O lună de #CreativeWriting ~ maraton de creaţie literară

INVITATIE DESCHISA SCOLILOR SI LICEELOR DIN PLOIESTI/PRAHOVA

Ȋn această perioadă, marcăm două evenimente importante legate de educaţie:
• Săptămâna Educaţiei Non-formale (SET) – 13-19 noiembrie 2017
• Săptămâna Educaţiei Globale – 18-26 noiembrie 2017

Totodată, marcăm sărbătorile de iarnă mult aşteptate, avand aproximativ o luna pana la vacanta de iarna.
Astfel, intre 20 noiembrie si 20 decembrie, #AtelierulPlayART – firmă cu activitate în domeniul artei, educaţiei şi formării, cu sediul în Ploieşti – propune un #maraton de #educatie non-formala axat pe ateliere de Scriere Creativă dedicate elevilor cu vârste cuprinse între 14 şi 18 ani (clasele VIII-XII).
~~~
Atelierele se pot susţine la orice clasă, pe parcursul celor 50 de minute alocate unei ore, şi pot fi coordonate de către domnii profesori diriginţi sau profesori de orice disciplină dornici de o activitate nouă dedicată elevilor. Activitatea este ideală pentru orele de #dirigenţie.
Orele şi zilele sunt stabilite de către direcţiunea şcolii şi/sau de către profesorii doritori împreună cu trainerul, şi sunt anunţate cu cel putin 3 zile înainte pe adresa şi/sau la nr. de telefon disponibile mai jos.

~~~ Iniţiativa are ca scop dezvoltarea laturii creative a elevilor şi implicarea lor într-o activitate plăcută de creaţie literară şi lectură. Totodată, promovăm metodologia educaţiei non-formale folosită în activitatea de faţă. Tematica abordată va fi axată pe evenimentele perioadei de iarnă.


~~~ Atelierele vor fi susţinute de poeta, scriitoarea şi formatoarea în scriere creativă, Ana Lucreţia Nedelcu. Filolog de formaţie, cu o experienţă de aproximativ 10 ani în domeniul literar, artistic şi educaţional, reprezentant în România al asociaţiei World Poetry Canada and Intl., membru în board-ul director al asociaţiei UNIFERO (Uniunea Internaţională a Femeilor Române – Atlanta, SUA) şi trainer în scrierea creativă, d-ra Nedelcu urmează a tipări la începutul anului 2018 primul manual de Scriere creativă din România, în calitate de coordonator şi în colaborare cu 8 co-autori.

***Menţionăm că activitatea este certificată printr-o #adeverinţă oferită profesorilor coordonatori implicaţi.

~~~ Pentru detalii legate de costul unui atelier, va asteptam la ana.nedelcu2013@gmail.com si/sau la 0745 436 393.
Taxa include toate materialele aferente activitatii si sunt asigurate de trainer.

Va asteptam cu drag!
https://atelierulplayart.wordpress.com/

https://www.facebook.com/events/854022598099787/
#
sharingiscaring Apreciem distribuirea acestui eveniment catre persoanele/institutiile interesate. Va multumim! 🙂

school-916678_960_720

Advertisements

Confesiuni – #breakingnews dubla 1_RECENZIE film

“Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actorii”, spune Shakespeare. Pe bună dreptate, there`s a great show in us în traducere cuprindem un întreg spectacol în noi înşine, ca să aduc un alt citat spre completare marelui dramaturg englez.

  • Dar oare, noi oamenii, ne jucăm rolurile ce chiar merită în societate, raportate atât la binele personal cât și la cel colectiv?
  • Purtăm măşti permanente, de ocazie sau deloc?
  • Ne învățăm bine replicile, știm să le livrăm, știm să creăm povești în seri de #storytelling demne de a fi ascultate?
  • Avem capacitatea de a observa reacția publicului pe scena socială?
  • Cum interacționăm cu acest public?
  • Ce înseamnă #senzațional în existența fiecăruia?
  • Cat la % din autenticitate mai purtăm ca și actori sociali?…

… Sunt întrebări pe care filmul recent lansat pe marile ecrane, “Breaking News” al tinerei regizoare Iulia Rugină, le adresează și poate deopotrivă răspunde la ele dintr-o perspectivă mai mult sau mai puțin fericită.

“Breaking News” face parte din categoria analizelor succinte de tip “ia de-aici, scurt și la obiect”, prin care te lovește pe tine ca și cetățean consumator, în moalele capului: “cam asta e situația. tu ce faci în acest sens?” ți se spune. Filmul este despre “aici și acum, cam asta se întâmplă”, un nivel al societății actuale care a cam deviat major de la normele umane general valabile, alegând #senzaționalul pe post de protagonist.

Pelicula îl are în centru pe reporterul Alex Mazilu (Andi Vasluianu), pus în situația de a rămâne fără operatorul său, în urma unui tragic accident chiar la locul de muncă (pe teren). În timpul unui reportaj transmis dintr-o fabrică, are loc o explozie ce se soldează cu rănirea reporterului și cu moartea colegului său, operatorul.

Ne aflăm în preajma Crăciunului când, dintr-o dorință absurdă şi mult prea cunoscută de senzațional, tabloidizare și povești tragice “poposite” în vremuri sensibilo-lacrimogene, televiziunea în cauză dorește să pună pe sticlă (nu-i așa?) viața acestui om și nefericita sa întâmplare. Nimic surprinzător… Parcă sună cunoscut. Sună din viață… Astfel că Alex, reporterul nostru, pornește într-o investigație detaliată prin care își dorește să REformeze puzzle-lul existenţei colegului său. În peripețiile sale de jurnalist, el are de-a face în mod direct și dur, aș putea spune, cu fiica decedatului, o adolescentă rămasă cu traume din relația șubredă cu tatăl ei. În mod inevitabil în contextul dat, Alex Mazilu devine, pentru câteva zile, un fel de tată pentru Simona (Voica Oltean). Cum poate rezolva el problemele acestei familii? Cum înțelege drama unei adolescente?

Ȋn primul rând, aș vrea să remarc contribuția în acest film a trei actori din urbea natală, din echipa teatrului Toma Caragiu Ploiești, și să-i felicit pentru această colaborare într-un film de lungmetraj (Andi Vasluianu, Constantin Cojocaru și Oxana Moravec).

Ȋn al doilea rând, aș vrea să mă raportez la unul dintre locurile de filmare ale peliculei: litoralul românesc, cu precădere faleza Eforie Sud unde se află o casă de patrimoniu lăsată în paragină (una dintre multele din această zonă). De ce m-am oprit aici? Pentru că aproape an de an, întâmplându-mă pe această faleză, am admirat cu lacrimi în ochi degradarea lentă dar sigură a unei astfel de clădiri lăsate, ca de obicei în România, “în plata Domnului”. Pentru cei ce cunosc această zonă, puteți confirma existența unei multitudini de clădiri de acest tip părăsite pur și simplu de autoritatea publică. Eforie Sud este un locșor minunat, plin de verde și de case batrâneşti, dar care arată ca după război, înnecat într-o mizerie de nedescris și în case aflate în putrefacție, precum și în clădiri noi pe jumătate construite. O imagine de vis…

… Ca după război se arată și pelicula, prin subiectul tratat, prin cotloanele devastate surprinse pe cameră, prin imaginea #blurred ce ni se înfățișează ca un strigat acut după claritate: o mamă care-și pierde uzul rațiunii după moartea fiului, o adolescentă rebelă prinsă în ghearele traumelor familiale și sociale, apartamente și scări de bloc “comuniste”, devastate la propriu și la figurat, patrimoniu distrus și, nu în ultimul rând, o Media devastată de foamea după senzațional, un aspect tot mai des întâlnit în care Media iese întotdeauna răvășită fără să-și dea seama. Acesta este un film dedicat, în primul rând, jurnaliştilor.

breaking-news-478188l-1600x1200-n-623e84c2Tema de bază a peliculei este deci, aparență vs. esență a unei problematici, introdusă într-o prima subtemă jurnalismul de fațadă și într-o secundă subtemă – educația. Până la urmă, cât la % din jurnalismul din România mai reprezintă o adevărată educație pentru public? Oare jurnalismul și-a uitat rolul sau primordial: de a reprezenta o voce a comunității și deci, de a educa și sprijini comunitatea în mod constructiv?

