar 7 ani, este prezentată în antiteză cu sora ei, o fire realistă, avidă de jocuri periculoase și morbide duse către extrem, către înscenarea propriei morți. Într-un mod evident, regizorul ne pune în față cele două variante posibile de supraviețuire ale generațiilor tinere, un “așa da” și un “așa nu”: simțind profund și posedând o intuiție ce poate schimba lumea în bine sau perpetuând greșelile trecutului istoric, implicit al părinților expuși la pierderea umanității și supuși la un sec amar. Acest aspect face din peliculă să reprezinte un avertisment clar asupra creșterii și dezvoltării generațiilor viitoare, mai ales în context socio-politic precar (anii `40).

Regizorul se bazează mult pe valorile esențiale ale copilăriei regăsite aici în fetița Ana: inocența și mai ales intuiţia ce-i permite unui copil să cunoască cu mult mai bine lumea din jurul ei, să o ghicească, să se uite la ea ca la o carte deschisă și să și știe ce are de făcut mai departe. Oare ce se întâmplă cu omenirea de-și pierde capacitatea intuitivă devenind adult? O întrebare la care să reflectăm… Oare educația are un rol important aici?

Dramele războiului sunt colosale: dincolo de impactul mental și emoțional puternic pe care-l lasă un război în conștiința omului, regizorul creează un al doilea cadru, sugerat doar prin intermediul unei scrisori și a apariției unui posibil dezertor: povestea clasică a femeii îndrăgostită de un bărbat ce pleacă la război și nu se mai întoarce, ea fiind nevoită să se căsătorească cu un alt bărbat mai în vârstă pentru a putea supraviețui. A tânji după cineva pe care l-ai iubit și pe care l-ai pierdut, și a sta cu cineva pe care-l detești, creează de data aceasta o dramă personală. Și de aici, dacă ne uităm puțin în urmă, vom observa că fiecare personaj își poartă drama proprie, trăiește și acționează din povestea proprie: suntem împreună și totuși singuri, un cadru redat de regizor prin ezitarea totală de a filma întreaga familie la masă în momentul cinei, ci mai degrabă pe fiecare în parte, fiecare având propria expresie a feţei despre care nu știi unde se uită și către ce membru al familiei. Un tablou al singurătății și al lipsei de dialog.

Simbolul dezertorului ce se ascunde într-o casă părăsită aflată în ruină în mijlocul dezert al Castiliei rurale, și peste care dă Ana în peregrinările ei de copil curios și intuitiv, reprezintă un îndemn clar al regizorului: dezertarea de la rău; sunt șanse să dezertăm din calea răului, să-l anticipăm, să-i perturbăm cursul? …

Dezertul spațiului ales nu este întâmplător: el reprezintă atât nimicul în sens de dispariție umană, cât și vastul, spațiul ce-ți oferă viziune spre a pleca, spre a schimba viitorul. În afara peisajelor de acest tip, pelicula ne duce mereu către calea ferată, pe unde trece trenul, din care sare dezertorul, pe unde se plimbă cele două surori, jucându-se chiar în pericolul iminent al trenului, lipindu-și urechea de sinele prin care anticipăm venirea acestuia. Până și trenul își anunță venirea, are un sunet, vibrează, anunță într-un fel, numai sufletul omului nu spune nimic…

Geometria stupului este prezentă în tot ce înseamnă cadru filmat: case, uși, ferestre în formă de fagure, interiorul casei, uși după uși deschise ce nu se mai termină, ca într-un șir nesfârșit din care vrei să ieși, să dai de ultima ușă ce va duce afară, în libertatea supremă. Orice ochi de fereastră, precum și de ușă este negru, semn că înăuSpiritul Stupuluintru stupul nu este deloc ce pare a fi, este lipsit de libertate și consistenţă, iar interiorul omului pare a fi lipsit de substanță.

Ȋntr-o lume ultra-ierahizată, jocul firesc al copilelor este interzis, deși nu are cine a fi deranjat de chicotelile unor fete de 7 respectiv 11 ani, scenă pusă în valoare de servitoarea casei ce țipă în a se face liniște.

Un simbol demn de remarcat este al personajului Frankenstein, simbolul răului ce aici reprezintă imaginea acestui tată tiran, al unui tată bătrân ce nu poate ieși din obsesia creșterii albinelor sale ce nu dau nici un rezultat pentru el şi a sa familie. Totodată, tatăl este și cel ce comite acte barbare aplicate din deduceri greșite, presupuneri eronate (revenind la dramele personale și filmele proprii interioare), şi anume omorârea dezertorului. Cine este și ce reprezintă dezertorul? Filmul va dezvălui acest lucru.

Ca și mijloace cinematografice, în afara celor menționate deja (cadrele statice geometrizate, trenul ca și simbol al călătoriei, peisajul dezert, cina), recunosc că mai rar am văzut într-o peliculă, atâta profunzime transpusă prin imagini:

