SuperBlog de toamnă_I`m in!

O pasiune pentru scris se citeşte în oglinda literelor aşternute pe hârtia avidă de nou.

Anul acesta m-am decis să iau şi eu parte la competiţia #superblog, cea mai cunoscută competiţie de blogging din România, prin care eşti provocat să scrii pe parcursul a 4 luni.

Aştept cu nerăbdare delicatesele subtile ale tematicilor propuse! 🙂

Let`s go!

21273046_1444530122297769_7496008958281508101_o

Advertisements

Oceanul, un salvator din Salvador_RECENZIE film

Capitães da Areia sau Stăpânii Nisipurilor este despre noi, despre copiii noştriEste despre #educaţie şi despre anduranţa cu care generaţia tânără suportă metehnele adulţilor. Pe cât de sensibil subiectul filmului, pe atât de bine regizat, cu imagini de artă şi cu o frumuseţe intrinsecă ce vine din străfundurile unor suflete sincere.

În Brazilia anului 2011, femeia regizor Cecília Amado ecranizează un roman celebru al unui scriitor brazilian la fel de celebru, Jorge Amado, roman scris în anul 1937 şi publicat pentru prima dată în limba engleză în anul `88. Da, aţi ghicit: femeia Amado este nepoata faimosului scriitor Amado.

Filmul, regizat într-un mod impecabil, prezintă viaţa unor copii ai străzii care îşi trăiesc zilele printre ruinele clădirilor abandonate de pe coasta Atlanticului. Găşti formate din copii abandonaţi sau maltrataţi de părinţii lor, aleg calea străzii în căutare de libertate. Ce se poate întâmpla cu aceste suflete? Cum percep ei viaţa de după “gratiile” unui suflu chinuit? Ce le oferă societatea acestor tineri?

Tabloul este unul clasic şi trist: o gaşcă de tineri trăieşte din furt şi înşelătorie, trăieşte în mijlocul rundelor de bătăi cu alte găşti, trăieşte cu fum şi alte substanţe inhalate, trăieşte pentru supremaţie. În acelaşi timp, o astfel de gaşcă trăieşte pentru libertate, pentru o libertate ţâşnită de sub obrocul terorii şi nepăsării adulţilor care, puşi în diferite contexte de viaţă, îşi scot la iveală frica, neputinţa, răutatea şi ticăloşia precum şi iresponsabilitatea de a fi adult.

Tineri bătuţi, tineri abuzaţi, tineri abandonaţi, corpuri ce adună în bagajul emoţional şi mental deşeurile umane ale părinţilor lor, ale profesorilor lor, ale autorităţilor, în final… ale sectorului “adult”.

În tot acest context negativ, regizoarea pictează un paradox: aceşti tineri vagabonzi devin modele pozitive pentru cei mai vârstă, printr-o maturizare forţată şi o conştiinţă de rang superior descoperită forţat …de stradă. Să cunoşti strada este tot ce poate fi mai dur pentru un copil abandonat, cu atât mai mult dacă punem în calcul extrapolarea acestei idei pentru noi ceilalţi: să cunoşti munca de teren şi să te implici activ în societate acolo unde este nevoie, te schimbă la 180 de grade, te maturizează, te fac6aa7c4590f8c630c5361e9ff7029ff90e să înţelegi lumea, îţi ridică nivelul conştiinţei.

Puşi în situaţii de a judeca lucrurile, aceşti tineri pot da un exemplu de gândire cu adevărat matur atunci când: îşi doresc responsabilitatea unei relaţii, îşi fac dreptate cerând, în caz de abuz din partea poliţiei, o altă soluţie la educaţia delicvenţilor în locul bătăilor şi umilirilor crunte, atunci când ei consideră că biserica te cheamă către ea numai pentru alinare în curs de transformare pedofilică, atunci când ei îţi arată că societăţile nu sunt pregătite să aducă copii pe lume.

Filmul devine, paradoxal, un adevărat poem de iubire, regizoarea făcând analogia cu povestea lui Romeo şi a Julietei, punându-i în prim plan pe cei doi tineri îndrăgostiţi care, în mijlocul orgiei societale, îşi doresc armonia, iubirea pură şi libertatea ei.

Minunăţia peliculei vine şi din cadrele poetice ale oceanului albastru, un salvator al acestor suflete din Salvador care, în repeziciunea şi cântul lui, ne oferă speranţa întru propria salvare a generaţiei tinere. Oceanul reprezintă aici şi imaginaţia debordantă, secvenţa finală a filmului ce ne adresează o întrebare: sunt gândurile şi intenţiile constructive ale acestor tineri doar vise sau pot ele deveni realitate concretă?

Din nou şi din nou, tehnica regizorală fixează gro-planurile, aici cu un scop precis: feţele acestor copii pendulează printr-un machiaj desăvârşit între trăsături ale unui om matur, bătrân aş putea spune şi zâmbetele unor copii inocenţi. Care este de fapt identitatea acestor chipuri? … Căci stăpânii nisipurilor reprezintă de fapt copiii oceanelor, stăpânii unor adâncuri de ape, a unor adâncuri sufleteşti şi identitare. După cum spunea Almodóvar, “Mar adentro” în traducere “Marea din interior”.