Dar nu… moartea unui om reprezintă aici totul pentru #raiting și livrarea senzaționalului pe micul ecran: un operator TV mort într-o explozie la locul de muncă. Ce poate fi mai de impact decât expunerea lui lumii întregi, expunerea familiei către ochiul larg, expunerea problemelor intime unui public avid de scandal şi bârfă?…

Vom spune: asta cere publicul. În adevăr, publicul cere exact “ceva-ul” cu care s-a obișnuit din ce i se oferă. Deci, unde este vina și unde este responsabilitatea primă?

Deopotrivă frumuseţea cât și oripilarea sunt reprezentate aici de îmbinarea exteriorului cu interiorul, a mass-mediei și știrilor (exteriorul, vizibilul, expusul) cu drama particulară a unei adolescente (intimitatea Eu-lui). Cât putem expune din această dramă? Se cuvine să o expunem până la urmă? Cum anume? … Pare să fie și întrebările lui Alex Mazilu pus în dificila situație de a răspunde și corespunde normei sale de jurnalist vs. normei sale de Om.

Filmul pendulează aici între relația părinte-copil, mai exact tată-fiică, Mazilu luând rolul tatălui acestei adolescente părăsite (într-o anumită măsură) de tatăl natural… acum pentru totdeauna. Aici începem să ne întrebăm: oare timpul mult petrecut la joburile noastre și obsesia banilor scuză lipsa noastră fizică, mentală și emoțională din viața copiilor noștri? Ce impact are asupra lor? Sau cum menținem o legătură sănătoasă cu copiii noștri în condițiile societății actuale?

Plecarea în investigație în prag de Crăciun, refuzul tacit de a vorbi cu familia de la București, #drive-ul pentru a investiga viața acestei persoane, motivația subtilă de a sprijini psihicul rătăcit ale acestei adolescente, sunt transpuse în pelicula “Breaking news” prin expresia meditativă a protagonistului nostru rămas și el, la rândul său, cu sechele după accident. Tocmai de aceea și gro-planurile unui #facies preocupat de ceva mai mult decât de o știre de senzaţie.

Un #breakingnews din categoria #viață, adică semnale de alarmă pe care să ni le dăm singuri când vine vorba de educație, de inter-relaționare, de empatie și de găsirea unor soluții la problemele concrete cu care ne confruntăm.

Oare într-o societate sănătoasă, călcarea peste cadavre, la propriu, poate face o știre de senzație și un #amount semnificativ de bani? … 

Filmul nu poate condamna până la capăt setea de senzațional, Simona, adolescenta noastră (jucată magistral de o tânără cu multiple resurse interioare) alegând să se confeseze publicului larg, oferind din drama proprie în relație cu tatăl ei. Oare confesiunile acestea nu puteau rămâne între patru pereti?…

Si cum apa ne salvează pe toți în momente cruciale, rămâne Marea prezentă și aici, cu vântul și valurile sale care ne mai dau câte o doză de inspirație, de speranţă, ne mai livrează un îndemn la a lua atitudine…

Noi, oamenii, unde ne poziționăm în raport cu Marea? …

©LiterAnART-01/11/2017

“L`Atelier” ~ metodologii de REcreare a vieţii_RECENZIE film (de Cannes à Bucarest)

Paris —> Marsilia – călătoria din nordul până în sudul Franţei de aproximativ 800 de km reprezintă îngurgitarea unei doze de fantasy world ce-ţi dezvăluie peisaje mirifice ale Franţei rurale, presărate cu zborul şi senzaţia de levitaţie dată de TGV-ul francez (Train à Grande Vitesse). Tu ai parcurs vreodată 800 de km în trei ore #sharp? Dacă nu, merită să încerci şi să guşti câte puţin din civilizaţia suavă şi #peaceful a Franţei.

Odată ajuns pe tărâmul fantastic al Marsiliei mediteraneene, acest oraş aparte al ţării, de altfel al doilea cel mai mare din Franţa (după Paris), nu ai cum să nu observi din depărtări formaţiunile muntoase les Calanques, sau “sărutul mării cu muntele”, după cum am denumit eu acest peisaj rupt dintr-o realitate meditativă interioară.

1525685_10202170697085411_1005346632_nParcul Naţional din această zonă se întinde pe aproximativ 20 de km lungime şi 4 km lăţime şi, dacă eşti destul de curios şi curajos, poţi străbate formaţiunile muntoase la picior şi poţi traversa distanţa dintre Marsilia şi Cassis spre exemplu, drumeţie ce durează cam o zi întreagă.

Dincolo de Massif des Calanques, dacă priveşti de sus, de deasupra mării, ca un “Ion” peste #landurile moştenite, vei zări micuţul oraş La Ciotat, aflat la aproximativ 23 de km de Marsilia.

… Ȋmi amintesc cu mare drag şi extaz de ziua în care am străbătut aceste formaţiuni muntoase, oprindu-mă la ceas de oboseală în micile golfuri de mare, într-un peisaj de lagună care îmi dezvăluia noi şi noi romane despre viaţa mea însăşi dar şi despre vieţile oamenilor trăitori pe aceste meleaguri extraordinare. Cum să nu devii inspirat întru creaţie?…

… Ȋmi amintesc de ziua respectivă ca şi cum ar fi fost ieri, fiind ghidată de doi prieteni ai locului care, în mărinimia lor naturală şi autentică, mi-au dezvăluit poveştile istorice ale locului. Ajunşi la o răscruce de vârfuri muntoase, ne-am oprit pentru o clipă să privim minunea: munţii ţâşniţi din Mediterana şi uniţi cu cerul. Privind în jos, marea părea ca un covor de cer verde-albastru în care se oglindeau chipurile oamenilor, pietrele preţioase, roci şi stânci scrijelite de mesajele soarelui în sărutul perpetuu cu luciul apei. Amicul meu îşi începuse lecţia de #storytelling: “şi dacă te uiţi în dreapta, vei vedea frânturi din Cassis, iar dincolo, clădirile şi malurile îţi vor dezvălui orăşelul La Ciotat…”

353469

Acestea mi-au fost reverberaţiile minţii în momentul în care am citit zilele trecute despre o peliculă ce se profila de grand impact, difuzată în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest 2017. Subiectul, de mare interes pentru mine, tradus ca “amintirile personale transpuse într-un film”: despre creaţia literară zămislită în sudul Franţei.

Astfel că reverberaţiile au mers şi mai departe şi s-au adâncit în amintirile despre atelierul de scriere creativă pe care l-am parcurs pe un vapor în portul Marsiliei. Deci flmul se profila a fi genial şi de interes maxim.

“L`Atelier” – un film de Laurent Cantet, acest regizor francez excepţional pentru alegerea şi folosirea unei tehnici regizorale aparte, dar şi pentru subiectele sociale abordate dintr-o perspectivă a individului: cinema politic cu mesaje induse în mod subtil din perspectiva omului cetăţean dar şi a psihologiei sale interioare.

Laurent Cantet, prezent zilele trecute în cadrul proiecţiei filmului său “L`Atelier” la Cinema Elvire Popesco, un om agreabil ca prezenţă şi discurs, afirmă că este preocupat în mod special de #educaţie, majoritatea filmelor sale având protagonişti profesori, tineri, elevi plasaţi chiar în context educaţional. El însuşi fiu de profesori, fiind evident influenţat de un background familial puternic, filmele sale poartă amprenta relaţiei între generaţii, între părinţi şi copii, între profesori şi elevi, între societate şi tineri: cum facem să ne educăm generaţiile tinere în mod corespunzător? Avem răspunsuri sau doar răspunsuri iluzorii?

“L`Atelier” răspunde nu numai întrebărilor adulţilor, ci şi preocupărilor pe care le au tinerii, adolescenţii în mod special, în alegerea drumului în viaţă.

“L`Atelier”, în traducere “Workshopul” şi în sfârşit în traducere românească “Atelierul”, este despre o scriitoare celebră, Olivia Dejazet, venită de la Paris în micuţul şi liniştitul La Ciotat (nord via sud), pentru a susţine un curs de creative writing pe parcursul verii. Cursanţii ei: şapte adolescenţi interesaţi (sau nu) de subiect, se alătură acestui atelier. Taskul lor: să creeze un roman #thriller a cărui acţiune să se desfăşoare în oraşul lor.

