Preot cu repetiţie sau cine sunt de fapt Serafimii?_RECENZIE film

Dacă Almodóvar ar viziona acest film, probabil că prima lui reacţie ar fi “Asta-i tot?”. Poate vă întrebaţi de ce şi ce legătură are regizorul spaniol cu pelicula de faţă. Este foarte  simplu: în 2004, Almodóvar a regizat un film cu aceeaşi tematică – biserica şi educaţia, cu titlul “La mala educación” în traducere “Proasta creştere”, însă cu o îndrăzneală aparte faţă de regizorul nostru român.

Recenzia de faţă nu are ca scop principal analiza în paralel a celor două pelicule, dar pentru că subiectul este unul comun, nu am putut să nu fac asemănarea şi să sesizez anii în care cele două filme au avut premiera (2004 vs. 2017) punând astfel în antiteză cele două voci regizorale.

“Un pas în urma serafimilor” sau despre omul profan ce nu poate egala divinitatea deşi se află numai cu un singur pas înaintea ei. Atât de aproape şi totuşi atât de departe de conştiinţa extinsă… Un film despre controversata biserică din România, dar şi despre educaţia adolescenţilor care se pare că nu poate fi înţeleasă de nici un adult din jur. Oare adulţii chiar au uitat că şi ei au trecut prin această etapă a vieţii? S-ar părea că în acest caz, expresia « experienţa e mama învăţăturii » nu se aplică…

Adolescentul Gabriel (bine-vestitorul şi deschizătorul de drumuri) îşi doreşte să devină preot intrând într-un seminar teologic ortodox. Inocent şi dornic de învăţătură la început, el încearcă să se adapteze noului cadru instituţional deloc plăcut, ci mai degrabă rigid, chiar abuziv, deşi aşteptările lui fuseseră cu totul altele în materie de “religie” şi “credinţă”. Pe parcursul şederii în căminul cu pricina, el, împreună cu alţi colegi, ajung din elevi-model în elevi-problemă.

Ce-ai face dacă după cinci ani de seminar teologic ai ajunge un gen de pramatie a societăţii, un manipulator, un trădător, un arogant şi un sfidător aparţinând bisericii însăşi?

“Uite-i cum se calcă în picioare pentru D-zeu şi pentru noi.”… afirmă “pramatia” din anul cinci. Prin această replică cheie, pelicula se adresează, în primul rând, categoriei “enoriaşi” din societatea românească care tinde cu mult fast să-şi orbească propria viziune când vine vorba de biserică, religie şi credinţă. Nu numai că nu poate face diferenţa între cele trei concepte, dar merge tot înainte ca oarba cu biciul pe spate şi condusă de tineri deveniţi preoţi abuzivi… Cum formăm tinerii viitori preoţi?, ne întreabă regizorul Daniel Sandu.

Aş vrea să punctez în această recenzie, printr-un stil concis, aspectele pro şi pe cele contra ale filmului de faţă. Şi deşi pelicula pendulează nestatornic şi în mod voit între cele două categorii, aş afirma eu critic, “ca să nu supărăm doamnele”, ea lasă o dară de întrebări şi filosofii deschise nu numai despre mentalitatea societăţii mioritice dar şi despre latura spirituală a fiecăruia dintre noi în comparaţie cu …noi şi alte popoare.

Am să încep cu aspectele pro, deoarece filmul incumbă destule:21686323_10212953110839016_5632215253256256590_n