Onomastica nu este întâmplătoare, căci mai tânărul talent “Professor” este un desenator desăvârşit care şi-ar dori în adâncuri să meargă la şcoală pentru a învăţa mai mult şi a ajunge un pictor celebru. Ce resurse are societatea pentru un astfel de talent trăitor pe străzi? … Filozofând asupra vieţii de artist, el Profesor ne va oferi cele mai mature şi inteligente lecţii de viaţă.

Un film la care este posibil să verşi o lacrimă, o lacrimă de furie pentru neputinţa unor adulţi în a “gestiona” astfel de talente tinere, în a oferi o educaţie altfel decât prin intermediul jignirilor, ţipetelor, răstirilor şi nepăsării, dar şi o lacrimă de emoţie pozitivă a regăsirii adevăratei libertăţi prin intermediul unor suflete rătăcite şi regăsite prin propria voinţă, alături de un ocean şi de o natură întreagă care pare să-i iubească şi să-i venereze… mai puţin însă oamenii, părinţii lor…

©LiterAnART – 10/09/2017

Un film pe aceeaşi temă aici https://ananedelcu.wordpress.com/2017/07/09/biblioteca-vie-extrasa-din-cinematografie_film-review/

“Clientul” ~ Farhadi vs. Miller_RECENZIE film

Ce legătură are marele dramaturg american Arthur Miller cu mai contemporanul regizor iranian Asghar Farhadi? Ne putem răspunde la această întrebare vizionând pelicula “Clientul” premiată anul acesta cu Oscarul pentru cel mai bun film străin (cel mai bun scenariu, cel mai bun actor la Cannes).

Pe mulţi am auzit propagând ignoranţa vis-a-vis de cultura şi informaţia globală: “ce mă interesează pe mine cum e la alţii?” sau “îmi văd de treaba mea” sau “la ce-mi foloseşte să fiu informat despre celălalt colţ al lumii?” etc… replici de tip “închistare mentală” care ne ţine cumva închişi într-un orizont foarte îngust de unde nu ne putem dezvolta.

Tocmai acest fapt îl aduce în prim plan filmul de faţă: o legătură universală ce uneşte omul din orice colţ de lume ar proveni, cauze ale unor fapte nesăbuite, consecinţe şi soluţii ale unor probleme care ne pot privi pe fiecare dintre noi.

Un film de tip “teatru în teatru” care ne transportă zilnic la repetiţii pe scena lui Arthur Miller în a sa celebră piesă “Moartea unui comis voiajor”.

Emad şi Rana, un cuplu de tineri căsătoriţi, se confruntă cu nefericirea de a fi evacuaţi din propriul apartament ca umare a construcţiilor ce au loc în clădirea învecinată şi care afectează fundaţia edificiului în care ei îşi au locuinţa. Din start, simbolistica “fundaţiei” de orice tip (aici, a familiei) este pusă sub semnul întrebării. În aceste circumstanţe, cuplul hotărăşte să se mute într-un nou apartament din centrul Teheranului. Aici însă, ne întoarcem în timp şi intrăm într-un scenariu ciudat ce are legătură cu foştii chiriaşi.

Dintr-o inconştienţă vecină cu prostia, aşteptându-l pe soţul reîntors de la muncă, Rana oferă prilej unui necunoscut de a intra în noul apartament în timp ce ea crede nevinovată că este soţul ei. Aflată într-o conjuctură nefericită, Rana este bătută şi abuzată de acest necunoscut în propria casă. Găsită de un vecin într-o baltă de sânge, ulterior de soţul venit acasă după o altă zi de predare la şcoala unde este profesor, Rana devine victima unui individ care nu are de-a face cu ea de fapt, ci cu persoana ce locuise înainte în acel apartament. De aici, filmul vizează un proces de conştiinţă, de căutare şi de răzbunare al celui care îi este soţ pe acest personaj necunoscut, dar şi o furie intrinsecă pentru femeia presupusă a fi o prostituată ce locuise înainte aici.

Deşi intriga poate părea banală, filmul pendulează între o mie şi una de simboluri legate de: rolul căsniciei în lumea arabă, condiţia femeii, rolul bărbatului arab de eră contemporană, starea de fapt din Teheranul anului 2016-2017, traiul oamenilor prin aceste locuri, sistemul educaţional, condiţia artistului. Acestea sunt doar câteva dintre punctele ce se mişcă necontenit pe axa celor 2 ore de film, timp în care consumatorul de filme bune rămâne atât fascinat de joc, scenariu şi tehnica regizorală cât şi înmărmurit de subiectul tratat, precum şi de asemănarea izbitoare cu societatea românească. Da, aţi auzit bine, dacă veţi urmări acest film, veţi recunoaşte multe dintre puzzle-urile care organizează şi orânduirea mioritică.