1484164_10202170580682501_661118445_nIncursiunea în scrierea creativă dezvăluie o multitudine de aspecte atât despre individ cât şi despre societate şi relaţia dintre ei:

  • conflicte rasiale şi religioase, dată fiind zona de sud a Franţei, co-habitată de francezi şi maghrebieni, algerienii fiind deja la a treia generaţie în zonă; astfel, cei şapte tineri sunt aleşi pentru a reprezenta diversitatea culturală a zonei;
  • istoria locului şi formarea culturii acesteia: a scrie despre oraş necesită o muncă de cercetare asiduă şi interes pentru descoperire;
  • crearea spaţiilor de reflecţie: locurile sunt ideale pentru a-ţi dezvolta latura meditativă, creativă, marea şi natura fiind ele însele personaje principale în această peliculă;
  • conflictul între generaţii: de ce tind adolescenţii să o ia pe căi greşite şi ce facem pentru a le crea un drum drept şi sănătos în relaţie cu ei înşişi şi cu socialul?
  • cum percepe un tânăr de 20 de ani lumea actuală dominată de violenţă virtuală şi reală, înfricoşată de războaie şi terorism? Aici regizorul ne pune pe tavă problematica distorsionării minţii unuia dintre tineri care, în lipsa dialogului cu părinţii/familia, în lipsa unei activităţi productive, şi pe fondul oraşului şi zonei în care s-a născut, dominate de imigranţi percepuţi ca invadatori ai spaţiului, dezvoltă agresiunea, furia şi dorinţa de răzbunare, dorinţa de accesare şi interes pentru discursurile de extremă dreaptă, dorinţa de a se delecta cu jocuri video catastrofale. Ce face un tânăr când îşi foloseşte inteligenţa dar şi tăcerea în interesul comiterii unor fapte odioase, criminale?

1525557_10202179807553167_269831616_nDimensiunea politică este puternic reprezentată de #mindsetul tuturor şi al fiecăruia în parte în acest film: mentalităţi, gânduri, decizii, opinii, sunt oglinzi ale unui context socio-politic care ne pune întrebări: oare este el bine conturat în relaţie cu educaţia? Evident că nu. Ce putem face în acest sens?

Regizorul ne propune o soluţie de eliminare a conflictelor de orice tip şi de schimbare, la o scară cât de mică, a paradigmei mentale şi de acţiune: instrumentul creativ ne poate salva vieţile, REgândirea actului de scriere în relaţie cu propriile frustrări ale fiecăruia şi cu dorinţe, fie ele bolnave sau nu, REgândirea scrierii în relaţie mai ales cu TINErii, REdefinirea lucrurilor prin cuvânt şi dialog, scriitura ca terapie.

Un element interesant folosit de Cantet este jocul video pus în oglindă cu arhivele oraşului despre care scriem, La Ciotat. Adică o paralelă între trecut şi prezent, între istoria de multe ori nefastă a oraşelor şi jocurile video care promovează violenţa. Oare s-a schimbat ceva în cultura societăţilor sau doar am transpus nişte orori în metode noi de vizionare? …

De altfel, un aspect pe care eu personal îl consider negativ în acest film, este alegerea scrierii în comun a unui roman de groază… M-am tot întrebat de ce thriller şi de ce nu altceva? Oare pentru că oamenii rămân etern fascinaţi de rău ?… Scriitoarea noastră devenise celebră tocmai pentru faptul că scrisese acelaşi tip de roman. Este ea responsabilă pentru cititorul său? … Filmul pune şi această problemă: oare ce scriem, este ok pentru societate? Este clar însă că a scrie despre elucubraţiile minţii este o puternică terapie de a scăpa de monştrii cuibăriţi în mental, însă până la “răspândirea lor în lume” este de meditat. În acest context, filmul nici nu pune accent pe ideea finală de a publica această muncă comună  a tinerilor, ci mai degrabă pune accent evident pe terapia şi rezultatele scrierii la nivel individual şi intim: foaia suportă tot în orice context, iar “răfuielile” propriei minţi rămân pentru noi, ca indivizi, scrise pe o foaie, şi ascunsă apoi într-un buzunar de pantalon.

1538929_10202170573962333_1822498738_nScena finală a filmului reprezentată de acest tânăr “problematic” aflat acum pe un vapor şi preluând frâiele propriei vieţi, denotă #decizia luată în urma unui tip de terapie necesar pentru evoluţia sa: scriitura. Marea, deci apa, reprezintă din nou şi din nou purificarea, spălarea unui context nociv în care ne-am aflat, pe care l-am conştientizat şi care ne-a dus către următoarea etapă a vieţii personale.

Nu în ultimul rând, tehnica regizorală include folosirea acestor tineri minunaţi, actori amatori, NEprofesionişti care, din înseşi spusele regizorului, au fost « culeşi » timp de câteva luni de casting din şcolile din La Ciotat. Totodată, regizorul co-creează scenariul cu non-actorii, folosind foarte mult improvizaţia şi contribuţia activă a fiecăruia la modelarea personajelor şi a situaţiilor date. Cantet şi-a încadrat filmele în curentul neorealist, o asemănare izbitoare cu tehnica dansului contemporan bazată pe co-creaţie şi pe statutul propriu al interpretului. Acesta poate fi şi viitorul cinematografiei.

“L`Atelier”, un film cu care m-am identificat în profunzime, pornind de la faptul că am locuit pe acele meleaguri sudice ale Franţei, am lucrat alături de franc1425749_10201976287825301_1534399602_nezi, le-am învăţat limba şi dialectul specific zonei (diferenţele nord-sud), am studiat alături de maghrebienii poposiţi pe malurile Mediteranei, am pătruns în lumea atelierelor lor de scriitură organizate aici.

Recenzia mea vine însă şi din perspectiva scriitoarei si a trainerului pe acest subiect al scrierii literare şi pe o abordare asemănătoare a terapiei prin scris pe care eu însămi am implementat-o pe meleagurile natale. După cum mi s-a spus de către o cursantă: “dincolo de capacitatea de scriere pe care mi-am dezvoltat-o, a fost o adevărată terapie.”

©LiterAnART-22/10/2017

Poze – arhiva personală şi http://www.allocine.fr/

Despre ostilitate: de la larvă la fluture (1)