  • Folosirea tehnicii “teatru în teatru” prin regizarea unor situații ce aparent nu pot fi considerate regii, însă cinefilul are parte de surprize; a recurge la această metodă se traduce întotdeauna prin dilema stabilirii graniței dintre realitate și ficțiune; cât procent incumbă fiecare?, se întrepătrund?, se resping?…
  • Erice alege copii spre a-și plasa ideile în film; o metodă cu puternic impact emoțional, luând în considerare alegerea celor două fete de o vârstă fragedă ce joacă absolut magistral;
  • Alegerea a trei femei frumoase, diafane (mama și fetele ei) în contrast cu un tată urât, hidos, bătrân; pesemne regizorul își pune speranța și încrederea în femeie ca și element cheie de schimbare a lumii;
  • Culorile folosite de regizor sunt de mare impact: bejul dezertului ce tinde spre un galben auriu, simbol al mierii și al posibilei creații a unui viitor diferit, binefăcător, prosper;
  • Spaţiul geografic ales, ne spune nouă că omul se identifică cu el și este conturat, format de acest spațiu, influențându-i direct modul de a fi, a gândi și a acţiona;
  • Ȋn legătură cu vestimentația, de remarcat uniformele fetelor de la școală sub forma unor trenciuri alb murdar, având în mâna o mică servietă roșie, o imagine ce personal mi-a sugerat un paramedic ce aleargă neîncetat către un pacient pe care să-l salveze, precum alerga Ana spre a-l vizita și îngriji pe acest bărbat dezertor; cu adevărat o imagine frapantă, unde un copil de 7 ani își asumă vindecarea lumii și a oamenilor ei;
  • Nu cred că filmul are mai mult de 15 replici, deși durata lui este de 1h/40; regizorul are un mod de creare al dialogului din sunete, muzică de fundal, lătratul câinelui (ce de multe ori pare mai preocupat de context decât omul), și nu în ultimul rând, mimica, un joc desăvârșit al privirilor ce traduce un dialog profund interior;
  • Cadrele surprinse în interiorul casei reprezintă tablouri inspirate, după cum afirmă chiar regizorul, din operele lui Johannes Vermeer, pictor olandez ce a trăit între anii 1623-1675, cunoscut pentru picturile sale de interior; poate că staticul surprins de pictori în tablourile lor reprezentând fie natura moartă, persoane sau interiorul unei camere, este criticat aici de Erice în contextul blocării evoluției ființei umane;

CinEd_logoAs vrea să pun accent pe scena-cheie a filmului unde mierea nu există ca aliment de consum în familie, dar există un înlocuitor al acestuia: zahărul în exces. Despre cum mimăm cadrul familial, fericirea și bunăstarea…  

Daca ar fi să realizez o asemănare a acestui film cu un alt tip, l-aș alătură stilului de film englezesc bazat pe obscuritate, case bântuite și povești cu fantome. Un stil pe care-l putem observa cu ușurință în orice film britanic din seriile prea cunoscute recent: “Midsomer Murders”, “Miss Marple” sau “Poirot”.

Si ca să închei în mod simetric, am să revin asupra simbolului quijotesc și să afirm că acest personaj magnific al istoriei literare, Don Quijote evadează, precum copila noastră Ana, într-un spațiu imaginativ extrem de vast, dar într-un spațiu fizic limitat, apropiat în fapt, în comunitatea sa. Întrebarea este: ai unde să pleci mai departe de spațiul imediat? … Cel puțin cu imaginația, da. Se poate oare ca din imaginație și vizualizare profund calculată să creezi realități fizice noi? … S-ar putea…

 ©LiterAnART/10-12-2017

photo credits #CinEd

Advertisements

CinEd România: primele formări destinate profesorilor și bibliotecarilor publici din județul Prahova vor avea loc pe 9 decembrie

CinEd, programul european de educație cinematografică pentru tineri, a ajuns la cel de-al treilea an de activitate și va organiza în luna decembrie o serie de formări destinate facilitatorilor educaționali din țară. Prima sesiune va avea loc la Ploiești, sâmbătă 9 decembrie, în intervalul 10:00 – 18.00. Participarea este gratuită.

Sesiunea de formare va avea loc la Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” Prahova (str. Erou Sublocotenent Călin Cătălin, nr. 1), Sala Meridian, și va fi coordonată de criticul de film Gabriela Filipi. La această formare sunt așteptați profesorii și bibliotecarii publici ce desfășoară activități cu elevi de gimnaziu și liceu și care doresc să organizeze activități de educație cinematografică în cadrul programului CinEd.

Formarea din 9 decembrie va cuprinde proiecția integrală a unui film din catalogul CinEd, care va fi punctul de plecare pentru o serie de discuții aplicate și exerciții practice, integrând materialele pedagogice puse la dispoziție de platformă. Toți cei prezenți la formare vor primi o diplomă de participare. Facilitatorii educaționali care se vor înscrie în program și vor organiza 3 proiecții pentru elevi în acest an școlar vor primi o diplomă de participare la programul european.

Filmul care va fi proiectat la sesiunea de formare din Ploiești este Spiritul stupului / El espiritu de la colmena (1973, Spania) în regia lui Víctor Erice, considerat unul dintre cei mai expresivi cineaști spanioli, al cărui stil este comparat adesea cu cel al regizorilor Abbas Kiarostami, Hou Hsiao-hsien sau Terrence Malick. Acțiunea filmului are loc în Spania anului 1940, într-un sat din Castilia, unde proiecția filmului “Frankenstein” devine un mare eveniment. Două surori – Ana (8 ani) și Isabel (11 ani) – descoperă în urma acestei experiențe fascinante pragul dintre realitate și ficțiune și cum acesta poate fi interpretat diferit de fiecare din noi.

CinEd își propune ca un număr tot mai mare de copii și tineri din Europa să aibă acces la filmele din catalogul programului, prin proiecții în săli de clasă și de bibliotecă, dar și în afara lor. Astfel aceștia vor deveni spectatori activi, cu viziuni critice și un orizont cultural mai larg, nu doar cel propus de blockbuster-urile atât de la îndemână. În cei 2 ani de activitate în România programul a facilitat peste 150 de proiecții în întreaga țară.
La platforma CinEd și la resursele oferite de aceasta (filme, materiale pedagogice, îndrumare etc.) au acces atât bibliotecarii publici, cât și cadrele didactice, proiectul adresându-se tuturor celor care pot facilita educația audio-vizuală a elevilor.

CinEd este un proiect inițiat de Institutul Francez din Paris, în parteneriat cu Cinemateca Franceză şi implementat în România de Societatea Culturală NexT (pentru nivelul gimnazial și liceal) și de Asociaţia Culturală Macondo (pentru nivelul primar).

CinEd este un program co-finanţat de programul Europa Creativă/MEDIA al Uniunii Europene.

Cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei din România.
Parteneri: Ambasada Franței în România, Institutul Francez din România, EduCaB
Parteneri locali: Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” Prahova, Ana Nedelcu – formator și lucrător de tineret, membru în Fundația Județeană pentru Tineret Prahova.
***
Pentru informații suplimentare despre activitățile CinEd dedicate profesorilor și elevilor de gimnaziu și liceu, ne puteţi scrie la: cined@nextproject.ro Pentru informații suplimentare despre activitățile CinEd dedicate profesorilor și elevilor din ciclul primar, ne puteţi scrie la: cined.macondo@gmail.com

CinEd – formare în educație cinematografică în jud. Prahova

 

Dragi profesori și bibliotecari,

CinEd, inițiativa europeană de educație cinematografică pentru tineri, începe anul 3 de activitate în România cu o serie de sesiuni de formare adresate facilitatorilor educaționali.

Pe 9 DECEMBRIE, de la 10:00 la 18:00, în SALA MERIDIAN a Bibliotecii Județene “Nicolae Iorga” (Str. Erou Sublocotenent Călin Cătălin, nr. 1, Ploiești) va avea loc o sesiune de formare adresată profesorilor și bibliotecarilor din județul Prahova care desfășoară activități cu elevii de gimnaziu și liceu.

Participarea este GRATUITA, iar training-ul va fi condus de criticul de film Gabriela Filippi.

Evenimentul este dedicat celor care doresc să descopere abordarea pedagogică a programului CinEd și elemente noi de cinematografie. Sesiunea va include proiecția unui film din catalogul programului și va fi urmată de discuții și de activități practice ce vor putea fi desfășurate cu elevii.

Pentru a participa la aceasta formare trebuie doar sa trimiteti un email de INSCRIERE la cined@nextproject.ro cu numele dvs, datele de contact si denumirea școlii sau a bibliotecii. Înscrierile se primesc până pe 6 DECEMBRIE. Se vor elibera adeverințe de participare.

CinEd – European Cinema Education for Youth (http://event.institutfrancais.com/cined/ro/ ) este o inițiativă de cooperare europeană, care a debutat în 2015 prin efortul comun al mai multor organizații culturale din 7 state – Franța, Portugalia, Spania, Italia, Bulgaria, Republica Cehă şi România. Începând cu 2017, Finlanda și Lituania s-au alăturat efortului comun pentru dezvoltarea educaţiei cinematografice în randul tinerilor. În România proiectul este coordonat de Societatea Culturală NexT pentru nivelul gimnazial și liceal şi de Asociaţia Culturală Macondo pentru nivelul primar.

Filmele din catalogul CinEd sunt disponibile în formate ce vor putea fi proiectate în spaţii diverse, inclusiv în săli de clasă sau biblioteci. Platforma online este ușor de folosit de către facilitatorii educaționali care doresc să participe la inițiativă și să organizeze proiecții pentru elevi. Accesul este gratuit atât pentru descărcarea filmelor, cât și pentru accesarea materialelor pedagogice.

Vă așteptăm!

CinEd-coverphoto

Confesiuni – #breakingnews dubla 1_RECENZIE film

“Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actorii”, spune Shakespeare. Pe bună dreptate, there`s a great show in us în traducere cuprindem un întreg spectacol în noi înşine, ca să aduc un alt citat spre completare marelui dramaturg englez.

  • Dar oare, noi oamenii, ne jucăm rolurile ce chiar merită în societate, raportate atât la binele personal cât și la cel colectiv?
  • Purtăm măşti permanente, de ocazie sau deloc?
  • Ne învățăm bine replicile, știm să le livrăm, știm să creăm povești în seri de #storytelling demne de a fi ascultate?
  • Avem capacitatea de a observa reacția publicului pe scena socială?
  • Cum interacționăm cu acest public?
  • Ce înseamnă #senzațional în existența fiecăruia?
  • Cat la % din autenticitate mai purtăm ca și actori sociali?…

… Sunt întrebări pe care filmul recent lansat pe marile ecrane, “Breaking News” al tinerei regizoare Iulia Rugină, le adresează și poate deopotrivă răspunde la ele dintr-o perspectivă mai mult sau mai puțin fericită.

“Breaking News” face parte din categoria analizelor succinte de tip “ia de-aici, scurt și la obiect”, prin care te lovește pe tine ca și cetățean consumator, în moalele capului: “cam asta e situația. tu ce faci în acest sens?” ți se spune. Filmul este despre “aici și acum, cam asta se întâmplă”, un nivel al societății actuale care a cam deviat major de la normele umane general valabile, alegând #senzaționalul pe post de protagonist.

Pelicula îl are în centru pe reporterul Alex Mazilu (Andi Vasluianu), pus în situația de a rămâne fără operatorul său, în urma unui tragic accident chiar la locul de muncă (pe teren). În timpul unui reportaj transmis dintr-o fabrică, are loc o explozie ce se soldează cu rănirea reporterului și cu moartea colegului său, operatorul.

Ne aflăm în preajma Crăciunului când, dintr-o dorință absurdă şi mult prea cunoscută de senzațional, tabloidizare și povești tragice “poposite” în vremuri sensibilo-lacrimogene, televiziunea în cauză dorește să pună pe sticlă (nu-i așa?) viața acestui om și nefericita sa întâmplare. Nimic surprinzător… Parcă sună cunoscut. Sună din viață… Astfel că Alex, reporterul nostru, pornește într-o investigație detaliată prin care își dorește să REformeze puzzle-lul existenţei colegului său. În peripețiile sale de jurnalist, el are de-a face în mod direct și dur, aș putea spune, cu fiica decedatului, o adolescentă rămasă cu traume din relația șubredă cu tatăl ei. În mod inevitabil în contextul dat, Alex Mazilu devine, pentru câteva zile, un fel de tată pentru Simona (Voica Oltean). Cum poate rezolva el problemele acestei familii? Cum înțelege drama unei adolescente?

Ȋn primul rând, aș vrea să remarc contribuția în acest film a trei actori din urbea natală, din echipa teatrului Toma Caragiu Ploiești, și să-i felicit pentru această colaborare într-un film de lungmetraj (Andi Vasluianu, Constantin Cojocaru și Oxana Moravec).

