M-am născut în ziua limbii române

Am pornit spre Odorheiu Secuiesc cu gândul să vorbesc tot în limba română, că doar suntem în România…ce mama naibii… Surpriză: de ziua mea, a limbii române, nu avusei voie să mă exprim în limba maternă, oricât de europenizată şi americanizată ar fi devenit ea, pe motiv că aş avea obligaţiunea să vorbesc în dialectul minorităţii de pe teritoriul în care mă născui… Şi uite aşa, un pamflet cu iz de mârşăvie fu “plantat” şi de Ziua Limbii Române, adică ieri, 31 august. Ce să-i faci, cineva se joacă la butoanele batjocurei…

Din tot acest scenariu, cel mai grav aspect mi se pare însă lipsa de atitudine acolo unde trebuie ea “răsărită” şi luarea de atitudine acolo unde ea nu se cuvine (noi, tot pe dos…) ale unor persoane importante pentru ţara asta, cât mai ales importante pentru biata limbă română şi rolul ei în societate: Academia.

O dată pe an sau cel mult de 3 ori, membri importanţi ai Academiei Române – cea mai înaltă instituţie culturală şi educaţională dintr-o ţară – ies şi se exprimă în legătură cu diversele aspecte ale urbei, îndeosebi cu deficitul din domeniul culturii şi al educaţiei.

O zi importantă de ieşit “pe sticlă” este chiar 31 august, Ziua Limbii Române când, cu un efort probabil semnificativ pentru vârsta şi comoditatea specifică academicianului român, însuşi un mare nume al acestei instituţii susţine un discurs “mare şi lat” în cadrul unui eveniment dedicat zilei în cauză.

Aş vrea să cred că în Academie nu se preumblă numai octogenari cu idei de secol XIX, ci şi oameni care trăiesc în anul 2017 şi care se pot adapta din mers unei societăţi în continuă schimbare. Din fericire, a existat un om care a dorit să schimbe ceva şi a trăit cât de cât în prezent (poate nu a făcut destule totuşi), reputatul Solomon Marcus care, din nefericire de dată asta, a plecat (deşi la o vârstă venerabilă) prea devreme pentru a avea un impact cu adevărat semnificativ în societatea românească, respectiv în sfera educaţiei unde, la momentul actual, este nevoie de cea mai mare atenţie şi implicare.

În 31 august a anului 2017, limba română este dezbătută, după părerea mea, cu idei mult prea învechite pentru generaţiile actuale. …Că dacă nu dezbatem, nu analizăm şi nu creăm pentru generaţiile noi, atunci înseamnă că suntem distruşi ca naţie… Din discuţiile care au însă loc în mai marile şi importantele instituţii din România, reiese faptul că tinerii au prea puţină importanţă în procesul educaţional, cultural, şi whatever alt domeniu în care sunt cuprinşi şi îşi desfăşoară activitatea…(uite că am americanizat şi eu acest discurs)

…ca spre exemplu: << “Se întâmplă lucruri care ne îngrijorează. Am auzit că se organizează, în momentul de faţă, o nouă reforma. S-a întâmplat cândva când un guvern a interzis oamenilor mai în vârstă să mai lucreze. Este o măsură atât de iraţională… împotriva culturii. Pentru că, dacă noi vrem să menţinem la institutele noastre oameni mai în vârstă, este că ei ştiu carte. Noi nu putem face marile dicţionare fără aceşti oameni. Se anunţă că trebuie să-i scot iarăşi pe oamenii ăştia, să-i oblig să renunţe la pensie. Dar ei au muncit 50 de ani pentru pensia asta. Iar acum îi obligăm să iasă, când avem nevoie de ei”, a afirmat Simion, director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară “George Călinescu” al Academiei Române, în cadrul unei dezbateri dedicate limbii române, găzduită de Clubul Academicienilor. >>

Sursă: https://www.agerpres.ro/cultură/2017/08/31/eugen-simion-către-premier-trebuie-să-rămânem-o-naţiune-culturală-nu-ne-obligaţi-să-ne-concediem-specialiştii-14-44-54