Starea de larvă înfiptă încă în stadiul de embrion imatur, reprezintă un proces cu două tăişuri: fie moare din faşă din cauze naturale sau din neglijenţă, fie creşte şi se dezvoltă în ceea ce ne bucură deseori ochiul la ciocnirea cu frumuseţea şi perfecţiunea zburătoruluifluturele. Dar ce determină un fluture să ajungă EL însuşi? Mai exact, ce face o larvă să-şi depăşească condiţia?

~~~ Într-o discuţie, cineva mi-a spus odată că #Chaplin este un om care şi-a depăşit condiţia sa de ţigan din mahalalele Londrei şi “bravo lui!”, deşi afirmaţia venea dintr-un ton destul de rasist şi ostil faţă de acest artist gigant pe care l-a dat istoria. Pesemne că Chaplin a reuşit să treacă de la larvă la fluture… Să fie destinul, să fie voinţa, să fie circumstanţele? … (spot meditativ)… Aici recomand spre lectură cartea lui Debbie Ford – “Partea întunecată a căutătorilor de lumină”.

Din păcate, mai există şi fluturi care cresc, se dezvoltă şi sunt educaţi în întuneric. Dacă ai văzut filmul “Tăcerea mieilor”, ştii la ce mă refer…

Şi ce faci cu acest întuneric care se transformă pe scena socială în ostilitate… De ce scriu eu azi despre acest concept deloc plăcut pentru auz, cu atât mai puţin pentru vederea de a fi pus în practică? Pentru că această urmă de animalitate rămasă înfiptă în liberul arbitru al omului vertical, reprezintă un tot ce se revarsă ca o cascadă peste fiecare dintre noi zi de zi; şi are nevoie de atenţie.

Ce de oare suntem ostili?

De ce devenim ostili în faţa celuilalt?

În ce circumstanţe?

Cum să ne controlăm comportamentul ostil?

M-am lovit de ostilitate la viaţa mea, ca oricare dintre noi. Astfel am început s-o şi studiez bine, atât pe chipurile oamenilor, cât mai ales în atitudinea lor bazată pe o doză mare de inconştienţă.

Dar am întâlnit şi opusul: oameni care îţi definesc prin atitudinea lor contrapartea ostilităţii. Astfel, deschid cercul scriiturii de azi cu o fotografie de suflet… despre care voi vorbi mai încolo.

 22532098_1629071920488727_965168681_o

Şi ca să fie un articol apocaliptic (apocalipsa = revelaţie, vezi Steiner – “Bazele esoterismului”), adică revelatoriu, voi începe cu definiţia din DEX: 1. Atitudine duşmănoasă, plină de ură; duşmănie, vrăjmăşie. 2. (pl.) Operaţii militare întreprinse de trupele unor state care sunt în război. 

… până aici stăm bine, are ceva legătură şi cu războiul. Din start, prima apocalipsă (revelaţie) este dezvăluită: cum războiul este inventat de o mână de retarzi ai lumii şi nu reprezintă decât (!) o joacă în urma căreia mai mor şi nişte oameni (!), un joc bolnav despre supremaţie, tot aşa ostilitatea ţâşneşte dintr-un sistem defect ce are nevoie de REsetare, respectiv mecanismul uman.  

Ostilitatea vine sub multe FORME:

 1. Ostilitate de tip EXTROvert

În primul rând şi cel mai uşor de identificat, ostilitatea ţi se împroaşcă în ochi de către cineva care nu-şi poate stăpâni defectele psihologice (despre defecte psihologice vezi doctrinele gnostice ale lui Weor) că doar de aceea sunt numite “defecte”, ca să fie naşpa. Totodată, aceste defecte necesită şi ele ceva auto-observare pentru a putea fi identificate şi întoarse la 180 de grade. Vom intreba: bun, şi cum să mă auto-observ în acele momente cruciale? Tocmai asta este şi schema: acele momente necesită trei respiraţii în plus ca să-ţi dea loc spre cei vei face #next. Devii ostil sau te abţii şi dai alte trei ture de bloc? Da, sportul, pe lângă faptul ca ai nevoie de el, este şi o formă excelentă de a-ţi depăşi o multitudine de probleme: în primul rând, îţi disciplinează mentalul. Sunt o mie şi una de alte metode despre care trebuie să te documentezi singur mai departe (pe sistem auto-didact).

La punctul 1 intră şi ostilitatea de tip “aşa vreau eu să fiu şi să acţionez. Care-i problema ta?”. Problema este că eşti adult şi nimeni nu este obligat să-ţi suporte ţie ieşirile. Ori te laşi ajutat, ori te dai mai încolo din a lua decizii în societate.

2. Ostilitate de tip INTROvert

Într-un plan doi, ostilitatea poate veni la pachet cu o fundă impecabil aranjată, asta dacă interlocutorul este mai parşiv din fire şi se ascunde sub masca manipulării şi a cuvintelor “de bine”. Mai pe româneşte spus, dacă nu te duce căpşorul, poţi fi atras în diferite contexte “împăturite” în roz bon-bon care, spre final, să te ducă “sub pământ SRL”. Atenţie la oameni falşi! Duşmănia (ostilitatea) se ascunde după vorbe dulci şi vine ca valul când nu te aştepţi, fie ca unii te invidiază pur şi simplu din diferite motive, fie că vor să obţină ceva de la tine. Este un mod de ură ascunsă asupra sinelui transpusă în practică interlocutorului.

3… tot de tip INTROvert, dar exagerat

O formă mai puţin cunoscută a ostilităţii este… lipsa ei vizibilă, în traducere “o TĂCERE” acolo unde ea nu-şi are locul. În concepţia unei ostilităţi mute, este mai uşor să o înţelegem definind-o în termenii ce azi circulă prin online ca şi comportament pasiv-agresiv”. Din păcate, este o formă de ostilitate des întâlnită, deşi nu ne dăm seama, acest tip de comportament este poate mai dăunător decât orice altceva.

De ce să fie un om ostil pe muteşte? Comportamentul pasiv-agresiv sau sintagma « agresivitate pasivă » reprezintă în analiza literară un oximoron, adică o alăturare de termeni opuşi.

Cum adică agresivitate pasivă? Acest tip de comportament îşi are originea în incapacitatea unei persoanei de a-şi exprima furia într-un mod sănătos, direct şi deschis, adică prin dialog din care să şi reiasă ceva constructiv, să se ajungă la o concluzie. Vorbim de o reprimare a sentimentelor cuiva, boală curată, aş spune eu, atât pentru psihicul persoanei în cauză, cât şi pentru fizicul său care, pe termen lung, ajunge la boală.

Dacă n-ai dat peste astfel de persoană până acum, află că ea una spune şi alta face. Această atitudine poate fi distrugătoare pentru cei din jur. Este ca şi cum îi injectezi cuiva doză de frustrare în vene zi de zi, frustrare ce pe termen lung se transformă în ură.

De cele mai multe ori, o astfel de atitudine se regăseşte în cuplurile tinere (căsătorite sau nu), acolo unde unul ţine cu tot dinadinsul să deţină controlul relaţiei şi controlul celuilalt. Teama de judecată sau de refuz îndeamnă o persoană să fie aşa, pasiv-agresivă… ostilă. Că până la urmă, sunt cei din jur care au de suferit, iar pe termen lung, acest tip de comportament devine pentru ceilalţi, repulsie. De altfel, comportamentul pasiv-agresiv este asociat cu #depresia profundă la bază (cauze întâlnite în copilărie mai ales) dar şi cu #anxietatea.

… “Tăcerea e de aur”… poate nu întodeauna… 3e0ee13b8c826db9b4a43cb7d39b93bb

Deci, ostilitatea se construieşte din vorbe grele şi din tăcere covârşitoare.

4. Ostilitatea vine de multe ori şi GRATUIT, şi te întrebi “da` ce i-am făcut eu lu` ăsta de se comportă aşa?” Dacă ostilitatea din această categorie depăşeşte limitele, să le spunem normale ale unei persoane pe care poate nici nu o cunoşti bine şi care îşi manifestă negativitatea inconştient, înseamnă că vorbim de ceva mai profund acolo. De multe ori ostilitatea vine şi pe fond karmic, aversiunea faţă de cineva cunoscut poate fi inexplicabilă, însă în prezenţa acelei persoane care poate să-ţi fie chiar membru al familiei, prezinţi repulsie şi devii ostil. Aici discuţia e lungă şi necesită de altfel şi puţină #curiozitate pentru domeniu, chiar dacă mulţi dintre noi ne înfigem aprig în scepticism şi refuz. Sfatul meu este să mergem pe principiul “nu urâ ceea ce nu cunoşti”. Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului, recomand acelaşi manual despre viaţă: Rudolf Steiner – “Bazele esoterismului”.

5. La NIVEL MACRO, ne scăldăm într-un ocean de ostilitate, vezi războaiele care nu-şi au locul într-o conştiinţă colectivă axată pe evoluţie. Aici mai vorbim şi de naţiunile care nu se pot coagula pentru a construi ceva. Parcă sună cunoscut…

Mentalul colectiv nu este o chestie abstractă de domeniul SF, este ceva cu care operăm zi de zi, este reţeaua de computere umane care se conectează la aceeaşi sursă. Cum se manifestă ostilitatea în caz de mental colectiv? Uitaţi-vă în jur: o ţară cu educaţie precară la nivel macro, formează indivizi cu educaţie pe măsură, cu minţi goale de conţinut şi rămaşi la baza piramidei lui Maslow, adică la supravieţuire (hrană, adăpost, îmbrăcăminte). Uitaţi-vă la fenomenul “moaşte” şi veţi (sper) înţelege cu ce se mănâncă lipsa educaţiei şi bătălia pentru supravieţuire (în cazul nostru, călcare în picioare pentru pupatul oaselor, dar mai ales pentru sarmalele aferente).

De unde să se dezvolte armonia (na, că am găsit şi #antonimul) dacă individul este frustrat, se urăşte pe el însuşi dintr-un motiv sau altul, în primul rând din NEcunoaştere? Pentru asta încercăm să studiem şi noi mai mult această #inteligenţă emoţională care încearcă din răsputeri să ne conştientizeze emoţiile şi manifestarea lor în #social. Deci, ostilitatea la nivel macro reprezintă neputinţa de a evolua ca şi naţie, ca şi popor, reprezintă o stagnare şi deci, o involuţie. Astfel, devii ostil ţie însuţi, celor din imediat cât şi celor din afara graniţelor (şi se vede clar…).

… Gândeşte-te la un câine NEscos din casă deloc sau ţinut permanent în lanţuri, care, pe măsură ce i se degradează sistemul, aleargă într-un cerc continuu cu scopul precis de a-şi muşca coada… cam aşa sunt şi oamenii de cele mai multe ori. Ostilitatea înseamnă să muşcăm cu sete şi dramă din noi înşine şi din ceilalţi.

6. Nu întâmplător am lăsat la urmă o manifestare importantă a ostilităţii, crucială (nu spun că celelalate nu sunt, mai ales cea anterioară, însă aceasta este strâns legată de toate şi este definitorie) într-un domeniu cu care operez de vreo 13 ani încoace, de când am păşit pentru prima dată în afară ţării şi am aflat dintr-un periplu al bursei universitare pe tărâmuri spaniole, cu ce mănâncă de fapt #educaţia adevărată.