Primul şi cel mai important aspect este alăturarea contextului american al anilor `40-`50 (“Moartea unui comis voiajor” a fost scrisă de Arthur Miller în anul 1949) cu Teheranul anilor `00. De ce această asemănare? Pentru a putea înţelege mai bine contextul, trebuie să ştim câte ceva şi despre piesa lui Miller – cea mai importantă lucrare a autorului, distinsă cu Premiul Pulitzer în 1949, mai multe premii Tony şi Drama Desk. Este considerată ca fiind una dintre cele mai mari piese de teatru ale secolului XX. Nu degeaba am studiat-o şi eu în facultate la partea de literatură americană pe care am îndrăgit-o în mod expres. Tema de baza a lui Miller este “conflictul între generaţii”, cum să lăsăm în urmă trecutul pentru a ne construi viitorul, pentru a lasă loc generaţiilor tinere în a construi societatea în noi paradigme şi valori. Deznodământul filmului va fi ilustrat perfect în piesa lui Miller: de acolo de unde ne aşteptăm mai puţin, de la generaţiile vechi menite să transmită valori, educaţie de calitate şi să încununeze vremurile tinerei generaţii, de acolo “ne pricopsim” cu nonvaloarea dată mai ales din incapacitatea de adaptare la nou a părinţilor şi bunicilor, dar şi de o dogmă religioasă care este cel mai greu de depăşit. Aşa-zisa “tradiţie” ne poate îndobitoci stagnând în rolurile noastre sociale şi de tineri; stagnarea însemnând de fapt involuţie. Pe scurt, Miller ne vorbeşte aşa… şi ne vorbeşte din anii `49. Ce facem azi când ne confruntăm cu aceleaşi probleme? Cu precădere ţările estice şi lumea arabă încă se zbate în sfera dogmelor nesemnificative pentru secolul XXI… Nouă, românilor, ne sună cunoscut acest scenariu? …

Analogia cu Miller nu putea fi mai potrivită subiectului ales de regizor. Filmul reprezintă în esenţă o invitaţie de a ne uita către sine în loc de a privi în afara noastră şi a provoca răul acolo unde firea este condusă de frică şi ahtiată de putere.

Pe bună dreptate “The salesman” este tradus în lb. română “Clientul”, interşanjând necontenit problematica comerţului de mărfuri: oamenii ca mărfuri şi mărfurile sucite şi răsucite din rafturi în maşini şi viceversa. Vindem şi cumpărăm bulshit, pare să ne spună pe faţă iranianul.

Evident, o altă temă de remarcat este condiţia femeii şi portretizarea femeii ca fiind, pe de-o parte “mama răniţilor”, întruparea compasiunii şi împăciuirii, pe de altă parte, supusă unor condiţii de viaţă inumane la care ar trebui să ia atitudine. Aici, în film, femeia devine o scuză the-salesman-188200l-600x0-w-714bbce5pentru practicarea ticăloşiei. Ea devine o marfă uşor de prăduit. Ea nu poate trăi fără bărbat în lumea arabă sau fără a fi stigmatizată în continuu. Femeia nu are acces la educaţie, Emad fiind profesor pentru o clasă formată în unanimitate din băieţi, respectiv “viitorii oameni ai ţării”. În 2017, încă vorbim pe glob de accesul îngrădit al femeii la educaţie. În acest context şi cu referinţă clară la relaţia bărbat-femeie din Iran, regizorul alege un actor principal cu o capacitate extraordinară de a transpune prin chip frământările bărbatului arab contemporan ce se zbate între trecut şi prezent, capacitatea lui de a-şi manifesta sentimentele faţă de soţie, pendularea între raţiune şi emoţie, între protecţia acordată femeii şi supunerea ei. De altfel, tehnica regizorală a gro-planului face din peliculă una de impact.

Filmul ne vorbeşte şi despre capacitatea de a ne face dreptate singuri: cum facem asta?, este necesar?, în ce context?, putem deveni din victime ale abuzului nişte acuzatori fără precedent? Tu ce-ai fi făcut în locul celor doi? pare să ne întrebe regizorul. De ce evită omul să contacteze autorităţile în caz de urgenţă? Pelicula pune sub semnul întrebării autoritatea şi capacitatea instituţiilor de a face lucrurile corect.

Generaţia tânără este pusă aici în aşteptare. Adică pusă în rolul de observator mai degrabă decât de practician al vieţii, un neajuns al educaţiei din Iran. Şi până la urmă, care este rolul profesorului, ne întreabă acest regizor îndrăzneţ.

Revenind la asemănarea contextului din Teheran cu realitatea românească, remarcăm o societate gri, străzi prăfuite, blocuri jupuite, locuinţe precare care pun sub semnul întrebării fundamentul familiei. De remarcat ca simbol urcatul scărilor înainte şi-napoi ce apare peste tot, clădirile neavând lift în dotare. Urcatul vine însă cu greutate, cu gâfâit, cu accesul limitat la un nou nivel de conştiinţă.

Per ansamblu, filmul “Clientul” ne trezeşte creierele şi ne deschide ochii în legătură cu ambiguitatea societăţii. Societatea are nevoie să se auto-definească. Cum? De asemenea, ne lansează întrebarea: aducem sau nu copii pe lume într-o societate ambiguă? Iar dacă îi aducem, ştim cum să-i protejăm atât pe ei cât şi pe noi de celebra replică a lui Arthur Miller “I`m a dime a dozen”?, în traducere: “Sunt 12 la leu, sunt un nimic.”?