  • Ȋn primul rând, este lăudabil că un regizor s-a gândit să abordeze pentru prima dată în România această tematică controversată pe care să o ilustreze în mod concret într-un film de 2h şi jumătate. Cu atât mai mult cu cât Daniel Sandu vine din acest sistem şi are toată căderea în a se exprima pe subiect, cu bune şi cu rele. Jos pălăria pentru o voce avenita!
  • Titlul este unul extrem de inspirat, de impact asupra conştiinţei colective: accederea spre un nou nivel de conştiinţă. Cum facem? …
  • Filmul aduce în prim plan eterna şi mereu via problematică a educaţiei (adolescenţilor) prin frică, pe toate palierele ei: în familie (vom întâlni părinţi abuzivi), în şcoală (vom întâlni profesori abuzivi) dar şi în plan religios (vom întâlni îndoctrinare prin obligaţia de a se supune bisericii). Chiar aşa greu pare să fie educarea adolescenţilor şi potenţarea calităţilor lor, folosirea capacităţilor în mod constructiv şi renunţarea la critica gratuită? …
  • Subiectul modelelor false din societate este un aspect demn de a fi menţionat: ce le oferim tinerilor ca şi modele de urmat? Căutăm liniştea sau dezbinarea între religii şi oameni? …
  • “Aparenţele înşeală” ne mai transmite regizorul: făţuiala specific românească este foarte bine pusă în evidenţă prin obiceiul de “a ascunde totul sub covor” şi a calcula fiecare minciună şi lucru înfăptuit prin scrierea de declaraţii “la minut”, biserica luând aici rolul lui Big Brother şi manipularea prin “datul cu subsemnatul” îndosariat în bibliorafturi.
  • Nu în ultimul rând, gri-ul peliculei potenţează tematica prin cadre care mai de care mai “îndoctrinate” fără sare şi piper, excepţie făcând liniştea unui cadru rural unde parcă regizorul îşi găseşte liniştea mult căutată prin intermediul tânărului protagonist Gabriel.

Ca o concluzie a aspectelor pro, regia ne bagă pe gât în mod subtil dar sigur, un tip & trick prin care să realizăm că rolul bisericii nu este tocmai cel pe care-l cunoaştem în mod obişnuit, pentru că ea nu se ridică, din păcate, mai sus de cotidianul profan. Astfel că ne întrebăm: ce rol are biserica de fapt şi de drept? …

Dacă ar fi să mă refer la aspectele contra ce mie mi-au dat bătăi de cap vizionând pelicula, aş afirma că am rămas un pic dezamăgită tocmai de abordarea ambiguă pe care regizorul o îmbrăţişează aici. De ce? Gândindu-mă tocmai la filmul lui Almodóvar, aşteptările au fost prea mari pentru ca un român să fie tot atât de deschis şi îndrăzneţ în a critica sistemul bisericesc şi a pătrunde în măruntaiele sumbre ale lui. Spre comparaţie, Almodóvar este necruţător în filmul său “La mala educación”. Revenind la serafimii noştri, lăudăm sau nu atitudinea lui “Father Ivan”? Aici regizorul pare uşor timorat şi se cam spală pe mâini în stil “credincios”, lăsând la latitudinea cinefililor să ajungă la propria concluzie.

  • În mod voit sau nu, filmul are o durată destul de mare, trenează foarte mult pe anumite aspecte. Ai senzaţia că vrei negreşit să înainteze în acţiune şi simboluri. Dar, vorba ceea “repetiţia, mama învăţăturii”.
  • Veţi observa în film un accent exagerat pus pe defectele adolescenţilor, întotdeauna sunt ei cei cu idei “naşpa”, cu mişmăşăriile la buzunar. Dar, până la urmă, cum ajung ei aşa? … despre cauze şi efecte…

Imaginea de final rămâne din nou interpretabilă: “A fi sau a nu fi contra valului?” Într-o societatea dezbinată ca cea mioritică, filmul nu aduce speranţa unei schimbări radicale, de moment, ci ne transpune tot acolo, unde ştim şi unde cunoaştem regia propriilor vieţi româneşti, adică în pelicula concretă a unei eterne aşteptări întru shifturi de substanţă. Ele ar transpare din personalitatea tânărului nostru protagonist. Întrebarea ar fi însă: mai este timp pentru aşteptare? … Vorba lui: “Oamenii nu pot fi convinşi numai din cuvinte.”