~~~Ca o paranteză, în 2004 aflam pentru prima dată ce este educaţia non-formală şi cum se aplică ea concret pentru a rămâne cu ceva pentru viaţă: 3 săptămâni ca bursier într-una dintre cele mai prestigioase universităţi din Andalucía, m-au luminat; învăţasem în 3 săptămâni cât într-un an universitar din ţară, deşi cursurile la facultate erau oricum excelente, practice, nu aveai voie să vorbeşti deloc în lb. română (eu fiind la lb. străine), profesori unu` şi unu`. Mă întrebam: se poate mai bine de atât?… (şi vorbesc de Univ. Spiru-Haret Bucureşti, unde am făcut şcoală mai ceva ca la liceu. Acum, na, cum te nimereşte norocul).

Revenind la subiectul nostru de dezbatere: ostilitatea în cadru educaţional este ceva des întâlnit. Poate credeţi că mă voi referi la conflictele dintre profesori şi elevi, la fenomenul de bullying, la agresiune, la violenţă etc. Nu, ar fi prea simplu. Ar fi prea bine cunoscut şi răs-cunoscut contextul de noi toţi. Evident că ostilitatea în raport cu cele enumerate mai sus este prezentă, este logic şi clar că ea există şi se manifestă în majoritatea şcolilor din România, cum auzim, vedem şi experimentăm de altfel.

Dar eu aş vrea să mă refer la un alt tip de ostilitate. L-am numit “profetul de sistem educaţional” sau “despre o patologie de care nu s-a vorbit până acum”… dar despre acest subiect, mâine, căci mai este şi mâine o zi de scris despre viaţă…

(punctul 6 – to be continued)

Ȋnchid astfel cercul întorcându-mă la fraza de început: Dar am întâlnit şi opusul: oameni care îţi definesc prin atitudinea lor contrapartea ostilităţii. 22532098_1629071920488727_965168681_o

Poate vă întrebaţi ce legătură are poza acestui articol cu subiectul tratat. Ce observăm în poză? Un grup de tineri în cadru #verde, având în mijloc o bătrânică zâmbăreaţă 🙂

Cadrul este imortalizat în Poiana Braşov, pe Postăvaru, acolo unde, în cadrul Şcolii de Vară a Ministerului Tineretului şi Sportului din septembrie anul acesta, sesiunea de #public speaking am ţinut-o, împreună cu colegul formator, în aer liber. Un curs adevărat de #public speaking, cu tehnici de mişcare a trupului, cu urlete şi exerciţii de dicţie, cu teatru şi discursuri improv, este imortalizat aicihttps://www.facebook.com/ana.nedelcu.89/media_set?set=a.10212941822556816.1073741916.1128430269&type=3

În drumul nostru spre “poiana de curs”, am dat peste această bătrânică de 93 de ani (!). Mai lucidă ca orice adult pe care îl ştiam, bătrânica ne-a observat de departe şi, ca o pasăre cu un mesaj în cioc, venea spre noi ca teleghidată, aruncând petale de trandafiri din gura-i aurită… Mi-e greu să redau exact sentimentul de #nirvana pe care această fiinţă l-a trezit în noi ca şi colectiv, şi în propriul interior la auzul unui adult rostind numai de bine de tineret. Mai rar aud aşa ceva din partea adulţilor, cu atât mai puţin din partea vârstnicilor care nu molfăie decât negativisme despre biata tinerime. “Ce minunăţie de tineri, ce amintiri de dascăl mi-aţi trezit (era o fosta profesoară), ce tineri luminoşi” etc. + câteva sfaturi de viaţă tip #empowering. Că tot urma curs de #public speaking… avurăm un model de #discurs pe cinste + ne pregăteam pentru un curs #nohatespeech. Pesemne ne aflam într-un vârtej de coincidenţe cosmice.

M-am întrebat pentru o clipă dacă bătrânica n-o fi trăit pe alte mealeaguri cu aşa lipsă de ostilitate şi entuziasm contagios. Ea adora pur şi simplu tinerii şi nu înceta să îi încurajeze în demersurile lor sociale şi educaţionale constructive. După ce i-am explicat ce căutăm noi prin creierii munţilor, i-a mai crescut entuziasmul şi admiraţia de câteva ori, că mi-era frică să nu aibă repercursiuni la vârstă ei. Nicidecum. Bătrânica era mai tânăra în spirit ca noi toţi la un loc. De altfel, avea o lumină pe faţă care îi confirma tipul de gândire. Mai că vroiam să o luăm cu noi la cursuri.

Având în vedere că acele 4 zile de formare au fost magice din toate punctele de vedere, această doamna s-a ivit ca magul la poarta discipolilor în căutare de adevăr…

Cum arată ostilitatea fugărită, muşcată de coadă şi prinsă-ntr-o larvă ce se pregăteşte a deveni fluture… sustras apoi dintr-o floare într-un spirit evolutiv? …

©LiterAnART-17/10/2017

photo credits: pinterest & Andrei Gabriel Stupu

Oceanul, un salvator din Salvador_RECENZIE film

Capitães da Areia sau Stăpânii Nisipurilor este despre noi, despre copiii noştriEste despre #educaţie şi despre anduranţa cu care generaţia tânără suportă metehnele adulţilor. Pe cât de sensibil subiectul filmului, pe atât de bine regizat, cu imagini de artă şi cu o frumuseţe intrinsecă ce vine din străfundurile unor suflete sincere.

În Brazilia anului 2011, femeia regizor Cecília Amado ecranizează un roman celebru al unui scriitor brazilian la fel de celebru, Jorge Amado, roman scris în anul 1937 şi publicat pentru prima dată în limba engleză în anul `88. Da, aţi ghicit: femeia Amado este nepoata faimosului scriitor Amado.

Filmul, regizat într-un mod impecabil, prezintă viaţa unor copii ai străzii care îşi trăiesc zilele printre ruinele clădirilor abandonate de pe coasta Atlanticului. Găşti formate din copii abandonaţi sau maltrataţi de părinţii lor, aleg calea străzii în căutare de libertate. Ce se poate întâmpla cu aceste suflete? Cum percep ei viaţa de după “gratiile” unui suflu chinuit? Ce le oferă societatea acestor tineri?

Tabloul este unul clasic şi trist: o gaşcă de tineri trăieşte din furt şi înşelătorie, trăieşte în mijlocul rundelor de bătăi cu alte găşti, trăieşte cu fum şi alte substanţe inhalate, trăieşte pentru supremaţie. În acelaşi timp, o astfel de gaşcă trăieşte pentru libertate, pentru o libertate ţâşnită de sub obrocul terorii şi nepăsării adulţilor care, puşi în diferite contexte de viaţă, îşi scot la iveală frica, neputinţa, răutatea şi ticăloşia precum şi iresponsabilitatea de a fi adult.

Tineri bătuţi, tineri abuzaţi, tineri abandonaţi, corpuri ce adună în bagajul emoţional şi mental deşeurile umane ale părinţilor lor, ale profesorilor lor, ale autorităţilor, în final… ale sectorului “adult”.