©LiterAnART-04/09/2017

M-am născut în ziua limbii române

Am pornit spre Odorheiu Secuiesc cu gândul să vorbesc tot în limba română, că doar suntem în România…ce mama naibii… Surpriză: de ziua mea, a limbii române, nu avusei voie să mă exprim în limba maternă, oricât de europenizată şi americanizată ar fi devenit ea, pe motiv că aş avea obligaţiunea să vorbesc în dialectul minorităţii de pe teritoriul în care mă născui… Şi uite aşa, un pamflet cu iz de mârşăvie fu “plantat” şi de Ziua Limbii Române, adică ieri, 31 august. Ce să-i faci, cineva se joacă la butoanele batjocurei…

Din tot acest scenariu, cel mai grav aspect mi se pare însă lipsa de atitudine acolo unde trebuie ea “răsărită” şi luarea de atitudine acolo unde ea nu se cuvine (noi, tot pe dos…) ale unor persoane importante pentru ţara asta, cât mai ales importante pentru biata limbă română şi rolul ei în societate: Academia.

O dată pe an sau cel mult de 3 ori, membri importanţi ai Academiei Române – cea mai înaltă instituţie culturală şi educaţională dintr-o ţară – ies şi se exprimă în legătură cu diversele aspecte ale urbei, îndeosebi cu deficitul din domeniul culturii şi al educaţiei.

O zi importantă de ieşit “pe sticlă” este chiar 31 august, Ziua Limbii Române când, cu un efort probabil semnificativ pentru vârsta şi comoditatea specifică academicianului român, însuşi un mare nume al acestei instituţii susţine un discurs “mare şi lat” în cadrul unui eveniment dedicat zilei în cauză.

Aş vrea să cred că în Academie nu se preumblă numai octogenari cu idei de secol XIX, ci şi oameni care trăiesc în anul 2017 şi care se pot adapta din mers unei societăţi în continuă schimbare. Din fericire, a existat un om care a dorit să schimbe ceva şi a trăit cât de cât în prezent (poate nu a făcut destule totuşi), reputatul Solomon Marcus care, din nefericire de dată asta, a plecat (deşi la o vârstă venerabilă) prea devreme pentru a avea un impact cu adevărat semnificativ în societatea românească, respectiv în sfera educaţiei unde, la momentul actual, este nevoie de cea mai mare atenţie şi implicare.

În 31 august a anului 2017, limba română este dezbătută, după părerea mea, cu idei mult prea învechite pentru generaţiile actuale. …Că dacă nu dezbatem, nu analizăm şi nu creăm pentru generaţiile noi, atunci înseamnă că suntem distruşi ca naţie… Din discuţiile care au însă loc în mai marile şi importantele instituţii din România, reiese faptul că tinerii au prea puţină importanţă în procesul educaţional, cultural, şi whatever alt domeniu în care sunt cuprinşi şi îşi desfăşoară activitatea…(uite că am americanizat şi eu acest discurs)

…ca spre exemplu: << “Se întâmplă lucruri care ne îngrijorează. Am auzit că se organizează, în momentul de faţă, o nouă reforma. S-a întâmplat cândva când un guvern a interzis oamenilor mai în vârstă să mai lucreze. Este o măsură atât de iraţională… împotriva culturii. Pentru că, dacă noi vrem să menţinem la institutele noastre oameni mai în vârstă, este că ei ştiu carte. Noi nu putem face marile dicţionare fără aceşti oameni. Se anunţă că trebuie să-i scot iarăşi pe oamenii ăştia, să-i oblig să renunţe la pensie. Dar ei au muncit 50 de ani pentru pensia asta. Iar acum îi obligăm să iasă, când avem nevoie de ei”, a afirmat Simion, director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară “George Călinescu” al Academiei Române, în cadrul unei dezbateri dedicate limbii române, găzduită de Clubul Academicienilor. >>

Sursă: https://www.agerpres.ro/cultură/2017/08/31/eugen-simion-către-premier-trebuie-să-rămânem-o-naţiune-culturală-nu-ne-obligaţi-să-ne-concediem-specialiştii-14-44-54

Sincer afirm că mă cam îngrijorează aceste cuvinte, mă cam îngrijorează că nu se oferă suficientă importanţă unei generaţii despre care se spune numai că este “distrusă”, că este “pierdută” şi alte apelative de gen, fără a medita măcar asupra faptului că poate aceste generaţii tinere şi foarte tinere, dacă li se oferă prilejul, este posibil să vină cu soluţii, idei şi paradigme de care octogenarii să nu fi auzit niciodată şi care, spre surprinderea lor şi a tuturor, să fie şi de folos în societate (!!!). Mă întreb oare ce fac domnii academicieni în afară ieşitului de sub “plapumă” de 3 ori pe an?…

Tot într-o pledoarie “demascată” şi tot domnul în cauză, a dezbătut ideea că limba română se pierde, ea se dizolvă, se amestecă necontenit cu “vulgul” altor limbi pentru că, nu-i aşa, există această era a globalizării “care ne distruge fiinţa”…în care folosim “k” în loc de “ca”, “tz” în loc de “ţ” etc. Greşit, domnule academician. Eu v-aş întreba simplu: ce este limba? Păi ea este un instrument de comunicare. UN INSTRUMENT, adică un organism viu supus schimbării şi adaptării la mediu. Aţi auzit de noile joburi ale secolului XXI care presupun multă altă terminologie de care d-voastră nu aţi auzit? …