©LiterAnART-24/09/2017

Trailer aici https://www.youtube.com/watch?v=wedYVEXe8ZA

Advertisements

Oceanul, un salvator din Salvador_RECENZIE film

Capitães da Areia sau Stăpânii Nisipurilor este despre noi, despre copiii noştriEste despre #educaţie şi despre anduranţa cu care generaţia tânără suportă metehnele adulţilor. Pe cât de sensibil subiectul filmului, pe atât de bine regizat, cu imagini de artă şi cu o frumuseţe intrinsecă ce vine din străfundurile unor suflete sincere.

În Brazilia anului 2011, femeia regizor Cecília Amado ecranizează un roman celebru al unui scriitor brazilian la fel de celebru, Jorge Amado, roman scris în anul 1937 şi publicat pentru prima dată în limba engleză în anul `88. Da, aţi ghicit: femeia Amado este nepoata faimosului scriitor Amado.

Filmul, regizat într-un mod impecabil, prezintă viaţa unor copii ai străzii care îşi trăiesc zilele printre ruinele clădirilor abandonate de pe coasta Atlanticului. Găşti formate din copii abandonaţi sau maltrataţi de părinţii lor, aleg calea străzii în căutare de libertate. Ce se poate întâmpla cu aceste suflete? Cum percep ei viaţa de după “gratiile” unui suflu chinuit? Ce le oferă societatea acestor tineri?

Tabloul este unul clasic şi trist: o gaşcă de tineri trăieşte din furt şi înşelătorie, trăieşte în mijlocul rundelor de bătăi cu alte găşti, trăieşte cu fum şi alte substanţe inhalate, trăieşte pentru supremaţie. În acelaşi timp, o astfel de gaşcă trăieşte pentru libertate, pentru o libertate ţâşnită de sub obrocul terorii şi nepăsării adulţilor care, puşi în diferite contexte de viaţă, îşi scot la iveală frica, neputinţa, răutatea şi ticăloşia precum şi iresponsabilitatea de a fi adult.

Tineri bătuţi, tineri abuzaţi, tineri abandonaţi, corpuri ce adună în bagajul emoţional şi mental deşeurile umane ale părinţilor lor, ale profesorilor lor, ale autorităţilor, în final… ale sectorului “adult”.

În tot acest context negativ, regizoarea pictează un paradox: aceşti tineri vagabonzi devin modele pozitive pentru cei mai vârstă, printr-o maturizare forţată şi o conştiinţă de rang superior descoperită forţat …de stradă. Să cunoşti strada este tot ce poate fi mai dur pentru un copil abandonat, cu atât mai mult dacă punem în calcul extrapolarea acestei idei pentru noi ceilalţi: să cunoşti munca de teren şi să te implici activ în societate acolo unde este nevoie, te schimbă la 180 de grade, te maturizează, te fac6aa7c4590f8c630c5361e9ff7029ff90e să înţelegi lumea, îţi ridică nivelul conştiinţei.

Puşi în situaţii de a judeca lucrurile, aceşti tineri pot da un exemplu de gândire cu adevărat matur atunci când: îşi doresc responsabilitatea unei relaţii, îşi fac dreptate cerând, în caz de abuz din partea poliţiei, o altă soluţie la educaţia delicvenţilor în locul bătăilor şi umilirilor crunte, atunci când ei consideră că biserica te cheamă către ea numai pentru alinare în curs de transformare pedofilică, atunci când ei îţi arată că societăţile nu sunt pregătite să aducă copii pe lume.

Filmul devine, paradoxal, un adevărat poem de iubire, regizoarea făcând analogia cu povestea lui Romeo şi a Julietei, punându-i în prim plan pe cei doi tineri îndrăgostiţi care, în mijlocul orgiei societale, îşi doresc armonia, iubirea pură şi libertatea ei.