Ȋn al doilea rând, aș vrea să mă raportez la unul dintre locurile de filmare ale peliculei: litoralul românesc, cu precădere faleza Eforie Sud unde se află o casă de patrimoniu lăsată în paragină (una dintre multele din această zonă). De ce m-am oprit aici? Pentru că aproape an de an, întâmplându-mă pe această faleză, am admirat cu lacrimi în ochi degradarea lentă dar sigură a unei astfel de clădiri lăsate, ca de obicei în România, “în plata Domnului”. Pentru cei ce cunosc această zonă, puteți confirma existența unei multitudini de clădiri de acest tip părăsite pur și simplu de autoritatea publică. Eforie Sud este un locșor minunat, plin de verde și de case batrâneşti, dar care arată ca după război, înnecat într-o mizerie de nedescris și în case aflate în putrefacție, precum și în clădiri noi pe jumătate construite. O imagine de vis…

… Ca după război se arată și pelicula, prin subiectul tratat, prin cotloanele devastate surprinse pe cameră, prin imaginea #blurred ce ni se înfățișează ca un strigat acut după claritate: o mamă care-și pierde uzul rațiunii după moartea fiului, o adolescentă rebelă prinsă în ghearele traumelor familiale și sociale, apartamente și scări de bloc “comuniste”, devastate la propriu și la figurat, patrimoniu distrus și, nu în ultimul rând, o Media devastată de foamea după senzațional, un aspect tot mai des întâlnit în care Media iese întotdeauna răvășită fără să-și dea seama. Acesta este un film dedicat, în primul rând, jurnaliştilor.

breaking-news-478188l-1600x1200-n-623e84c2Tema de bază a peliculei este deci, aparență vs. esență a unei problematici, introdusă într-o prima subtemă jurnalismul de fațadă și într-o secundă subtemă – educația. Până la urmă, cât la % din jurnalismul din România mai reprezintă o adevărată educație pentru public? Oare jurnalismul și-a uitat rolul sau primordial: de a reprezenta o voce a comunității și deci, de a educa și sprijini comunitatea în mod constructiv?

Dar nu… moartea unui om reprezintă aici totul pentru #raiting și livrarea senzaționalului pe micul ecran: un operator TV mort într-o explozie la locul de muncă. Ce poate fi mai de impact decât expunerea lui lumii întregi, expunerea familiei către ochiul larg, expunerea problemelor intime unui public avid de scandal şi bârfă?…

Vom spune: asta cere publicul. În adevăr, publicul cere exact “ceva-ul” cu care s-a obișnuit din ce i se oferă. Deci, unde este vina și unde este responsabilitatea primă?

Deopotrivă frumuseţea cât și oripilarea sunt reprezentate aici de îmbinarea exteriorului cu interiorul, a mass-mediei și știrilor (exteriorul, vizibilul, expusul) cu drama particulară a unei adolescente (intimitatea Eu-lui). Cât putem expune din această dramă? Se cuvine să o expunem până la urmă? Cum anume? … Pare să fie și întrebările lui Alex Mazilu pus în dificila situație de a răspunde și corespunde normei sale de jurnalist vs. normei sale de Om.

Filmul pendulează aici între relația părinte-copil, mai exact tată-fiică, Mazilu luând rolul tatălui acestei adolescente părăsite (într-o anumită măsură) de tatăl natural… acum pentru totdeauna. Aici începem să ne întrebăm: oare timpul mult petrecut la joburile noastre și obsesia banilor scuză lipsa noastră fizică, mentală și emoțională din viața copiilor noștri? Ce impact are asupra lor? Sau cum menținem o legătură sănătoasă cu copiii noștri în condițiile societății actuale?

Plecarea în investigație în prag de Crăciun, refuzul tacit de a vorbi cu familia de la București, #drive-ul pentru a investiga viața acestei persoane, motivația subtilă de a sprijini psihicul rătăcit ale acestei adolescente, sunt transpuse în pelicula “Breaking news” prin expresia meditativă a protagonistului nostru rămas și el, la rândul său, cu sechele după accident. Tocmai de aceea și gro-planurile unui #facies preocupat de ceva mai mult decât de o știre de senzaţie.

Un #breakingnews din categoria #viață, adică semnale de alarmă pe care să ni le dăm singuri când vine vorba de educație, de inter-relaționare, de empatie și de găsirea unor soluții la problemele concrete cu care ne confruntăm.

Oare într-o societate sănătoasă, călcarea peste cadavre, la propriu, poate face o știre de senzație și un #amount semnificativ de bani? … 

Filmul nu poate condamna până la capăt setea de senzațional, Simona, adolescenta noastră (jucată magistral de o tânără cu multiple resurse interioare) alegând să se confeseze publicului larg, oferind din drama proprie în relație cu tatăl ei. Oare confesiunile acestea nu puteau rămâne între patru pereti?…

Si cum apa ne salvează pe toți în momente cruciale, rămâne Marea prezentă și aici, cu vântul și valurile sale care ne mai dau câte o doză de inspirație, de speranţă, ne mai livrează un îndemn la a lua atitudine…

Noi, oamenii, unde ne poziționăm în raport cu Marea? …

©LiterAnART-01/11/2017

“L`Atelier” ~ metodologii de REcreare a vieţii_RECENZIE film (de Cannes à Bucarest)

Paris —> Marsilia – călătoria din nordul până în sudul Franţei de aproximativ 800 de km reprezintă îngurgitarea unei doze de fantasy world ce-ţi dezvăluie peisaje mirifice ale Franţei rurale, presărate cu zborul şi senzaţia de levitaţie dată de TGV-ul francez (Train à Grande Vitesse). Tu ai parcurs vreodată 800 de km în trei ore #sharp? Dacă nu, merită să încerci şi să guşti câte puţin din civilizaţia suavă şi #peaceful a Franţei.

Odată ajuns pe tărâmul fantastic al Marsiliei mediteraneene, acest oraş aparte al ţării, de altfel al doilea cel mai mare din Franţa (după Paris), nu ai cum să nu observi din depărtări formaţiunile muntoase les Calanques, sau “sărutul mării cu muntele”, după cum am denumit eu acest peisaj rupt dintr-o realitate meditativă interioară.