În tot acest context negativ, regizoarea pictează un paradox: aceşti tineri vagabonzi devin modele pozitive pentru cei mai vârstă, printr-o maturizare forţată şi o conştiinţă de rang superior descoperită forţat …de stradă. Să cunoşti strada este tot ce poate fi mai dur pentru un copil abandonat, cu atât mai mult dacă punem în calcul extrapolarea acestei idei pentru noi ceilalţi: să cunoşti munca de teren şi să te implici activ în societate acolo unde este nevoie, te schimbă la 180 de grade, te maturizează, te fac6aa7c4590f8c630c5361e9ff7029ff90e să înţelegi lumea, îţi ridică nivelul conştiinţei.

Puşi în situaţii de a judeca lucrurile, aceşti tineri pot da un exemplu de gândire cu adevărat matur atunci când: îşi doresc responsabilitatea unei relaţii, îşi fac dreptate cerând, în caz de abuz din partea poliţiei, o altă soluţie la educaţia delicvenţilor în locul bătăilor şi umilirilor crunte, atunci când ei consideră că biserica te cheamă către ea numai pentru alinare în curs de transformare pedofilică, atunci când ei îţi arată că societăţile nu sunt pregătite să aducă copii pe lume.

Filmul devine, paradoxal, un adevărat poem de iubire, regizoarea făcând analogia cu povestea lui Romeo şi a Julietei, punându-i în prim plan pe cei doi tineri îndrăgostiţi care, în mijlocul orgiei societale, îşi doresc armonia, iubirea pură şi libertatea ei.

Minunăţia peliculei vine şi din cadrele poetice ale oceanului albastru, un salvator al acestor suflete din Salvador care, în repeziciunea şi cântul lui, ne oferă speranţa întru propria salvare a generaţiei tinere. Oceanul reprezintă aici şi imaginaţia debordantă, secvenţa finală a filmului ce ne adresează o întrebare: sunt gândurile şi intenţiile constructive ale acestor tineri doar vise sau pot ele deveni realitate concretă?

Din nou şi din nou, tehnica regizorală fixează gro-planurile, aici cu un scop precis: feţele acestor copii pendulează printr-un machiaj desăvârşit între trăsături ale unui om matur, bătrân aş putea spune şi zâmbetele unor copii inocenţi. Care este de fapt identitatea acestor chipuri? … Căci stăpânii nisipurilor reprezintă de fapt copiii oceanelor, stăpânii unor adâncuri de ape, a unor adâncuri sufleteşti şi identitare. După cum spunea Almodóvar, “Mar adentro” în traducere “Marea din interior”.

Onomastica nu este întâmplătoare, căci mai tânărul talent “Professor” este un desenator desăvârşit care şi-ar dori în adâncuri să meargă la şcoală pentru a învăţa mai mult şi a ajunge un pictor celebru. Ce resurse are societatea pentru un astfel de talent trăitor pe străzi? … Filozofând asupra vieţii de artist, el Profesor ne va oferi cele mai mature şi inteligente lecţii de viaţă.

Un film la care este posibil să verşi o lacrimă, o lacrimă de furie pentru neputinţa unor adulţi în a “gestiona” astfel de talente tinere, în a oferi o educaţie altfel decât prin intermediul jignirilor, ţipetelor, răstirilor şi nepăsării, dar şi o lacrimă de emoţie pozitivă a regăsirii adevăratei libertăţi prin intermediul unor suflete rătăcite şi regăsite prin propria voinţă, alături de un ocean şi de o natură întreagă care pare să-i iubească şi să-i venereze… mai puţin însă oamenii, părinţii lor…

©LiterAnART – 10/09/2017

Un film pe aceeaşi temă aici https://ananedelcu.wordpress.com/2017/07/09/biblioteca-vie-extrasa-din-cinematografie_film-review/

“Clientul” ~ Farhadi vs. Miller_RECENZIE film

Ce legătură are marele dramaturg american Arthur Miller cu mai contemporanul regizor iranian Asghar Farhadi? Ne putem răspunde la această întrebare vizionând pelicula “Clientul” premiată anul acesta cu Oscarul pentru cel mai bun film străin (cel mai bun scenariu, cel mai bun actor la Cannes).

Pe mulţi am auzit propagând ignoranţa vis-a-vis de cultura şi informaţia globală: “ce mă interesează pe mine cum e la alţii?” sau “îmi văd de treaba mea” sau “la ce-mi foloseşte să fiu informat despre celălalt colţ al lumii?” etc… replici de tip “închistare mentală” care ne ţine cumva închişi într-un orizont foarte îngust de unde nu ne putem dezvolta.

Tocmai acest fapt îl aduce în prim plan filmul de faţă: o legătură universală ce uneşte omul din orice colţ de lume ar proveni, cauze ale unor fapte nesăbuite, consecinţe şi soluţii ale unor probleme care ne pot privi pe fiecare dintre noi.

Un film de tip “teatru în teatru” care ne transportă zilnic la repetiţii pe scena lui Arthur Miller în a sa celebră piesă “Moartea unui comis voiajor”.

Emad şi Rana, un cuplu de tineri căsătoriţi, se confruntă cu nefericirea de a fi evacuaţi din propriul apartament ca umare a construcţiilor ce au loc în clădirea învecinată şi care afectează fundaţia edificiului în care ei îşi au locuinţa. Din start, simbolistica “fundaţiei” de orice tip (aici, a familiei) este pusă sub semnul întrebării. În aceste circumstanţe, cuplul hotărăşte să se mute într-un nou apartament din centrul Teheranului. Aici însă, ne întoarcem în timp şi intrăm într-un scenariu ciudat ce are legătură cu foştii chiriaşi.

Dintr-o inconştienţă vecină cu prostia, aşteptându-l pe soţul reîntors de la muncă, Rana oferă prilej unui necunoscut de a intra în noul apartament în timp ce ea crede nevinovată că este soţul ei. Aflată într-o conjuctură nefericită, Rana este bătută şi abuzată de acest necunoscut în propria casă. Găsită de un vecin într-o baltă de sânge, ulterior de soţul venit acasă după o altă zi de predare la şcoala unde este profesor, Rana devine victima unui individ care nu are de-a face cu ea de fapt, ci cu persoana ce locuise înainte în acel apartament. De aici, filmul vizează un proces de conştiinţă, de căutare şi de răzbunare al celui care îi este soţ pe acest personaj necunoscut, dar şi o furie intrinsecă pentru femeia presupusă a fi o prostituată ce locuise înainte aici.

Deşi intriga poate părea banală, filmul pendulează între o mie şi una de simboluri legate de: rolul căsniciei în lumea arabă, condiţia femeii, rolul bărbatului arab de eră contemporană, starea de fapt din Teheranul anului 2016-2017, traiul oamenilor prin aceste locuri, sistemul educaţional, condiţia artistului. Acestea sunt doar câteva dintre punctele ce se mişcă necontenit pe axa celor 2 ore de film, timp în care consumatorul de filme bune rămâne atât fascinat de joc, scenariu şi tehnica regizorală cât şi înmărmurit de subiectul tratat, precum şi de asemănarea izbitoare cu societatea românească. Da, aţi auzit bine, dacă veţi urmări acest film, veţi recunoaşte multe dintre puzzle-urile care organizează şi orânduirea mioritică.