Minunăţia peliculei vine şi din cadrele poetice ale oceanului albastru, un salvator al acestor suflete din Salvador care, în repeziciunea şi cântul lui, ne oferă speranţa întru propria salvare a generaţiei tinere. Oceanul reprezintă aici şi imaginaţia debordantă, secvenţa finală a filmului ce ne adresează o întrebare: sunt gândurile şi intenţiile constructive ale acestor tineri doar vise sau pot ele deveni realitate concretă?

Din nou şi din nou, tehnica regizorală fixează gro-planurile, aici cu un scop precis: feţele acestor copii pendulează printr-un machiaj desăvârşit între trăsături ale unui om matur, bătrân aş putea spune şi zâmbetele unor copii inocenţi. Care este de fapt identitatea acestor chipuri? … Căci stăpânii nisipurilor reprezintă de fapt copiii oceanelor, stăpânii unor adâncuri de ape, a unor adâncuri sufleteşti şi identitare. După cum spunea Almodóvar, “Mar adentro” în traducere “Marea din interior”.

Onomastica nu este întâmplătoare, căci mai tânărul talent “Professor” este un desenator desăvârşit care şi-ar dori în adâncuri să meargă la şcoală pentru a învăţa mai mult şi a ajunge un pictor celebru. Ce resurse are societatea pentru un astfel de talent trăitor pe străzi? … Filozofând asupra vieţii de artist, el Profesor ne va oferi cele mai mature şi inteligente lecţii de viaţă.

Un film la care este posibil să verşi o lacrimă, o lacrimă de furie pentru neputinţa unor adulţi în a “gestiona” astfel de talente tinere, în a oferi o educaţie altfel decât prin intermediul jignirilor, ţipetelor, răstirilor şi nepăsării, dar şi o lacrimă de emoţie pozitivă a regăsirii adevăratei libertăţi prin intermediul unor suflete rătăcite şi regăsite prin propria voinţă, alături de un ocean şi de o natură întreagă care pare să-i iubească şi să-i venereze… mai puţin însă oamenii, părinţii lor…

©LiterAnART – 10/09/2017

Un film pe aceeaşi temă aici https://ananedelcu.wordpress.com/2017/07/09/biblioteca-vie-extrasa-din-cinematografie_film-review/

“Clientul” ~ Farhadi vs. Miller_RECENZIE film

Ce legătură are marele dramaturg american Arthur Miller cu mai contemporanul regizor iranian Asghar Farhadi? Ne putem răspunde la această întrebare vizionând pelicula “Clientul” premiată anul acesta cu Oscarul pentru cel mai bun film străin (cel mai bun scenariu, cel mai bun actor la Cannes).

Pe mulţi am auzit propagând ignoranţa vis-a-vis de cultura şi informaţia globală: “ce mă interesează pe mine cum e la alţii?” sau “îmi văd de treaba mea” sau “la ce-mi foloseşte să fiu informat despre celălalt colţ al lumii?” etc… replici de tip “închistare mentală” care ne ţine cumva închişi într-un orizont foarte îngust de unde nu ne putem dezvolta.

Tocmai acest fapt îl aduce în prim plan filmul de faţă: o legătură universală ce uneşte omul din orice colţ de lume ar proveni, cauze ale unor fapte nesăbuite, consecinţe şi soluţii ale unor probleme care ne pot privi pe fiecare dintre noi.

Un film de tip “teatru în teatru” care ne transportă zilnic la repetiţii pe scena lui Arthur Miller în a sa celebră piesă “Moartea unui comis voiajor”.

Emad şi Rana, un cuplu de tineri căsătoriţi, se confruntă cu nefericirea de a fi evacuaţi din propriul apartament ca umare a construcţiilor ce au loc în clădirea învecinată şi care afectează fundaţia edificiului în care ei îşi au locuinţa. Din start, simbolistica “fundaţiei” de orice tip (aici, a familiei) este pusă sub semnul întrebării. În aceste circumstanţe, cuplul hotărăşte să se mute într-un nou apartament din centrul Teheranului. Aici însă, ne întoarcem în timp şi intrăm într-un scenariu ciudat ce are legătură cu foştii chiriaşi.