Dacă vreţi să vorbim despre “anularea” limbii române că limbă “imaculată” a poporului mioritic, rog să ne întoarcem un pic în istorie şi să reflectăm la următoarele (vi le scriu aşa pe puncte, că aşa îmi place mie să explic, clar şi concis, ca reprezentant al generaţiei tinere):

  1. De ce aţi lăsat să se propage limbajul de lemn al erei comuniste care, din nefericire, reprezintă o etapă defavorabilă, o deteriorare în schimbările aduse limbajului de care vorbiţi? Da, exact, este vorba despre limbajul de lemn folosit încă în manualele din care studiază asiduu generaţiile tinere şi foarte tinere de azi, din anul 2017 (!!!); ce aţi făcut ca să schimbaţi această stare de fapt care dăinuie în timp şi spaţiu mioritic?
  2. Ce « întreprindeţi » (ca să folosesc un limbaj adecvat şi pe înţelesul octogenarilor) azi, de Ziua Limbii Române – 31 august 2017, pentru a schimba dezastrul analfabetismului funcţional la care s-a ajuns, tocmai din lipsă de gândire, creativitate şi discurs public? Vă întreb…
  3. Aţi auzit de existenţa unui sistem juridic tip Curte cu Juri de care România duce lipsă? Poate vă întrebaţi, domnilor academicieni, ce legătură are Curtea cu Juri cu subiectul de faţă… Păi are cea mai strânsă legătură: un sistem juridic sănătos are o Curte cu Juri în care există un avocat pledant şi nişte cetăţeni care gândesc responsabil şi cu capul lor; pledantul, adică un om care a fost pregătit în şcoală să devină orator, să stăpânească argumentaţia, practic să ştie să se exprime. Aţi avut vreodată un cuvânt de spus în acest sens? În a exista o cultură a argumentaţiei, un manual, o materie şcolară care să formeze liderii societăţii de mâine (advoco=a chema, a convoca_greacă veche)? 0… Va invit să vizionaţi nişte filme de referinţă în domeniu, ca spre exemplu “12 oameni furioşi” serialul “Ally McBeal” şi poate daţi un research mai departe…
  4. Domnilor academicieni, această instituţie pe care o formaţi, Academia Română, este un organism viu (şi el din fericire) şi are datoria şi responsabilitatea de a se implica în absolut orice domeniu din societate care are nevoie de atenţie şi « ajustare », practic sunteţi supraveghetorii şi « profesorii » unui sistem întreg. V-aţi gândit la acest aspect? Aţi format vreodată un grup de presiune, un grup responsabil cu a veghea la buna funcţionare a societăţii în toate sectoarele ei? Aţi încurajat şi întâmpinat vreodată pe lângă d-voastră tineri care să reprezinte liantul între generaţii şi cu care să lucraţi cot la cot pentru o Românie sănătoasă? 0…
  5. D-voastră ce credeţi despre formarea jurnalistică din România ? V-aţi implicat în discursul public “de pe sticlă”? Aţi venit cu soluţii la gramatica stâlcită care se propagă în presă de către oameni formaţi şi ei pe băncile şcolii româneşti fără intervenţie? 0…
  6. V-aţi gândit vreodată care sunt cauzele aşa-zisei degradări a limbii române de care tot amintiţi dar pentru care nu aveţi soluţii? Păi eu v-aş spune că, în ultimii 10 ani, cauza principală ar fi migraţia forţei de muncă. Ea reprezintă o sursă importantă de degradare a limbii materne. De ce permiteţi aşa ceva şi ce aţi făcut pentru români ca să prospere în ţară lor? 0…
  7. În acest moment, as we speak ca să fiu pe subiect, limba română se degradează în Ardeal sub ochii d-voastră. Şi dacă luăm în calcul istoria de care vă tot legaţi, hai să ne gândim la ruşinea care ni se aduce acum prin incidentul de ieri: un român nu este servit în limba română în ţara lui, într-un supermarket venit din Germania (!!??) pentru că romanul nu ştia maghiară. Cum explicaţi acest incident şi ce faceţi în acest sens? Da, vorbim tot de limba română şi preservarea ei. Şi cu Şcoala Ardeleană ce facem, d-lor academicieni ?…

… Zilele trecute, când am întâmpinat vizita preşedintelui Franţei în România, a lui Macron, tot ce am putut debita ca naţie au fost criticile de tip cancan cum că “tinerelul şi baba” nu se potrivesc; cum că nu ştiu ce fustă purtau primele doamne şi nu ştiu ce “genunche” se lăsau la vedere… E bine că ne preocupă estetica, mai puţin estetica morală…

Dar cea mai făină cancanărie a fost faptul că am criticat acerb faptul că Macron a venit să-şi susţină cauza ţării lui în context de colaborare politică. Păi nu e normal? Vă întreb… Şi noi ce-aveam de nu ne-am susţinut cauza ca naţie? Dar ştiţi cum e… e mai uşor să criticăm virtuţile altora de care noi ducem lipsă…

Din păcate, domnilor academicieni şi dragă Academie Română, acesta este adevărul crunt: nu aţi contribuit cu nimic la educaţia naţiei româneşti, deci nu aveţi nici un drept să veniţi să criticaţi că tinerii sunt inculţi, proşti, distruşi, că limba e pierdută, distorsionată etc…. este ruşinos să faceţi aşa ceva. Nu de alta, dar octogenari care se apropie vertiginos de suta de ani şi nu au fost în stare să tipărească un simplu manual de oratorie până acum, nu sunt demni de a critica pe nimeni, cu atât mai puţin de a reprezenta cea mai înaltă instituţie de cultură şi educaţie dintr-o ţară.