1525685_10202170697085411_1005346632_nParcul Naţional din această zonă se întinde pe aproximativ 20 de km lungime şi 4 km lăţime şi, dacă eşti destul de curios şi curajos, poţi străbate formaţiunile muntoase la picior şi poţi traversa distanţa dintre Marsilia şi Cassis spre exemplu, drumeţie ce durează cam o zi întreagă.

Dincolo de Massif des Calanques, dacă priveşti de sus, de deasupra mării, ca un “Ion” peste #landurile moştenite, vei zări micuţul oraş La Ciotat, aflat la aproximativ 23 de km de Marsilia.

… Ȋmi amintesc cu mare drag şi extaz de ziua în care am străbătut aceste formaţiuni muntoase, oprindu-mă la ceas de oboseală în micile golfuri de mare, într-un peisaj de lagună care îmi dezvăluia noi şi noi romane despre viaţa mea însăşi dar şi despre vieţile oamenilor trăitori pe aceste meleaguri extraordinare. Cum să nu devii inspirat întru creaţie?…

… Ȋmi amintesc de ziua respectivă ca şi cum ar fi fost ieri, fiind ghidată de doi prieteni ai locului care, în mărinimia lor naturală şi autentică, mi-au dezvăluit poveştile istorice ale locului. Ajunşi la o răscruce de vârfuri muntoase, ne-am oprit pentru o clipă să privim minunea: munţii ţâşniţi din Mediterana şi uniţi cu cerul. Privind în jos, marea părea ca un covor de cer verde-albastru în care se oglindeau chipurile oamenilor, pietrele preţioase, roci şi stânci scrijelite de mesajele soarelui în sărutul perpetuu cu luciul apei. Amicul meu îşi începuse lecţia de #storytelling: “şi dacă te uiţi în dreapta, vei vedea frânturi din Cassis, iar dincolo, clădirile şi malurile îţi vor dezvălui orăşelul La Ciotat…”

353469

Acestea mi-au fost reverberaţiile minţii în momentul în care am citit zilele trecute despre o peliculă ce se profila de grand impact, difuzată în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest 2017. Subiectul, de mare interes pentru mine, tradus ca “amintirile personale transpuse într-un film”: despre creaţia literară zămislită în sudul Franţei.

Astfel că reverberaţiile au mers şi mai departe şi s-au adâncit în amintirile despre atelierul de scriere creativă pe care l-am parcurs pe un vapor în portul Marsiliei. Deci flmul se profila a fi genial şi de interes maxim.

“L`Atelier” – un film de Laurent Cantet, acest regizor francez excepţional pentru alegerea şi folosirea unei tehnici regizorale aparte, dar şi pentru subiectele sociale abordate dintr-o perspectivă a individului: cinema politic cu mesaje induse în mod subtil din perspectiva omului cetăţean dar şi a psihologiei sale interioare.

Laurent Cantet, prezent zilele trecute în cadrul proiecţiei filmului său “L`Atelier” la Cinema Elvire Popesco, un om agreabil ca prezenţă şi discurs, afirmă că este preocupat în mod special de #educaţie, majoritatea filmelor sale având protagonişti profesori, tineri, elevi plasaţi chiar în context educaţional. El însuşi fiu de profesori, fiind evident influenţat de un background familial puternic, filmele sale poartă amprenta relaţiei între generaţii, între părinţi şi copii, între profesori şi elevi, între societate şi tineri: cum facem să ne educăm generaţiile tinere în mod corespunzător? Avem răspunsuri sau doar răspunsuri iluzorii?

“L`Atelier” răspunde nu numai întrebărilor adulţilor, ci şi preocupărilor pe care le au tinerii, adolescenţii în mod special, în alegerea drumului în viaţă.

“L`Atelier”, în traducere “Workshopul” şi în sfârşit în traducere românească “Atelierul”, este despre o scriitoare celebră, Olivia Dejazet, venită de la Paris în micuţul şi liniştitul La Ciotat (nord via sud), pentru a susţine un curs de creative writing pe parcursul verii. Cursanţii ei: şapte adolescenţi interesaţi (sau nu) de subiect, se alătură acestui atelier. Taskul lor: să creeze un roman #thriller a cărui acţiune să se desfăşoare în oraşul lor.

1484164_10202170580682501_661118445_nIncursiunea în scrierea creativă dezvăluie o multitudine de aspecte atât despre individ cât şi despre societate şi relaţia dintre ei:

  • conflicte rasiale şi religioase, dată fiind zona de sud a Franţei, co-habitată de francezi şi maghrebieni, algerienii fiind deja la a treia generaţie în zonă; astfel, cei şapte tineri sunt aleşi pentru a reprezenta diversitatea culturală a zonei;
  • istoria locului şi formarea culturii acesteia: a scrie despre oraş necesită o muncă de cercetare asiduă şi interes pentru descoperire;
  • crearea spaţiilor de reflecţie: locurile sunt ideale pentru a-ţi dezvolta latura meditativă, creativă, marea şi natura fiind ele însele personaje principale în această peliculă;
  • conflictul între generaţii: de ce tind adolescenţii să o ia pe căi greşite şi ce facem pentru a le crea un drum drept şi sănătos în relaţie cu ei înşişi şi cu socialul?
  • cum percepe un tânăr de 20 de ani lumea actuală dominată de violenţă virtuală şi reală, înfricoşată de războaie şi terorism? Aici regizorul ne pune pe tavă problematica distorsionării minţii unuia dintre tineri care, în lipsa dialogului cu părinţii/familia, în lipsa unei activităţi productive, şi pe fondul oraşului şi zonei în care s-a născut, dominate de imigranţi percepuţi ca invadatori ai spaţiului, dezvoltă agresiunea, furia şi dorinţa de răzbunare, dorinţa de accesare şi interes pentru discursurile de extremă dreaptă, dorinţa de a se delecta cu jocuri video catastrofale. Ce face un tânăr când îşi foloseşte inteligenţa dar şi tăcerea în interesul comiterii unor fapte odioase, criminale?