Dintr-o inconştienţă vecină cu prostia, aşteptându-l pe soţul reîntors de la muncă, Rana oferă prilej unui necunoscut de a intra în noul apartament în timp ce ea crede nevinovată că este soţul ei. Aflată într-o conjuctură nefericită, Rana este bătută şi abuzată de acest necunoscut în propria casă. Găsită de un vecin într-o baltă de sânge, ulterior de soţul venit acasă după o altă zi de predare la şcoala unde este profesor, Rana devine victima unui individ care nu are de-a face cu ea de fapt, ci cu persoana ce locuise înainte în acel apartament. De aici, filmul vizează un proces de conştiinţă, de căutare şi de răzbunare al celui care îi este soţ pe acest personaj necunoscut, dar şi o furie intrinsecă pentru femeia presupusă a fi o prostituată ce locuise înainte aici.

Deşi intriga poate părea banală, filmul pendulează între o mie şi una de simboluri legate de: rolul căsniciei în lumea arabă, condiţia femeii, rolul bărbatului arab de eră contemporană, starea de fapt din Teheranul anului 2016-2017, traiul oamenilor prin aceste locuri, sistemul educaţional, condiţia artistului. Acestea sunt doar câteva dintre punctele ce se mişcă necontenit pe axa celor 2 ore de film, timp în care consumatorul de filme bune rămâne atât fascinat de joc, scenariu şi tehnica regizorală cât şi înmărmurit de subiectul tratat, precum şi de asemănarea izbitoare cu societatea românească. Da, aţi auzit bine, dacă veţi urmări acest film, veţi recunoaşte multe dintre puzzle-urile care organizează şi orânduirea mioritică.

Primul şi cel mai important aspect este alăturarea contextului american al anilor `40-`50 (“Moartea unui comis voiajor” a fost scrisă de Arthur Miller în anul 1949) cu Teheranul anilor `00. De ce această asemănare? Pentru a putea înţelege mai bine contextul, trebuie să ştim câte ceva şi despre piesa lui Miller – cea mai importantă lucrare a autorului, distinsă cu Premiul Pulitzer în 1949, mai multe premii Tony şi Drama Desk. Este considerată ca fiind una dintre cele mai mari piese de teatru ale secolului XX. Nu degeaba am studiat-o şi eu în facultate la partea de literatură americană pe care am îndrăgit-o în mod expres. Tema de baza a lui Miller este “conflictul între generaţii”, cum să lăsăm în urmă trecutul pentru a ne construi viitorul, pentru a lasă loc generaţiilor tinere în a construi societatea în noi paradigme şi valori. Deznodământul filmului va fi ilustrat perfect în piesa lui Miller: de acolo de unde ne aşteptăm mai puţin, de la generaţiile vechi menite să transmită valori, educaţie de calitate şi să încununeze vremurile tinerei generaţii, de acolo “ne pricopsim” cu nonvaloarea dată mai ales din incapacitatea de adaptare la nou a părinţilor şi bunicilor, dar şi de o dogmă religioasă care este cel mai greu de depăşit. Aşa-zisa “tradiţie” ne poate îndobitoci stagnând în rolurile noastre sociale şi de tineri; stagnarea însemnând de fapt involuţie. Pe scurt, Miller ne vorbeşte aşa… şi ne vorbeşte din anii `49. Ce facem azi când ne confruntăm cu aceleaşi probleme? Cu precădere ţările estice şi lumea arabă încă se zbate în sfera dogmelor nesemnificative pentru secolul XXI… Nouă, românilor, ne sună cunoscut acest scenariu? …

Analogia cu Miller nu putea fi mai potrivită subiectului ales de regizor. Filmul reprezintă în esenţă o invitaţie de a ne uita către sine în loc de a privi în afara noastră şi a provoca răul acolo unde firea este condusă de frică şi ahtiată de putere.