Sincer afirm că mă cam îngrijorează aceste cuvinte, mă cam îngrijorează că nu se oferă suficientă importanţă unei generaţii despre care se spune numai că este “distrusă”, că este “pierdută” şi alte apelative de gen, fără a medita măcar asupra faptului că poate aceste generaţii tinere şi foarte tinere, dacă li se oferă prilejul, este posibil să vină cu soluţii, idei şi paradigme de care octogenarii să nu fi auzit niciodată şi care, spre surprinderea lor şi a tuturor, să fie şi de folos în societate (!!!). Mă întreb oare ce fac domnii academicieni în afară ieşitului de sub “plapumă” de 3 ori pe an?…

Tot într-o pledoarie “demascată” şi tot domnul în cauză, a dezbătut ideea că limba română se pierde, ea se dizolvă, se amestecă necontenit cu “vulgul” altor limbi pentru că, nu-i aşa, există această era a globalizării “care ne distruge fiinţa”…în care folosim “k” în loc de “ca”, “tz” în loc de “ţ” etc. Greşit, domnule academician. Eu v-aş întreba simplu: ce este limba? Păi ea este un instrument de comunicare. UN INSTRUMENT, adică un organism viu supus schimbării şi adaptării la mediu. Aţi auzit de noile joburi ale secolului XXI care presupun multă altă terminologie de care d-voastră nu aţi auzit? …

Dacă vreţi să vorbim despre “anularea” limbii române că limbă “imaculată” a poporului mioritic, rog să ne întoarcem un pic în istorie şi să reflectăm la următoarele (vi le scriu aşa pe puncte, că aşa îmi place mie să explic, clar şi concis, ca reprezentant al generaţiei tinere):

  1. De ce aţi lăsat să se propage limbajul de lemn al erei comuniste care, din nefericire, reprezintă o etapă defavorabilă, o deteriorare în schimbările aduse limbajului de care vorbiţi? Da, exact, este vorba despre limbajul de lemn folosit încă în manualele din care studiază asiduu generaţiile tinere şi foarte tinere de azi, din anul 2017 (!!!); ce aţi făcut ca să schimbaţi această stare de fapt care dăinuie în timp şi spaţiu mioritic?
  2. Ce « întreprindeţi » (ca să folosesc un limbaj adecvat şi pe înţelesul octogenarilor) azi, de Ziua Limbii Române – 31 august 2017, pentru a schimba dezastrul analfabetismului funcţional la care s-a ajuns, tocmai din lipsă de gândire, creativitate şi discurs public? Vă întreb…
  3. Aţi auzit de existenţa unui sistem juridic tip Curte cu Juri de care România duce lipsă? Poate vă întrebaţi, domnilor academicieni, ce legătură are Curtea cu Juri cu subiectul de faţă… Păi are cea mai strânsă legătură: un sistem juridic sănătos are o Curte cu Juri în care există un avocat pledant şi nişte cetăţeni care gândesc responsabil şi cu capul lor; pledantul, adică un om care a fost pregătit în şcoală să devină orator, să stăpânească argumentaţia, practic să ştie să se exprime. Aţi avut vreodată un cuvânt de spus în acest sens? În a exista o cultură a argumentaţiei, un manual, o materie şcolară care să formeze liderii societăţii de mâine (advoco=a chema, a convoca_greacă veche)? 0… Va invit să vizionaţi nişte filme de referinţă în domeniu, ca spre exemplu “12 oameni furioşi” serialul “Ally McBeal” şi poate daţi un research mai departe…
  4. Domnilor academicieni, această instituţie pe care o formaţi, Academia Română, este un organism viu (şi el din fericire) şi are datoria şi responsabilitatea de a se implica în absolut orice domeniu din societate care are nevoie de atenţie şi « ajustare », practic sunteţi supraveghetorii şi « profesorii » unui sistem întreg. V-aţi gândit la acest aspect? Aţi format vreodată un grup de presiune, un grup responsabil cu a veghea la buna funcţionare a societăţii în toate sectoarele ei? Aţi încurajat şi întâmpinat vreodată pe lângă d-voastră tineri care să reprezinte liantul între generaţii şi cu care să lucraţi cot la cot pentru o Românie sănătoasă? 0…
  5. D-voastră ce credeţi despre formarea jurnalistică din România ? V-aţi implicat în discursul public “de pe sticlă”? Aţi venit cu soluţii la gramatica stâlcită care se propagă în presă de către oameni formaţi şi ei pe băncile şcolii româneşti fără intervenţie? 0…
  6. V-aţi gândit vreodată care sunt cauzele aşa-zisei degradări a limbii române de care tot amintiţi dar pentru care nu aveţi soluţii? Păi eu v-aş spune că, în ultimii 10 ani, cauza principală ar fi migraţia forţei de muncă. Ea reprezintă o sursă importantă de degradare a limbii materne. De ce permiteţi aşa ceva şi ce aţi făcut pentru români ca să prospere în ţară lor? 0…
  7. În acest moment, as we speak ca să fiu pe subiect, limba română se degradează în Ardeal sub ochii d-voastră. Şi dacă luăm în calcul istoria de care vă tot legaţi, hai să ne gândim la ruşinea care ni se aduce acum prin incidentul de ieri: un român nu este servit în limba română în ţara lui, într-un supermarket venit din Germania (!!??) pentru că romanul nu ştia maghiară. Cum explicaţi acest incident şi ce faceţi în acest sens? Da, vorbim tot de limba română şi preservarea ei. Şi cu Şcoala Ardeleană ce facem, d-lor academicieni ?…