1525557_10202179807553167_269831616_nDimensiunea politică este puternic reprezentată de #mindsetul tuturor şi al fiecăruia în parte în acest film: mentalităţi, gânduri, decizii, opinii, sunt oglinzi ale unui context socio-politic care ne pune întrebări: oare este el bine conturat în relaţie cu educaţia? Evident că nu. Ce putem face în acest sens?

Regizorul ne propune o soluţie de eliminare a conflictelor de orice tip şi de schimbare, la o scară cât de mică, a paradigmei mentale şi de acţiune: instrumentul creativ ne poate salva vieţile, REgândirea actului de scriere în relaţie cu propriile frustrări ale fiecăruia şi cu dorinţe, fie ele bolnave sau nu, REgândirea scrierii în relaţie mai ales cu TINErii, REdefinirea lucrurilor prin cuvânt şi dialog, scriitura ca terapie.

Un element interesant folosit de Cantet este jocul video pus în oglindă cu arhivele oraşului despre care scriem, La Ciotat. Adică o paralelă între trecut şi prezent, între istoria de multe ori nefastă a oraşelor şi jocurile video care promovează violenţa. Oare s-a schimbat ceva în cultura societăţilor sau doar am transpus nişte orori în metode noi de vizionare? …

De altfel, un aspect pe care eu personal îl consider negativ în acest film, este alegerea scrierii în comun a unui roman de groază… M-am tot întrebat de ce thriller şi de ce nu altceva? Oare pentru că oamenii rămân etern fascinaţi de rău ?… Scriitoarea noastră devenise celebră tocmai pentru faptul că scrisese acelaşi tip de roman. Este ea responsabilă pentru cititorul său? … Filmul pune şi această problemă: oare ce scriem, este ok pentru societate? Este clar însă că a scrie despre elucubraţiile minţii este o puternică terapie de a scăpa de monştrii cuibăriţi în mental, însă până la “răspândirea lor în lume” este de meditat. În acest context, filmul nici nu pune accent pe ideea finală de a publica această muncă comună  a tinerilor, ci mai degrabă pune accent evident pe terapia şi rezultatele scrierii la nivel individual şi intim: foaia suportă tot în orice context, iar “răfuielile” propriei minţi rămân pentru noi, ca indivizi, scrise pe o foaie, şi ascunsă apoi într-un buzunar de pantalon.

1538929_10202170573962333_1822498738_nScena finală a filmului reprezentată de acest tânăr “problematic” aflat acum pe un vapor şi preluând frâiele propriei vieţi, denotă #decizia luată în urma unui tip de terapie necesar pentru evoluţia sa: scriitura. Marea, deci apa, reprezintă din nou şi din nou purificarea, spălarea unui context nociv în care ne-am aflat, pe care l-am conştientizat şi care ne-a dus către următoarea etapă a vieţii personale.

Nu în ultimul rând, tehnica regizorală include folosirea acestor tineri minunaţi, actori amatori, NEprofesionişti care, din înseşi spusele regizorului, au fost « culeşi » timp de câteva luni de casting din şcolile din La Ciotat. Totodată, regizorul co-creează scenariul cu non-actorii, folosind foarte mult improvizaţia şi contribuţia activă a fiecăruia la modelarea personajelor şi a situaţiilor date. Cantet şi-a încadrat filmele în curentul neorealist, o asemănare izbitoare cu tehnica dansului contemporan bazată pe co-creaţie şi pe statutul propriu al interpretului. Acesta poate fi şi viitorul cinematografiei.

“L`Atelier”, un film cu care m-am identificat în profunzime, pornind de la faptul că am locuit pe acele meleaguri sudice ale Franţei, am lucrat alături de franc1425749_10201976287825301_1534399602_nezi, le-am învăţat limba şi dialectul specific zonei (diferenţele nord-sud), am studiat alături de maghrebienii poposiţi pe malurile Mediteranei, am pătruns în lumea atelierelor lor de scriitură organizate aici.

Recenzia mea vine însă şi din perspectiva scriitoarei si a trainerului pe acest subiect al scrierii literare şi pe o abordare asemănătoare a terapiei prin scris pe care eu însămi am implementat-o pe meleagurile natale. După cum mi s-a spus de către o cursantă: “dincolo de capacitatea de scriere pe care mi-am dezvoltat-o, a fost o adevărată terapie.”

©LiterAnART-22/10/2017

Poze – arhiva personală şi http://www.allocine.fr/

Preot cu repetiţie sau cine sunt de fapt Serafimii?_RECENZIE film

Dacă Almodóvar ar viziona acest film, probabil că prima lui reacţie ar fi “Asta-i tot?”. Poate vă întrebaţi de ce şi ce legătură are regizorul spaniol cu pelicula de faţă. Este foarte  simplu: în 2004, Almodóvar a regizat un film cu aceeaşi tematică – biserica şi educaţia, cu titlul “La mala educación” în traducere “Proasta creştere”, însă cu o îndrăzneală aparte faţă de regizorul nostru român.

Recenzia de faţă nu are ca scop principal analiza în paralel a celor două pelicule, dar pentru că subiectul este unul comun, nu am putut să nu fac asemănarea şi să sesizez anii în care cele două filme au avut premiera (2004 vs. 2017) punând astfel în antiteză cele două voci regizorale.

“Un pas în urma serafimilor” sau despre omul profan ce nu poate egala divinitatea deşi se află numai cu un singur pas înaintea ei. Atât de aproape şi totuşi atât de departe de conştiinţa extinsă… Un film despre controversata biserică din România, dar şi despre educaţia adolescenţilor care se pare că nu poate fi înţeleasă de nici un adult din jur. Oare adulţii chiar au uitat că şi ei au trecut prin această etapă a vieţii? S-ar părea că în acest caz, expresia « experienţa e mama învăţăturii » nu se aplică…

Adolescentul Gabriel (bine-vestitorul şi deschizătorul de drumuri) îşi doreşte să devină preot intrând într-un seminar teologic ortodox. Inocent şi dornic de învăţătură la început, el încearcă să se adapteze noului cadru instituţional deloc plăcut, ci mai degrabă rigid, chiar abuziv, deşi aşteptările lui fuseseră cu totul altele în materie de “religie” şi “credinţă”. Pe parcursul şederii în căminul cu pricina, el, împreună cu alţi colegi, ajung din elevi-model în elevi-problemă.