… iar eu, da, vorbesc din poziţia unui tânăr al societăţii româneşti care, la 30 de ani şi-un pic, e pe cale să tipărescă un manual de Scriere creativă la care a lucrat concret, în teren şi apoi intenţionează să-l aducă pe tapet ca instrument practic şi viu şi ca un exemplu de bună practică util, domnilor academicieni, pentru sistemul de învăţământ românesc care se “târăşte” pe coate şi “genunche” de 27 de ani, după cum este stipulat cu absurd şi umor caragialistic de către noul prost spus “manual” de educaţie fizică. Apropo, cum aţi lăsat să se tipărească un asemenea manual???… Va întreb… Aveţi pretenţia să se vorbească o limbă română imaculată cu asemenea publicaţii ale unui Minister de Ȋnvăţământ?…

fake-30346_960_720©LiterAnART-01/09/2017

“Cerşetorul nu mai are nimic de pierdut…”

“Vreau pensie mare! Vreau pensie mare!”, striga azi un cerşetor bătrân “poposit” pe scările prăfuite şi mizere ale unui magazin… imaginea de vis a unei ţări coborâte în abisurile groazei… o mostră sau dacă vrei o definiţie clară a situaţiei nefaste în care se află România zilele astea când, mai sărăcită (nu săracă !!!) ca oricând de şleahta de incompetenţi care conduc, în frunte cu un popor care moţăie…moţăie…

“Lăsaţi-l, doamnă, că e nebun, nu vedeţi?”

Păi hai să măsurăm gradul de nebunie al unui om care strigă un adevăr şi ţi-l strigă şi ţie din gura lui, că tu eşti cam mută, în orice caz, moţăi în scaunul de vânzător fără să fii cetăţean…

“Degeaba râdeţi, că omul spune adevărul… « Ne râdem » degeaba…”

“Hi, hi, hi…” continuă doamna parcă născută şi trăită în puful de la Cornu`, absentă total din viaţa ei…

… Probabil o fi vreun amărât cu studii într-o viaţă trecută care şi-a pierdut casă, familie şi a ajuns în stradă…

Omu` nu era violent, dar avea un scop: se hâţâna şi cânta aria clară a “vreau pensie mare!”, astfel că toată piaţa centrală a oraşului vibra de glasul acestui om năpăstuit, pesemne purtător de cuvânt al poporului… Purta un sacou ponosit, probabil singurul rămas după presupusa tragedie…

Lumea trecea… lumea se uita… şi tot lumea râdea… râdea lumea de un glas purtător de mesaj… o lume care, în inconştienţa de animal social, se distra la, nu numai tragedia unui om, ci mai ales la tragedia propriei existenţe…

Un om al străzii cu o placă purtătoare de adevăr… a câta centime din creier ţi-a tresărit la auzul acestor vorbe?… Tu ai curajul nebunului sau ţi-e frică să-ţi pierzi “bunurile”?… că vorba `ceea… el nu mai are nimic de pierdut…

P1090887

Nici o societate nu poate fi numită “sănătoasă”, atâta timp cât în interiorul ei există oamenii străzii. 

©LiterAnART-31/08/2017

 

 

 

photo – arhiva personală

Acrobaţia de tip familist, în cădere liberă_realitatea românească cu iz de recenzie

Era odată un film franţuzesc care prezenta un cuplu (straight, nu vă speriaţi) tânăr, fericit, entuziast, ea- franţuzoaică, el- francez de origine arabă. Îndrăgostiţi lulea, frumoşi, încrezători, tinerii noştri se căsătoresc. Evident, după o scurtă perioadă, apare primul copil. În continuare fericiţi, parcă şi mai fericiţi cu un copil pe lângă ei. Vine şi al doilea. Treaba începe să capete alte dimensiuni, mai multă agitaţie, comunicarea între soţi se diminua, el servici, ea creştea copii. Vine şi al treilea, iar ea deja devenea victima unui fanatism de tip familist. El devenea din ce în ce mai agresiv, mai preoocupat de servici şi de nimic altceva. Comunicarea era aproape de zero. Deja începuseră scandaluri, chiar bătăi, iar femeia ajunsese o sclavă. Din sclava deja existentă, această femeie devine şi victima violului din partea “minunatului” soţ, în urma căruia se lasă cu burta mărită… Familiile celor doi nu intervin absolut deloc, ba din contră, familia lui este perfect de acord cu situaţia dată (conform religiei), iar familia ei se resemnează, intervenind frica de tip “trac”. Filmul se sfârşeşte în cădere liberă: această femeie, ajunsă la capătul puterilor, îşi ucide pe rând copiii, apoi se sinucide cu cel de-al patrulea în burtă.
Filmul este construit de aşa natură încât să te oripileze cu privire la decăderea pe care o poate avea un cuplu aflat în nevoi psihologice şi emoţionale diferite, aşteptări diferite şi orbire.
(nu dau numele filmului, las spre research petru curioşi)

Sună cunoscut? Păi parcă da, având în vedere cazul din România de zilele trecute cu biata femeie care s-a aruncat în faţa trenului cu tot cu trei plozi de mână şi cu unul pe drum.