… Zilele trecute, când am întâmpinat vizita preşedintelui Franţei în România, a lui Macron, tot ce am putut debita ca naţie au fost criticile de tip cancan cum că “tinerelul şi baba” nu se potrivesc; cum că nu ştiu ce fustă purtau primele doamne şi nu ştiu ce “genunche” se lăsau la vedere… E bine că ne preocupă estetica, mai puţin estetica morală…

Dar cea mai făină cancanărie a fost faptul că am criticat acerb faptul că Macron a venit să-şi susţină cauza ţării lui în context de colaborare politică. Păi nu e normal? Vă întreb… Şi noi ce-aveam de nu ne-am susţinut cauza ca naţie? Dar ştiţi cum e… e mai uşor să criticăm virtuţile altora de care noi ducem lipsă…

Din păcate, domnilor academicieni şi dragă Academie Română, acesta este adevărul crunt: nu aţi contribuit cu nimic la educaţia naţiei româneşti, deci nu aveţi nici un drept să veniţi să criticaţi că tinerii sunt inculţi, proşti, distruşi, că limba e pierdută, distorsionată etc…. este ruşinos să faceţi aşa ceva. Nu de alta, dar octogenari care se apropie vertiginos de suta de ani şi nu au fost în stare să tipărească un simplu manual de oratorie până acum, nu sunt demni de a critica pe nimeni, cu atât mai puţin de a reprezenta cea mai înaltă instituţie de cultură şi educaţie dintr-o ţară.

… iar eu, da, vorbesc din poziţia unui tânăr al societăţii româneşti care, la 30 de ani şi-un pic, e pe cale să tipărescă un manual de Scriere creativă la care a lucrat concret, în teren şi apoi intenţionează să-l aducă pe tapet ca instrument practic şi viu şi ca un exemplu de bună practică util, domnilor academicieni, pentru sistemul de învăţământ românesc care se “târăşte” pe coate şi “genunche” de 27 de ani, după cum este stipulat cu absurd şi umor caragialistic de către noul prost spus “manual” de educaţie fizică. Apropo, cum aţi lăsat să se tipărească un asemenea manual???… Va întreb… Aveţi pretenţia să se vorbească o limbă română imaculată cu asemenea publicaţii ale unui Minister de Ȋnvăţământ?…

fake-30346_960_720©LiterAnART-01/09/2017

Advertisements

MANUAL de mişcare în masă sau cum teoria bate practica

Zilele acestea tot citesc şi mă minunez în legătură cu “preafericitul” manual de educaţie fizică care şi-a făcut apariţia în haosul necontrolat din învăţământul românesc… Adică el mai lipsea, parcă poposit ca cireaşa de pe tortul ce anunţă cu fast decesul sistemului… Tortul nu este nici el un oarecare, ci unul care pune grăsimea pe crupe bine de tot şi în timp scurt că doar, lipiţi de bancă şi cu mâinile la spate, nu avem cum să consumăm calorii şi eventual câteva kilograme bune… Săracii copii, mă uit în jur în fiecare zi şi observ foarte mulţi obezi…rămâne să mă întreb ce fac părinţii în cauză şi cum iau problema greutăţii excesive în mâini, că de sistem ne-am lămurit: i-a înfipt bine pe puşti în bănci.