Primul şi cel mai important aspect este alăturarea contextului american al anilor `40-`50 (“Moartea unui comis voiajor” a fost scrisă de Arthur Miller în anul 1949) cu Teheranul anilor `00. De ce această asemănare? Pentru a putea înţelege mai bine contextul, trebuie să ştim câte ceva şi despre piesa lui Miller – cea mai importantă lucrare a autorului, distinsă cu Premiul Pulitzer în 1949, mai multe premii Tony şi Drama Desk. Este considerată ca fiind una dintre cele mai mari piese de teatru ale secolului XX. Nu degeaba am studiat-o şi eu în facultate la partea de literatură americană pe care am îndrăgit-o în mod expres. Tema de baza a lui Miller este “conflictul între generaţii”, cum să lăsăm în urmă trecutul pentru a ne construi viitorul, pentru a lasă loc generaţiilor tinere în a construi societatea în noi paradigme şi valori. Deznodământul filmului va fi ilustrat perfect în piesa lui Miller: de acolo de unde ne aşteptăm mai puţin, de la generaţiile vechi menite să transmită valori, educaţie de calitate şi să încununeze vremurile tinerei generaţii, de acolo “ne pricopsim” cu nonvaloarea dată mai ales din incapacitatea de adaptare la nou a părinţilor şi bunicilor, dar şi de o dogmă religioasă care este cel mai greu de depăşit. Aşa-zisa “tradiţie” ne poate îndobitoci stagnând în rolurile noastre sociale şi de tineri; stagnarea însemnând de fapt involuţie. Pe scurt, Miller ne vorbeşte aşa… şi ne vorbeşte din anii `49. Ce facem azi când ne confruntăm cu aceleaşi probleme? Cu precădere ţările estice şi lumea arabă încă se zbate în sfera dogmelor nesemnificative pentru secolul XXI… Nouă, românilor, ne sună cunoscut acest scenariu? …

Analogia cu Miller nu putea fi mai potrivită subiectului ales de regizor. Filmul reprezintă în esenţă o invitaţie de a ne uita către sine în loc de a privi în afara noastră şi a provoca răul acolo unde firea este condusă de frică şi ahtiată de putere.

Pe bună dreptate “The salesman” este tradus în lb. română “Clientul”, interşanjând necontenit problematica comerţului de mărfuri: oamenii ca mărfuri şi mărfurile sucite şi răsucite din rafturi în maşini şi viceversa. Vindem şi cumpărăm bulshit, pare să ne spună pe faţă iranianul.

Evident, o altă temă de remarcat este condiţia femeii şi portretizarea femeii ca fiind, pe de-o parte “mama răniţilor”, întruparea compasiunii şi împăciuirii, pe de altă parte, supusă unor condiţii de viaţă inumane la care ar trebui să ia atitudine. Aici, în film, femeia devine o scuză the-salesman-188200l-600x0-w-714bbce5pentru practicarea ticăloşiei. Ea devine o marfă uşor de prăduit. Ea nu poate trăi fără bărbat în lumea arabă sau fără a fi stigmatizată în continuu. Femeia nu are acces la educaţie, Emad fiind profesor pentru o clasă formată în unanimitate din băieţi, respectiv “viitorii oameni ai ţării”. În 2017, încă vorbim pe glob de accesul îngrădit al femeii la educaţie. În acest context şi cu referinţă clară la relaţia bărbat-femeie din Iran, regizorul alege un actor principal cu o capacitate extraordinară de a transpune prin chip frământările bărbatului arab contemporan ce se zbate între trecut şi prezent, capacitatea lui de a-şi manifesta sentimentele faţă de soţie, pendularea între raţiune şi emoţie, între protecţia acordată femeii şi supunerea ei. De altfel, tehnica regizorală a gro-planului face din peliculă una de impact.

Filmul ne vorbeşte şi despre capacitatea de a ne face dreptate singuri: cum facem asta?, este necesar?, în ce context?, putem deveni din victime ale abuzului nişte acuzatori fără precedent? Tu ce-ai fi făcut în locul celor doi? pare să ne întrebe regizorul. De ce evită omul să contacteze autorităţile în caz de urgenţă? Pelicula pune sub semnul întrebării autoritatea şi capacitatea instituţiilor de a face lucrurile corect.

Generaţia tânără este pusă aici în aşteptare. Adică pusă în rolul de observator mai degrabă decât de practician al vieţii, un neajuns al educaţiei din Iran. Şi până la urmă, care este rolul profesorului, ne întreabă acest regizor îndrăzneţ.

Revenind la asemănarea contextului din Teheran cu realitatea românească, remarcăm o societate gri, străzi prăfuite, blocuri jupuite, locuinţe precare care pun sub semnul întrebării fundamentul familiei. De remarcat ca simbol urcatul scărilor înainte şi-napoi ce apare peste tot, clădirile neavând lift în dotare. Urcatul vine însă cu greutate, cu gâfâit, cu accesul limitat la un nou nivel de conştiinţă.

Per ansamblu, filmul “Clientul” ne trezeşte creierele şi ne deschide ochii în legătură cu ambiguitatea societăţii. Societatea are nevoie să se auto-definească. Cum? De asemenea, ne lansează întrebarea: aducem sau nu copii pe lume într-o societate ambiguă? Iar dacă îi aducem, ştim cum să-i protejăm atât pe ei cât şi pe noi de celebra replică a lui Arthur Miller “I`m a dime a dozen”?, în traducere: “Sunt 12 la leu, sunt un nimic.”?

©LiterAnART-04/09/2017

M-am născut în ziua limbii române

Am pornit spre Odorheiu Secuiesc cu gândul să vorbesc tot în limba română, că doar suntem în România…ce mama naibii… Surpriză: de ziua mea, a limbii române, nu avusei voie să mă exprim în limba maternă, oricât de europenizată şi americanizată ar fi devenit ea, pe motiv că aş avea obligaţiunea să vorbesc în dialectul minorităţii de pe teritoriul în care mă născui… Şi uite aşa, un pamflet cu iz de mârşăvie fu “plantat” şi de Ziua Limbii Române, adică ieri, 31 august. Ce să-i faci, cineva se joacă la butoanele batjocurei…

Din tot acest scenariu, cel mai grav aspect mi se pare însă lipsa de atitudine acolo unde trebuie ea “răsărită” şi luarea de atitudine acolo unde ea nu se cuvine (noi, tot pe dos…) ale unor persoane importante pentru ţara asta, cât mai ales importante pentru biata limbă română şi rolul ei în societate: Academia.

O dată pe an sau cel mult de 3 ori, membri importanţi ai Academiei Române – cea mai înaltă instituţie culturală şi educaţională dintr-o ţară – ies şi se exprimă în legătură cu diversele aspecte ale urbei, îndeosebi cu deficitul din domeniul culturii şi al educaţiei.

O zi importantă de ieşit “pe sticlă” este chiar 31 august, Ziua Limbii Române când, cu un efort probabil semnificativ pentru vârsta şi comoditatea specifică academicianului român, însuşi un mare nume al acestei instituţii susţine un discurs “mare şi lat” în cadrul unui eveniment dedicat zilei în cauză.

Aş vrea să cred că în Academie nu se preumblă numai octogenari cu idei de secol XIX, ci şi oameni care trăiesc în anul 2017 şi care se pot adapta din mers unei societăţi în continuă schimbare. Din fericire, a existat un om care a dorit să schimbe ceva şi a trăit cât de cât în prezent (poate nu a făcut destule totuşi), reputatul Solomon Marcus care, din nefericire de dată asta, a plecat (deşi la o vârstă venerabilă) prea devreme pentru a avea un impact cu adevărat semnificativ în societatea românească, respectiv în sfera educaţiei unde, la momentul actual, este nevoie de cea mai mare atenţie şi implicare.

În 31 august a anului 2017, limba română este dezbătută, după părerea mea, cu idei mult prea învechite pentru generaţiile actuale. …Că dacă nu dezbatem, nu analizăm şi nu creăm pentru generaţiile noi, atunci înseamnă că suntem distruşi ca naţie… Din discuţiile care au însă loc în mai marile şi importantele instituţii din România, reiese faptul că tinerii au prea puţină importanţă în procesul educaţional, cultural, şi whatever alt domeniu în care sunt cuprinşi şi îşi desfăşoară activitatea…(uite că am americanizat şi eu acest discurs)

…ca spre exemplu: << “Se întâmplă lucruri care ne îngrijorează. Am auzit că se organizează, în momentul de faţă, o nouă reforma. S-a întâmplat cândva când un guvern a interzis oamenilor mai în vârstă să mai lucreze. Este o măsură atât de iraţională… împotriva culturii. Pentru că, dacă noi vrem să menţinem la institutele noastre oameni mai în vârstă, este că ei ştiu carte. Noi nu putem face marile dicţionare fără aceşti oameni. Se anunţă că trebuie să-i scot iarăşi pe oamenii ăştia, să-i oblig să renunţe la pensie. Dar ei au muncit 50 de ani pentru pensia asta. Iar acum îi obligăm să iasă, când avem nevoie de ei”, a afirmat Simion, director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară “George Călinescu” al Academiei Române, în cadrul unei dezbateri dedicate limbii române, găzduită de Clubul Academicienilor. >>