Pe bună dreptate “The salesman” este tradus în lb. română “Clientul”, interşanjând necontenit problematica comerţului de mărfuri: oamenii ca mărfuri şi mărfurile sucite şi răsucite din rafturi în maşini şi viceversa. Vindem şi cumpărăm bulshit, pare să ne spună pe faţă iranianul.

Evident, o altă temă de remarcat este condiţia femeii şi portretizarea femeii ca fiind, pe de-o parte “mama răniţilor”, întruparea compasiunii şi împăciuirii, pe de altă parte, supusă unor condiţii de viaţă inumane la care ar trebui să ia atitudine. Aici, în film, femeia devine o scuză the-salesman-188200l-600x0-w-714bbce5pentru practicarea ticăloşiei. Ea devine o marfă uşor de prăduit. Ea nu poate trăi fără bărbat în lumea arabă sau fără a fi stigmatizată în continuu. Femeia nu are acces la educaţie, Emad fiind profesor pentru o clasă formată în unanimitate din băieţi, respectiv “viitorii oameni ai ţării”. În 2017, încă vorbim pe glob de accesul îngrădit al femeii la educaţie. În acest context şi cu referinţă clară la relaţia bărbat-femeie din Iran, regizorul alege un actor principal cu o capacitate extraordinară de a transpune prin chip frământările bărbatului arab contemporan ce se zbate între trecut şi prezent, capacitatea lui de a-şi manifesta sentimentele faţă de soţie, pendularea între raţiune şi emoţie, între protecţia acordată femeii şi supunerea ei. De altfel, tehnica regizorală a gro-planului face din peliculă una de impact.

Filmul ne vorbeşte şi despre capacitatea de a ne face dreptate singuri: cum facem asta?, este necesar?, în ce context?, putem deveni din victime ale abuzului nişte acuzatori fără precedent? Tu ce-ai fi făcut în locul celor doi? pare să ne întrebe regizorul. De ce evită omul să contacteze autorităţile în caz de urgenţă? Pelicula pune sub semnul întrebării autoritatea şi capacitatea instituţiilor de a face lucrurile corect.

Generaţia tânără este pusă aici în aşteptare. Adică pusă în rolul de observator mai degrabă decât de practician al vieţii, un neajuns al educaţiei din Iran. Şi până la urmă, care este rolul profesorului, ne întreabă acest regizor îndrăzneţ.

Revenind la asemănarea contextului din Teheran cu realitatea românească, remarcăm o societate gri, străzi prăfuite, blocuri jupuite, locuinţe precare care pun sub semnul întrebării fundamentul familiei. De remarcat ca simbol urcatul scărilor înainte şi-napoi ce apare peste tot, clădirile neavând lift în dotare. Urcatul vine însă cu greutate, cu gâfâit, cu accesul limitat la un nou nivel de conştiinţă.

Per ansamblu, filmul “Clientul” ne trezeşte creierele şi ne deschide ochii în legătură cu ambiguitatea societăţii. Societatea are nevoie să se auto-definească. Cum? De asemenea, ne lansează întrebarea: aducem sau nu copii pe lume într-o societate ambiguă? Iar dacă îi aducem, ştim cum să-i protejăm atât pe ei cât şi pe noi de celebra replică a lui Arthur Miller “I`m a dime a dozen”?, în traducere: “Sunt 12 la leu, sunt un nimic.”?