Sincer, mi-e greu să-mi revin din coşmarul manualului cu pricina, din şocul provocat de noua carte alias “sfânta mişcare” trecută de pe teren în rândurile strâmte de carte şi de clasă…

Meditez la logica făptuitorilor de manual care, se pare, au mers pe următorul principiu: oricum nu se face sportul, mai ales la ţară, iar copiii stau săracii degeaba o oră sau fug în “abandon şcolar” că “nu facem ora de sport, plecăm mai devreme”.e656a16409e070de84bd11d4aaf435fd

Evident, cauzele sunt bine cunoscute: nu avem resurse de nici un fel – săli de sport, echipamente etc. – iar unii profesori (după cum personal am întâlnit) au probleme cu alcoolul. Probabil au uitat că predau materia “educaţie fizică”.

Dacă ne gândim profund, materia există doar pe hârtie, că ea nu se face oricum, aşa că de ce să nu o mai menţionăm şi pe alte hârtii decât pe cele de secretariat, respectiv în filele unui manual care ne învaţă cum să dăm în minge. Aşadar, logica este clară: nu vom mai sta degeaba la sport, ci vom sta cu folos: vom avea ce lectura.

Îmi imaginez saltele de gimnastică de la 1900 toamna, pline de purici şi alte microabe de sezon (!!!), cum vin ele în completarea manualului cu pricina care ne va spune exact: una pe dreapta, două pe stânga, dar mai uşor cu rostogolirile că ne rupem oasele.

Ar fi de râs, dacă n-ar fi tragic… dacă nu aş fi cunoscut îndeaproape situaţia şcolilor din rural şi aberaţiile pe care ţi le trântesc directorii dacă cumva vrei să mobilizezi elevii la sport. Tocmai de acest aspect mi-am adus aminte de scriu aceste rânduri, din peripeţiile personale prin şcolile din România.

Anul trecut, aflându-mă în postura de a preda sportul celor de gimnaziu, s-a început cu “nu se poate, nu avem sală, nu avem mingii, nu avem, nu putem…”. Evident deranjată de situaţie şi cu planuri mari de a reabilita situaţia locală, am cerut pentru început o minge nouă, că doar şcoala şi-ar permite măcar atât, pentru o porţie de mişcare de o oră/săptămâna. Cererea însă a fost cam exagerată… Iar restul, într-o poveste de zile mari aici https://ananedelcu.wordpress.com/2016/10/20/literatura-categoria-grea/ (e nevoie de o doză de răbdare pentru a citi totul din categoria “viaţa bate filmul”).

Concluzia este că manualul nostru cel nou încheie cu mare succes un ciclu al tembelismului înfipt în permutările din sistemul nostru de educaţie. Adică, până la urmă, de ce ar avea şi elevii noştri acces la săli de sport moderne, cu duşuri, cu vestiare, cu echipamente complete şi de o oră de sport zilnică (cum se practică în SUA de exemplu şi cum şi este normal; iar dacă vrem şi manual, să fie şi el, dar aferent unor ore de sport consistente !!!), dar şi de o educaţie în materie de nutriţie?… Când am putea să stăm cuminţi în bancă (cu mâinile la spate) şi să învăţăm să dăm cu mingea din cărţi.

Avem şi noi câţiva olimpici (bătrâni deja) la sport, dar sportul de masă a rămas îmbâcsit, cuprins într-un manual nefericit…

©LiterAnART

GHIDUL~cum sǎ te porţi ca sǎ fii COOL – recenzie

Pe cât de delicată în aspectul fizic, pe atât de dură este vocea autoarea cărţii de faţǎ “Ghidul”. O carte-manifest am putea spune, prin tonul simplu şi acid lansat de scriitoare, cu un ritm de cadet ce te obligǎ practic să urmezi cele spuse sau impuse.