Acum, ştiţi sintagma aceea celebro-mioritică “n-am mai fost, dar am mai vrut”?
Ei, luând în considerare preambulul cât şi aceste cazuri reale care ne scot din anonimat (şi din lista ţărilor civilizate), cam acesta este sloganul afiliat eternităţii cu care românul se poartă agale pe el însuşi prin ţărişoara numită România… Referindu-se iniţial la un loc la care tânjeşti să ajungi (şi care s-ar putea să nu-l vezi niciodată din motive economico-frustrate), sintagma în cauză poate fi contorsionată şi răsturnată după propriul înţeles. În articolul de azi, am să-l potrivesc după sensul “n-am mai fost prost, dar am mai vrut” (şi ţi-a reuşit glorios). Cui îi pot atribui această sintagma în tratarea subiectului de faţă? Păi unei figuri dintr-o categorie socială care îi tot dă înainte cu îndobitocirea populaţiei şi cu acrobaţia periculoasă de tip familist.

Recent, am auzit pe un post TV că este imperios necesar să torni cu cel puţin trei copii per familie ca să crească natalitatea şi să mai populăm şi noi ţărişoara că rămânem… în satele goale”. Asta mi-a adus aminte de scenariul de mai sus, dar şi de un altul pe care-l voi aminti mai târziu, precum şi de frânturi inspirate din realitatea vieţii cotidiene de care am auzit sau cu care m-am întâlnit în concret.

Un exemplu elocvent este chiar cel menţionat mai sus şi petrecut la noi recent. Evident că tam-tam-ul cazului nu a dus nicăieri, nu a dus nici la regândirea educaţiei, nici la reconsiderarea rolului femeii, nici la adaptabilitatea omului la era contemporană, nici la religion questioning, nici la nimic…
Mă întreb oare de ce…de ce în aceste condiţii şi cu un asemenea caz per “destul de des”, unii susţin şi chiar promovează acerb facerea de copii pe bandă. Care este logica? Sincer, sună cam dubios, sună a împingere spre catastrofă, moarte, sinucidere sau cum vreţi să-i spuneţi, ceea ce trimite către alte facte de tip psiho-social…

Apoi vine întrebarea: de ce ne-am depopulat ca ţară? Să fie oare scăderea natalităţii, femeile au rămas cumva sterpe şi trebuie să le injectăm “substanţă”, se stă la coadă la cereri pentru operaţii de legare de trompe?… sau ce?… Şi veni şi răspunsul: “da, pentru că nu se fac copii, a scăzut natalitatea”. Aoleu!! Mă gândesc că dacă ne REpopulăm cu plod după plod, când s-o mări nefericitul, se va reloca oricum prin altă ţărişoară (aceasta fiind prima opţiune pentru supravieţuire; deci România tot “în satele goale” rămâne…), iar dacă nu, îl va arunca părintele de undeva de sus… la propriu.

old-town-bridge-904301_960_720

Întâmplarea nefericită m-a făcut să meditez a câta oară …nu, nu asupra depresiei umane care s-a vehiculat în cazul femeii ce s-a aruncat în faţa trenului (din punctul meu de vedere, depresia este un răsfăţ cu accente sadice şi de multe ori de drama queen sau, în cel mai bun caz, o rătăcire a sufletului uman care ţipă după atenţie şi vindecare din partea celor dragi), ci asupra condiţiei generale a femeii de azi.

România prezintă un grad ridicat de conservatorism – nu suntem departe de rang fanatic şi aici dau exemplu un celebru articol care circulă zilele acestea în online despre un public figure (femeie), un articol pertinent şi de bun simt, zic eu, despre condiţia #FemeiiCuCopil2017; dacă cititm cu atenţie fără să o luăm personal, articolul chiar nu jigneşte pe nimeni, ci prezintă opinia unei femei despre acest fenomen al naşterii şi al avutului de kinderi; uşor de înţeles cum au curs sutele de comentarii ale gospodinelor în cazul ei… (nu dau nume, ci spre research). Stau serios să mă gândesc la starea de fapt psiho-emoţională a femeii care jigneşte altă femeie pentru alegerile făcute în viaţă… Să fie vorba oare de propriile frustrări, de propriile uri şi regrete?… Posibil. O cauză pe care eu o observ ar putea fi că noi, românii avem şi o viziune apocaliptică asupra procesului creşterii copiilor. Femeile românce, în general, nu sunt relaxate şi nu au bucurie în a-şi creşte copiii. Evident că acest aspect ţine şi de nivelul economic la ţării şi de buzunarul propriu, dar măcar dacă am face un efort şi ne-am schimba un pic atitudinea asupra acestui aspect, am vedea dincolo de limitările personale şi am accepta alegerile fiecăruia în parte. Până una alta, totul se traduce în mod frumos spus “frustrare”.