Sursă: https://www.agerpres.ro/cultură/2017/08/31/eugen-simion-către-premier-trebuie-să-rămânem-o-naţiune-culturală-nu-ne-obligaţi-să-ne-concediem-specialiştii-14-44-54

Sincer afirm că mă cam îngrijorează aceste cuvinte, mă cam îngrijorează că nu se oferă suficientă importanţă unei generaţii despre care se spune numai că este “distrusă”, că este “pierdută” şi alte apelative de gen, fără a medita măcar asupra faptului că poate aceste generaţii tinere şi foarte tinere, dacă li se oferă prilejul, este posibil să vină cu soluţii, idei şi paradigme de care octogenarii să nu fi auzit niciodată şi care, spre surprinderea lor şi a tuturor, să fie şi de folos în societate (!!!). Mă întreb oare ce fac domnii academicieni în afară ieşitului de sub “plapumă” de 3 ori pe an?…

Tot într-o pledoarie “demascată” şi tot domnul în cauză, a dezbătut ideea că limba română se pierde, ea se dizolvă, se amestecă necontenit cu “vulgul” altor limbi pentru că, nu-i aşa, există această era a globalizării “care ne distruge fiinţa”…în care folosim “k” în loc de “ca”, “tz” în loc de “ţ” etc. Greşit, domnule academician. Eu v-aş întreba simplu: ce este limba? Păi ea este un instrument de comunicare. UN INSTRUMENT, adică un organism viu supus schimbării şi adaptării la mediu. Aţi auzit de noile joburi ale secolului XXI care presupun multă altă terminologie de care d-voastră nu aţi auzit? …

Dacă vreţi să vorbim despre “anularea” limbii române că limbă “imaculată” a poporului mioritic, rog să ne întoarcem un pic în istorie şi să reflectăm la următoarele (vi le scriu aşa pe puncte, că aşa îmi place mie să explic, clar şi concis, ca reprezentant al generaţiei tinere):

  1. De ce aţi lăsat să se propage limbajul de lemn al erei comuniste care, din nefericire, reprezintă o etapă defavorabilă, o deteriorare în schimbările aduse limbajului de care vorbiţi? Da, exact, este vorba despre limbajul de lemn folosit încă în manualele din care studiază asiduu generaţiile tinere şi foarte tinere de azi, din anul 2017 (!!!); ce aţi făcut ca să schimbaţi această stare de fapt care dăinuie în timp şi spaţiu mioritic?
  2. Ce « întreprindeţi » (ca să folosesc un limbaj adecvat şi pe înţelesul octogenarilor) azi, de Ziua Limbii Române – 31 august 2017, pentru a schimba dezastrul analfabetismului funcţional la care s-a ajuns, tocmai din lipsă de gândire, creativitate şi discurs public? Vă întreb…
  3. Aţi auzit de existenţa unui sistem juridic tip Curte cu Juri de care România duce lipsă? Poate vă întrebaţi, domnilor academicieni, ce legătură are Curtea cu Juri cu subiectul de faţă… Păi are cea mai strânsă legătură: un sistem juridic sănătos are o Curte cu Juri în care există un avocat pledant şi nişte cetăţeni care gândesc responsabil şi cu capul lor; pledantul, adică un om care a fost pregătit în şcoală să devină orator, să stăpânească argumentaţia, practic să ştie să se exprime. Aţi avut vreodată un cuvânt de spus în acest sens? În a exista o cultură a argumentaţiei, un manual, o materie şcolară care să formeze liderii societăţii de mâine (advoco=a chema, a convoca_greacă veche)? 0… Va invit să vizionaţi nişte filme de referinţă în domeniu, ca spre exemplu “12 oameni furioşi” serialul “Ally McBeal” şi poate daţi un research mai departe…
  4. Domnilor academicieni, această instituţie pe care o formaţi, Academia Română, este un organism viu (şi el din fericire) şi are datoria şi responsabilitatea de a se implica în absolut orice domeniu din societate care are nevoie de atenţie şi « ajustare », practic sunteţi supraveghetorii şi « profesorii » unui sistem întreg. V-aţi gândit la acest aspect? Aţi format vreodată un grup de presiune, un grup responsabil cu a veghea la buna funcţionare a societăţii în toate sectoarele ei? Aţi încurajat şi întâmpinat vreodată pe lângă d-voastră tineri care să reprezinte liantul între generaţii şi cu care să lucraţi cot la cot pentru o Românie sănătoasă? 0…
  5. D-voastră ce credeţi despre formarea jurnalistică din România ? V-aţi implicat în discursul public “de pe sticlă”? Aţi venit cu soluţii la gramatica stâlcită care se propagă în presă de către oameni formaţi şi ei pe băncile şcolii româneşti fără intervenţie? 0…
  6. V-aţi gândit vreodată care sunt cauzele aşa-zisei degradări a limbii române de care tot amintiţi dar pentru care nu aveţi soluţii? Păi eu v-aş spune că, în ultimii 10 ani, cauza principală ar fi migraţia forţei de muncă. Ea reprezintă o sursă importantă de degradare a limbii materne. De ce permiteţi aşa ceva şi ce aţi făcut pentru români ca să prospere în ţară lor? 0…
  7. În acest moment, as we speak ca să fiu pe subiect, limba română se degradează în Ardeal sub ochii d-voastră. Şi dacă luăm în calcul istoria de care vă tot legaţi, hai să ne gândim la ruşinea care ni se aduce acum prin incidentul de ieri: un român nu este servit în limba română în ţara lui, într-un supermarket venit din Germania (!!??) pentru că romanul nu ştia maghiară. Cum explicaţi acest incident şi ce faceţi în acest sens? Da, vorbim tot de limba română şi preservarea ei. Şi cu Şcoala Ardeleană ce facem, d-lor academicieni ?…

… Zilele trecute, când am întâmpinat vizita preşedintelui Franţei în România, a lui Macron, tot ce am putut debita ca naţie au fost criticile de tip cancan cum că “tinerelul şi baba” nu se potrivesc; cum că nu ştiu ce fustă purtau primele doamne şi nu ştiu ce “genunche” se lăsau la vedere… E bine că ne preocupă estetica, mai puţin estetica morală…

Dar cea mai făină cancanărie a fost faptul că am criticat acerb faptul că Macron a venit să-şi susţină cauza ţării lui în context de colaborare politică. Păi nu e normal? Vă întreb… Şi noi ce-aveam de nu ne-am susţinut cauza ca naţie? Dar ştiţi cum e… e mai uşor să criticăm virtuţile altora de care noi ducem lipsă…

Din păcate, domnilor academicieni şi dragă Academie Română, acesta este adevărul crunt: nu aţi contribuit cu nimic la educaţia naţiei româneşti, deci nu aveţi nici un drept să veniţi să criticaţi că tinerii sunt inculţi, proşti, distruşi, că limba e pierdută, distorsionată etc…. este ruşinos să faceţi aşa ceva. Nu de alta, dar octogenari care se apropie vertiginos de suta de ani şi nu au fost în stare să tipărească un simplu manual de oratorie până acum, nu sunt demni de a critica pe nimeni, cu atât mai puţin de a reprezenta cea mai înaltă instituţie de cultură şi educaţie dintr-o ţară.

… iar eu, da, vorbesc din poziţia unui tânăr al societăţii româneşti care, la 30 de ani şi-un pic, e pe cale să tipărescă un manual de Scriere creativă la care a lucrat concret, în teren şi apoi intenţionează să-l aducă pe tapet ca instrument practic şi viu şi ca un exemplu de bună practică util, domnilor academicieni, pentru sistemul de învăţământ românesc care se “târăşte” pe coate şi “genunche” de 27 de ani, după cum este stipulat cu absurd şi umor caragialistic de către noul prost spus “manual” de educaţie fizică. Apropo, cum aţi lăsat să se tipărească un asemenea manual???… Va întreb… Aveţi pretenţia să se vorbească o limbă română imaculată cu asemenea publicaţii ale unui Minister de Ȋnvăţământ?…

fake-30346_960_720©LiterAnART-01/09/2017

Previous Older Entries