“Ghidul” reprezintă un manual de buzunar ṣi bune maniere într-o societate ce parcă a luat-o razna în ce priveşte comportamentul etic, morala, bunul simţ şi toleranţa culturală. Pentru a scrie acest manual, Simona Tunaru îşi asumă multiple roluri – al unui predicator, psiholog, profesor de cultură civică, avocat al strǎzii, jurnalist de investigaţie  sau al unui poliţist de proximitate ce urmăreşte fiecare pas greşit al individului.

Vocea acestui guru al sferei sociale ne inundǎ cu un tip de dinamism aparte, proiectându-ne direct în dimensiunea unei lumi ideale şi totuşi atât de simple, un spaţiu unde tot ce trebuie este să fim…oameni. Natura umană este pusă la zid în rânduri şi printre rândurile acestui tratat- fulger, fiind urmǎritǎ ṣi intervievatǎ de un jurnalist de investigaţie, analizată şi para-analizatǎ de un psiholog omni-prezent, dar şi de un guru superior, un ton de Gandhi actual prevăzut cu ochi larg deschişi – “În cazurile în care nu este ilegal un anumit comportament, însă deranjează direct o altă persoană, răspunsul societăţii civile este unul timid, stângaci sau singular. Îmi notez pe telefon ce s-a întâmplat şi încetul cu încetul, cu fiecare situaţie similară trăită, ia naştere ideea unei cărţi de dezvoltare personală, menită să ajute la îmbunătăţirea relaţiilor interumane. Schimbarea începe cu tine!”.

În cele puţin peste 100 de pagini ale Ghidului, scriitoarea ne plasează pe rând, în diferite spaţii unde, de altfel, de regăsim zi de zi şi unde, în mod inconştient, manifestǎm un comportament şi o atitudine automate, fără a mai conştientiza adevărata noastră manifestare. Începând de la hypermarket, trecând prin aeroport, poposind în club sau la un concert de jazz şi terminând cu atitudinea faţă de persoanele altor culturi sau etnii, omul este văzut ca un robot ce trebuie să-şi încetinească ritmul şi să realizeze că este fiinţă umană care ar trebui să respecte şi sǎ fie respectată la rândul ei.ghidul-coperta-fata

Genialul acestui manual psiho-social de dezvoltare personalǎ este simplitatea remarcabilă însă extrem de izbitoare remarcată prin limbaj şi tonul autoritar, părintesc, un ton ce-ţi face cu degetul că nu ai fost cuminte pentru că poate este necesară o revizuire a comportamentului bazată pe greşeli anterioare.

O scriitură remarcabilă ce aminteşte de geniul sitcom-ului american ṣi universal “Seinfeld” unde remarcăm aceeaşi simplitate exagerată, dusă în sarcasm şi ironie socială, de unde extragem adevărul crunt şi banal al vieţii omului – “nimicul” şi cum am putea să-l tranformam în “ceva” dacă ne auto-observǎm şi ne analizăm ca-ntr-o oglindă pe care, de obicei, o remarcăm, o afişam şi o impunem feţei altora.

Din lectura Simonei Tunaru aflǎm, de asemenea şi aspecte ale comportamentelor şi legilor unor alte culturi, aspecte strecurate parcă pentru o comparaţie demnă de un tratat academic – “Fixatul cu privirea este strict interzis! Este încălcat dreptul la intimitate al persoanelor, plus că energia pe care o trimiteţi unei persoane pe care o fixaţi cu privirea nu este tocmai benefică acesteia. În unele state din America, fixatul cu privirea este interzis prin lege, aşa că poţi fi arestat pentru acest lucru.”

Acest fragment, cu siguranţă are legătură cu experienţa vastă de viaţa a scriitoarei, călătoriile şi şederea în alte spaţii geografice de unde a extras date necesare acestui manual social, cu precǎdere din spaţiul american. De altfel, stilul de a scrie aceastǎ carte se identificǎ cu stilul inconfundabil, concis, uṣor de înţeles ṣi profesionist american.