©LiterAnART-04/09/2017

Acrobaţia de tip familist, în cădere liberă_realitatea românească cu iz de recenzie

Era odată un film franţuzesc care prezenta un cuplu (straight, nu vă speriaţi) tânăr, fericit, entuziast, ea- franţuzoaică, el- francez de origine arabă. Îndrăgostiţi lulea, frumoşi, încrezători, tinerii noştri se căsătoresc. Evident, după o scurtă perioadă, apare primul copil. În continuare fericiţi, parcă şi mai fericiţi cu un copil pe lângă ei. Vine şi al doilea. Treaba începe să capete alte dimensiuni, mai multă agitaţie, comunicarea între soţi se diminua, el servici, ea creştea copii. Vine şi al treilea, iar ea deja devenea victima unui fanatism de tip familist. El devenea din ce în ce mai agresiv, mai preoocupat de servici şi de nimic altceva. Comunicarea era aproape de zero. Deja începuseră scandaluri, chiar bătăi, iar femeia ajunsese o sclavă. Din sclava deja existentă, această femeie devine şi victima violului din partea “minunatului” soţ, în urma căruia se lasă cu burta mărită… Familiile celor doi nu intervin absolut deloc, ba din contră, familia lui este perfect de acord cu situaţia dată (conform religiei), iar familia ei se resemnează, intervenind frica de tip “trac”. Filmul se sfârşeşte în cădere liberă: această femeie, ajunsă la capătul puterilor, îşi ucide pe rând copiii, apoi se sinucide cu cel de-al patrulea în burtă.
Filmul este construit de aşa natură încât să te oripileze cu privire la decăderea pe care o poate avea un cuplu aflat în nevoi psihologice şi emoţionale diferite, aşteptări diferite şi orbire.
(nu dau numele filmului, las spre research petru curioşi)

Sună cunoscut? Păi parcă da, având în vedere cazul din România de zilele trecute cu biata femeie care s-a aruncat în faţa trenului cu tot cu trei plozi de mână şi cu unul pe drum.

Acum, ştiţi sintagma aceea celebro-mioritică “n-am mai fost, dar am mai vrut”?
Ei, luând în considerare preambulul cât şi aceste cazuri reale care ne scot din anonimat (şi din lista ţărilor civilizate), cam acesta este sloganul afiliat eternităţii cu care românul se poartă agale pe el însuşi prin ţărişoara numită România… Referindu-se iniţial la un loc la care tânjeşti să ajungi (şi care s-ar putea să nu-l vezi niciodată din motive economico-frustrate), sintagma în cauză poate fi contorsionată şi răsturnată după propriul înţeles. În articolul de azi, am să-l potrivesc după sensul “n-am mai fost prost, dar am mai vrut” (şi ţi-a reuşit glorios). Cui îi pot atribui această sintagma în tratarea subiectului de faţă? Păi unei figuri dintr-o categorie socială care îi tot dă înainte cu îndobitocirea populaţiei şi cu acrobaţia periculoasă de tip familist.

Recent, am auzit pe un post TV că este imperios necesar să torni cu cel puţin trei copii per familie ca să crească natalitatea şi să mai populăm şi noi ţărişoara că rămânem… în satele goale”. Asta mi-a adus aminte de scenariul de mai sus, dar şi de un altul pe care-l voi aminti mai târziu, precum şi de frânturi inspirate din realitatea vieţii cotidiene de care am auzit sau cu care m-am întâlnit în concret.

Un exemplu elocvent este chiar cel menţionat mai sus şi petrecut la noi recent. Evident că tam-tam-ul cazului nu a dus nicăieri, nu a dus nici la regândirea educaţiei, nici la reconsiderarea rolului femeii, nici la adaptabilitatea omului la era contemporană, nici la religion questioning, nici la nimic…
Mă întreb oare de ce…de ce în aceste condiţii şi cu un asemenea caz per “destul de des”, unii susţin şi chiar promovează acerb facerea de copii pe bandă. Care este logica? Sincer, sună cam dubios, sună a împingere spre catastrofă, moarte, sinucidere sau cum vreţi să-i spuneţi, ceea ce trimite către alte facte de tip psiho-social…