Întâmplarea face ca zilele trecute să mai aud pe cineva afirmând că “femeia de carieră nu este ok că nu are timp să-şi crească copiii”. În schimb are timp să-i conducă la moarte… Da, s-a zis în ştire că femeia aruncată în faţa trenului avea antecedente de suferinţă psihică. Nu contest, dar zic să ne uităm un pic în urmă şi să vedem care ar fi fost cauzele problemelor ei şi a gestului său de oroare.

Eu aş face apel încă o dată la educaţie şi mai ales la cea a adolescenţilor: cum furnizăm educaţia generaţiilor tinere? Cum scăpăm de gândirea înapoiată cum că nu avem nevoie de educaţie sexuală în şcoli, de chicotelile retarde de gen “cum să vorbim noi despre aşa ceva la clasă?” sau “ăştia ştiu de pe net mai multe ca noi” şi să trecem la discuţii inteligente şi constructive cu adolescenţii? Ca adolescent, fără îndrumare şi comunicare, afli numai ce ţi-e nociv de pe net şi ştim deja unde se ajunge de aici…

Uitaţi-vă la adolescenţii de azi şi gândiţi-vă că ei sunt victimele de mâine, nicidecum cetăţeni maturi şi responsabili: femeia sinucigaşă copleşită de un soţ abuziv care nu ştie să-i ceară altceva decât făcutu` de plozi, iar ea cu greu i se poate împotrivi că doar na, “asta e legea firii”.

Din păcate pentru NEeducaţi şi din fericire pentru oamenii treziţi, reproducerea nu este nici numele femeii şi nici scopul omului pe pământ (invit cu această ocazie la cercetare în domeniu), ci este o alegere a fiecăruia dacă şi când să facă copii.

Din statisticile sumbre, România are procentul cel mai mare de mame minore din Uniunea Europeană, iar noi încurajăm practic omorul, afirmăm sus şi tare că este ok, că oricum acesta este rolul femeii. Păi în acest sens, s-o numim “femelă’, deoarece condiţia ei de “om” s-a cam diminuat…

Că facem copii ca să luăm banii statului şi să trăim de pe urmă lor… asta e altă problemă gravă. Din propria experienţă de lucru, am văzut cazuri de femei şi cu 9 copii care habar n-au cum le mai cheamă (şi nici numele copiilor nu-l mai ţin minte), dar practică activ prostituţia cu fetele de 14-16 ani, iar pe cei mici îi trimite la cerşit. Religia şi tradiţia ne îndeamnă însă să facem copii că aşa e bine şi normal. Ce facem cu ei, cum îi creştem, ce le oferim…etc….”numai D-zeu ştie…” Sau, dacă nu avem probleme în a ne răspunde la asemenea întrebări, înţelegeţi, dragi fanatici de tip familist, că pur şi simplu unii oameni nu-şi doresc copii şi chiar este treaba lor.

N-ai mai fost prost, dar ai mai vrut…
Lăsând probabil o dâră acută de spălare de creiere prin online, diverse entităţi de tip #coaliţie au reuşit să răstoarne gândirea raţională a enoriaşilor şi să pună neuronii să danseze pe sârmă. Cum care sârmă? Sârma din exerciţiul de acrobaţie din interiorul familiei. Astfel, familia de azi se clatină foarte precar pe un fir de ignoranţă subţire, de unde tinde să o ia în jos, adică foarte în jos…
… ştiţi, ca în filmul “Cădere liberă” avându-l într-un rol magistral pe Michael Douglas, peliculă apărută prin anul `93 (regizată de Joel Schumacher), când noi abia ne frecam la ochi după o perioadă îndelungată de “fenomen Piteşti”. Drumul până la civilizaţie avea pentru noi multe cotituri pe care, de altfel, nici azi nu le-a luat, nu le-a ajuns şi nici nu le-a găsit pe de-a-ntregul şi alte “nu le-a…”. În aceste condiţii de primitivism în care ne aflam atunci, filmul acesta venea ca un arc peste timp şi ne arăta din faşă aşa-zisele consecinţe nefaste ale unui capitalism industrializat şi tehnologizat în exces, dar şi un iz de salvare strecurat prin schimbarea conştiinţei.

… Peste 20 de ani azi, e treaba fiecăruia dacă vrea copii, când şi cu cine, însă, înainte să te exprimi aberant, este negreşit treaba ta să meditezi din rolul de cetăţean activ, să te întrebi şi să te asiguri în cele din urmă că aceşti copii vor beneficia de o educaţie de calitate prin care societatea să nu rămână “în satele goale”. Altfel, turnăm cu copii pe care apoi îi aruncăm pe alte meleaguri sau la pubele…

N-ai mai fost prost, dar ai mai vrut… şi ţi-a reuşit…

 ©LiterAnART-22/08/2017

 

@radio ProDiaspora_azi 11 august

Azi intre orele 18/00-20/00 voi reprezenta judetul Prahova si orasul Ploiesti intr-un interviu la #ProDiaspora.
Despre activitatea creativa si comunitara alaturi de alti 3 reprezentanti activi ai comunitatilor in care traiesc #afacericreativeinromania
#implicaresociala #creativitate #literanart #literatura #anartivism #ecodesign #unifero #atelierulplayart #educatie #leadership

 

Previous Older Entries