Sfaturile Simonei nu reprezintă simple sfaturi la care cititorii să se mai gândească. Nu, ele nu sunt alegeri, ci mai degrabă sunt impuse unui om ce trebuie să-şi schimbe atitudinea într-un mod benefic atât pentru el cât şi pentru cei din jur – “Purtaţi-vă ca un oaspete grijuliu atunci când vizitaţi o altă ţară şi nu ca un turist care vrea să „huzurească” într-un hotel de cinci stele şi care este alcoolizat pe toată perioada şederii. Încercaţi să aflaţi cum trăiesc oamenii într-o altă ţară, ce mănâncă, ce ocupaţii predomină, cu ce probleme se confruntă…Nu numai că vă veţi îmbogăţii cunoştinţele, ba mai mult puteţi fi siguri că nu aţi fost degeaba acolo.”.

Practic, nu ai de ales în momentul în care te-ai decis să parcurgi tratatul. Eşti obligat sǎ ţii cont de bunele maniere sociale. Educaţia primează aici, unde eşti învăţat că ceea ce ai făcut până acum nu a fost bine şi că ar trebui să ţii seama de un nou cod de conduită.

 <…să nu uităm că lux înseamnă „confi”> ne transmite autoarea, luxul nu înseamnǎ o atitudine superioară, un dezmăţ al simţurilor negative şi al valorilor materiale, ci mai degrabă este o valoare prin care trebuie să înţelegem că încrederea este cea mai bună armă în a fi “cool”. Iar a fi “cool” nu înseamnă a fi un adolescent scǎpat de sub control, ci mai degrabă reprezintă omul conştient, omul căutător al adevărului, al vieţii simple dar consistente întru înţeles. Cum ai putea să nu fii “cool” într-o astfel de ipostazǎ propusă de autoarea de faţă?

De la “minorii şi alcoolul” până la “când te logodeşti”, viaţa este un tumult prin care treci însă nu-ţi dai seama prin ce cǎi, cu cine interacţionezi şi cât de serios este acest drum aparent banal, rutinat. De fapt, rutina este şi personajul principal al acestui manual, rutina ce nu capătǎ sens ci mai degrabă automatism – o formă fără fond. De aceea şi întrebarea adresată cititorului – cum am putea să-i oferim rutinei fond în forma sa arhi-cunoscutǎ şi plictisitoare?

Stilul cadent de a scrie “Ghidul” are şi un umor intrinsec. Numai citind primul rând şi te identifici cu situaţia respectivǎ ridicându-ţi întrebări – “Dar dacă aş fi putut acţiona altfel aici? Poate ar trebui să mă gândesc mai bine…”

În “Ghidul” şi rolul miresei are hibe. Mireasa poate deveni aceastǎ “bridezille” socială, o mireasă dificilă, perfecţionistă, exagerată pe parcursul pregătirilor pentru nuntă. Nimănui nu îi va face plăcere să fie în preajma ta, dacă te comporţi urât.”

Un extras din viaţǎ demn de remarcat, de fapt, viaţa însăşi şi locurile prin care poposim şi unde trebuie să remarcăm detalii, să practicăm auto-observarea şi să identificăm aspectele negative acolo unde ele există. Un manual prin care învăţăm să fim mai buni ca oameni şi mai stăpâni şi responsabili pe acţiunile şi atitudinile noastre.

Finalul ales pentru a încheia acest ghid este remarcabil atingând un aspect delicat al vieţii cotidiene – comportamentul nostru faţă de cei de lângǎ noi, alte naţionalităţi, etnii sau oameni diferiţi nouă. Cum ne afişǎm în faţa lor? Ce discurs avem şi ce atitudine promovăm? –“Fiecare persoană este diferită în funcţie de etnia pe care o are, locul în care trăieşte, experienţele de viaţă acumulate etc. Acceptă că suntem diferiţi şi poartă-te cu o persoană care aparţine unei alte etnii exact cum ţi-ar plăcea ca ceilalţi să te trateze pe tine.”

 “Ghidul” se întrerupe brusc şi cuprinzator ca un fulger ce străbate văile…Cu ce rămânem din traficul prin…viaţǎ?…

cartea aici http://www.elefant.ro/ebooks/lecturi-motivationale/ghiduri-cum-sa/ghidul-cum-sa-te-porti-ca-sa-fii-cool-190069.html

©2016 – Recenzie de Ana Nedelcu –

filolog, poetǎ, scriitoare, antologator,

reprezentant în România al World Poetry Canada&International