Ce-ai face dacă după cinci ani de seminar teologic ai ajunge un gen de pramatie a societăţii, un manipulator, un trădător, un arogant şi un sfidător aparţinând bisericii însăşi?

“Uite-i cum se calcă în picioare pentru D-zeu şi pentru noi.”… afirmă “pramatia” din anul cinci. Prin această replică cheie, pelicula se adresează, în primul rând, categoriei “enoriaşi” din societatea românească care tinde cu mult fast să-şi orbească propria viziune când vine vorba de biserică, religie şi credinţă. Nu numai că nu poate face diferenţa între cele trei concepte, dar merge tot înainte ca oarba cu biciul pe spate şi condusă de tineri deveniţi preoţi abuzivi… Cum formăm tinerii viitori preoţi?, ne întreabă regizorul Daniel Sandu.

Aş vrea să punctez în această recenzie, printr-un stil concis, aspectele pro şi pe cele contra ale filmului de faţă. Şi deşi pelicula pendulează nestatornic şi în mod voit între cele două categorii, aş afirma eu critic, “ca să nu supărăm doamnele”, ea lasă o dară de întrebări şi filosofii deschise nu numai despre mentalitatea societăţii mioritice dar şi despre latura spirituală a fiecăruia dintre noi în comparaţie cu …noi şi alte popoare.

Am să încep cu aspectele pro, deoarece filmul incumbă destule:21686323_10212953110839016_5632215253256256590_n

  • Ȋn primul rând, este lăudabil că un regizor s-a gândit să abordeze pentru prima dată în România această tematică controversată pe care să o ilustreze în mod concret într-un film de 2h şi jumătate. Cu atât mai mult cu cât Daniel Sandu vine din acest sistem şi are toată căderea în a se exprima pe subiect, cu bune şi cu rele. Jos pălăria pentru o voce avenita!
  • Titlul este unul extrem de inspirat, de impact asupra conştiinţei colective: accederea spre un nou nivel de conştiinţă. Cum facem? …
  • Filmul aduce în prim plan eterna şi mereu via problematică a educaţiei (adolescenţilor) prin frică, pe toate palierele ei: în familie (vom întâlni părinţi abuzivi), în şcoală (vom întâlni profesori abuzivi) dar şi în plan religios (vom întâlni îndoctrinare prin obligaţia de a se supune bisericii). Chiar aşa greu pare să fie educarea adolescenţilor şi potenţarea calităţilor lor, folosirea capacităţilor în mod constructiv şi renunţarea la critica gratuită? …
  • Subiectul modelelor false din societate este un aspect demn de a fi menţionat: ce le oferim tinerilor ca şi modele de urmat? Căutăm liniştea sau dezbinarea între religii şi oameni? …
  • “Aparenţele înşeală” ne mai transmite regizorul: făţuiala specific românească este foarte bine pusă în evidenţă prin obiceiul de “a ascunde totul sub covor” şi a calcula fiecare minciună şi lucru înfăptuit prin scrierea de declaraţii “la minut”, biserica luând aici rolul lui Big Brother şi manipularea prin “datul cu subsemnatul” îndosariat în bibliorafturi.
  • Nu în ultimul rând, gri-ul peliculei potenţează tematica prin cadre care mai de care mai “îndoctrinate” fără sare şi piper, excepţie făcând liniştea unui cadru rural unde parcă regizorul îşi găseşte liniştea mult căutată prin intermediul tânărului protagonist Gabriel.

Ca o concluzie a aspectelor pro, regia ne bagă pe gât în mod subtil dar sigur, un tip & trick prin care să realizăm că rolul bisericii nu este tocmai cel pe care-l cunoaştem în mod obişnuit, pentru că ea nu se ridică, din păcate, mai sus de cotidianul profan. Astfel că ne întrebăm: ce rol are biserica de fapt şi de drept? …

Dacă ar fi să mă refer la aspectele contra ce mie mi-au dat bătăi de cap vizionând pelicula, aş afirma că am rămas un pic dezamăgită tocmai de abordarea ambiguă pe care regizorul o îmbrăţişează aici. De ce? Gândindu-mă tocmai la filmul lui Almodóvar, aşteptările au fost prea mari pentru ca un român să fie tot atât de deschis şi îndrăzneţ în a critica sistemul bisericesc şi a pătrunde în măruntaiele sumbre ale lui. Spre comparaţie, Almodóvar este necruţător în filmul său “La mala educación”. Revenind la serafimii noştri, lăudăm sau nu atitudinea lui “Father Ivan”? Aici regizorul pare uşor timorat şi se cam spală pe mâini în stil “credincios”, lăsând la latitudinea cinefililor să ajungă la propria concluzie.

  • În mod voit sau nu, filmul are o durată destul de mare, trenează foarte mult pe anumite aspecte. Ai senzaţia că vrei negreşit să înainteze în acţiune şi simboluri. Dar, vorba ceea “repetiţia, mama învăţăturii”.
  • Veţi observa în film un accent exagerat pus pe defectele adolescenţilor, întotdeauna sunt ei cei cu idei “naşpa”, cu mişmăşăriile la buzunar. Dar, până la urmă, cum ajung ei aşa? … despre cauze şi efecte…

Imaginea de final rămâne din nou interpretabilă: “A fi sau a nu fi contra valului?” Într-o societatea dezbinată ca cea mioritică, filmul nu aduce speranţa unei schimbări radicale, de moment, ci ne transpune tot acolo, unde ştim şi unde cunoaştem regia propriilor vieţi româneşti, adică în pelicula concretă a unei eterne aşteptări întru shifturi de substanţă. Ele ar transpare din personalitatea tânărului nostru protagonist. Întrebarea ar fi însă: mai este timp pentru aşteptare? … Vorba lui: “Oamenii nu pot fi convinşi numai din cuvinte.”

©LiterAnART-24/09/2017

Trailer aici https://www.youtube.com/watch?v=wedYVEXe8ZA

Oceanul, un salvator din Salvador_RECENZIE film

Capitães da Areia sau Stăpânii Nisipurilor este despre noi, despre copiii noştriEste despre #educaţie şi despre anduranţa cu care generaţia tânără suportă metehnele adulţilor. Pe cât de sensibil subiectul filmului, pe atât de bine regizat, cu imagini de artă şi cu o frumuseţe intrinsecă ce vine din străfundurile unor suflete sincere.

În Brazilia anului 2011, femeia regizor Cecília Amado ecranizează un roman celebru al unui scriitor brazilian la fel de celebru, Jorge Amado, roman scris în anul 1937 şi publicat pentru prima dată în limba engleză în anul `88. Da, aţi ghicit: femeia Amado este nepoata faimosului scriitor Amado.

Filmul, regizat într-un mod impecabil, prezintă viaţa unor copii ai străzii care îşi trăiesc zilele printre ruinele clădirilor abandonate de pe coasta Atlanticului. Găşti formate din copii abandonaţi sau maltrataţi de părinţii lor, aleg calea străzii în căutare de libertate. Ce se poate întâmpla cu aceste suflete? Cum percep ei viaţa de după “gratiile” unui suflu chinuit? Ce le oferă societatea acestor tineri?

Tabloul este unul clasic şi trist: o gaşcă de tineri trăieşte din furt şi înşelătorie, trăieşte în mijlocul rundelor de bătăi cu alte găşti, trăieşte cu fum şi alte substanţe inhalate, trăieşte pentru supremaţie. În acelaşi timp, o astfel de gaşcă trăieşte pentru libertate, pentru o libertate ţâşnită de sub obrocul terorii şi nepăsării adulţilor care, puşi în diferite contexte de viaţă, îşi scot la iveală frica, neputinţa, răutatea şi ticăloşia precum şi iresponsabilitatea de a fi adult.

Tineri bătuţi, tineri abuzaţi, tineri abandonaţi, corpuri ce adună în bagajul emoţional şi mental deşeurile umane ale părinţilor lor, ale profesorilor lor, ale autorităţilor, în final… ale sectorului “adult”.

În tot acest context negativ, regizoarea pictează un paradox: aceşti tineri vagabonzi devin modele pozitive pentru cei mai vârstă, printr-o maturizare forţată şi o conştiinţă de rang superior descoperită forţat …de stradă. Să cunoşti strada este tot ce poate fi mai dur pentru un copil abandonat, cu atât mai mult dacă punem în calcul extrapolarea acestei idei pentru noi ceilalţi: să cunoşti munca de teren şi să te implici activ în societate acolo unde este nevoie, te schimbă la 180 de grade, te maturizează, te fac6aa7c4590f8c630c5361e9ff7029ff90e să înţelegi lumea, îţi ridică nivelul conştiinţei.

Puşi în situaţii de a judeca lucrurile, aceşti tineri pot da un exemplu de gândire cu adevărat matur atunci când: îşi doresc responsabilitatea unei relaţii, îşi fac dreptate cerând, în caz de abuz din partea poliţiei, o altă soluţie la educaţia delicvenţilor în locul bătăilor şi umilirilor crunte, atunci când ei consideră că biserica te cheamă către ea numai pentru alinare în curs de transformare pedofilică, atunci când ei îţi arată că societăţile nu sunt pregătite să aducă copii pe lume.

Filmul devine, paradoxal, un adevărat poem de iubire, regizoarea făcând analogia cu povestea lui Romeo şi a Julietei, punându-i în prim plan pe cei doi tineri îndrăgostiţi care, în mijlocul orgiei societale, îşi doresc armonia, iubirea pură şi libertatea ei.

Minunăţia peliculei vine şi din cadrele poetice ale oceanului albastru, un salvator al acestor suflete din Salvador care, în repeziciunea şi cântul lui, ne oferă speranţa întru propria salvare a generaţiei tinere. Oceanul reprezintă aici şi imaginaţia debordantă, secvenţa finală a filmului ce ne adresează o întrebare: sunt gândurile şi intenţiile constructive ale acestor tineri doar vise sau pot ele deveni realitate concretă?

Din nou şi din nou, tehnica regizorală fixează gro-planurile, aici cu un scop precis: feţele acestor copii pendulează printr-un machiaj desăvârşit între trăsături ale unui om matur, bătrân aş putea spune şi zâmbetele unor copii inocenţi. Care este de fapt identitatea acestor chipuri? … Căci stăpânii nisipurilor reprezintă de fapt copiii oceanelor, stăpânii unor adâncuri de ape, a unor adâncuri sufleteşti şi identitare. După cum spunea Almodóvar, “Mar adentro” în traducere “Marea din interior”.

Onomastica nu este întâmplătoare, căci mai tânărul talent “Professor” este un desenator desăvârşit care şi-ar dori în adâncuri să meargă la şcoală pentru a învăţa mai mult şi a ajunge un pictor celebru. Ce resurse are societatea pentru un astfel de talent trăitor pe străzi? … Filozofând asupra vieţii de artist, el Profesor ne va oferi cele mai mature şi inteligente lecţii de viaţă.

Un film la care este posibil să verşi o lacrimă, o lacrimă de furie pentru neputinţa unor adulţi în a “gestiona” astfel de talente tinere, în a oferi o educaţie altfel decât prin intermediul jignirilor, ţipetelor, răstirilor şi nepăsării, dar şi o lacrimă de emoţie pozitivă a regăsirii adevăratei libertăţi prin intermediul unor suflete rătăcite şi regăsite prin propria voinţă, alături de un ocean şi de o natură întreagă care pare să-i iubească şi să-i venereze… mai puţin însă oamenii, părinţii lor…

©LiterAnART – 10/09/2017

Un film pe aceeaşi temă aici https://ananedelcu.wordpress.com/2017/07/09/biblioteca-vie-extrasa-din-cinematografie_film-review/

Previous Older Entries