Apoi vine întrebarea: de ce ne-am depopulat ca ţară? Să fie oare scăderea natalităţii, femeile au rămas cumva sterpe şi trebuie să le injectăm “substanţă”, se stă la coadă la cereri pentru operaţii de legare de trompe?… sau ce?… Şi veni şi răspunsul: “da, pentru că nu se fac copii, a scăzut natalitatea”. Aoleu!! Mă gândesc că dacă ne REpopulăm cu plod după plod, când s-o mări nefericitul, se va reloca oricum prin altă ţărişoară (aceasta fiind prima opţiune pentru supravieţuire; deci România tot “în satele goale” rămâne…), iar dacă nu, îl va arunca părintele de undeva de sus… la propriu.

old-town-bridge-904301_960_720

Întâmplarea nefericită m-a făcut să meditez a câta oară …nu, nu asupra depresiei umane care s-a vehiculat în cazul femeii ce s-a aruncat în faţa trenului (din punctul meu de vedere, depresia este un răsfăţ cu accente sadice şi de multe ori de drama queen sau, în cel mai bun caz, o rătăcire a sufletului uman care ţipă după atenţie şi vindecare din partea celor dragi), ci asupra condiţiei generale a femeii de azi.

România prezintă un grad ridicat de conservatorism – nu suntem departe de rang fanatic şi aici dau exemplu un celebru articol care circulă zilele acestea în online despre un public figure (femeie), un articol pertinent şi de bun simt, zic eu, despre condiţia #FemeiiCuCopil2017; dacă cititm cu atenţie fără să o luăm personal, articolul chiar nu jigneşte pe nimeni, ci prezintă opinia unei femei despre acest fenomen al naşterii şi al avutului de kinderi; uşor de înţeles cum au curs sutele de comentarii ale gospodinelor în cazul ei… (nu dau nume, ci spre research). Stau serios să mă gândesc la starea de fapt psiho-emoţională a femeii care jigneşte altă femeie pentru alegerile făcute în viaţă… Să fie vorba oare de propriile frustrări, de propriile uri şi regrete?… Posibil. O cauză pe care eu o observ ar putea fi că noi, românii avem şi o viziune apocaliptică asupra procesului creşterii copiilor. Femeile românce, în general, nu sunt relaxate şi nu au bucurie în a-şi creşte copiii. Evident că acest aspect ţine şi de nivelul economic la ţării şi de buzunarul propriu, dar măcar dacă am face un efort şi ne-am schimba un pic atitudinea asupra acestui aspect, am vedea dincolo de limitările personale şi am accepta alegerile fiecăruia în parte. Până una alta, totul se traduce în mod frumos spus “frustrare”.

Întâmplarea face ca zilele trecute să mai aud pe cineva afirmând că “femeia de carieră nu este ok că nu are timp să-şi crească copiii”. În schimb are timp să-i conducă la moarte… Da, s-a zis în ştire că femeia aruncată în faţa trenului avea antecedente de suferinţă psihică. Nu contest, dar zic să ne uităm un pic în urmă şi să vedem care ar fi fost cauzele problemelor ei şi a gestului său de oroare.

Eu aş face apel încă o dată la educaţie şi mai ales la cea a adolescenţilor: cum furnizăm educaţia generaţiilor tinere? Cum scăpăm de gândirea înapoiată cum că nu avem nevoie de educaţie sexuală în şcoli, de chicotelile retarde de gen “cum să vorbim noi despre aşa ceva la clasă?” sau “ăştia ştiu de pe net mai multe ca noi” şi să trecem la discuţii inteligente şi constructive cu adolescenţii? Ca adolescent, fără îndrumare şi comunicare, afli numai ce ţi-e nociv de pe net şi ştim deja unde se ajunge de aici…

Uitaţi-vă la adolescenţii de azi şi gândiţi-vă că ei sunt victimele de mâine, nicidecum cetăţeni maturi şi responsabili: femeia sinucigaşă copleşită de un soţ abuziv care nu ştie să-i ceară altceva decât făcutu` de plozi, iar ea cu greu i se poate împotrivi că doar na, “asta e legea firii”.

Din păcate pentru NEeducaţi şi din fericire pentru oamenii treziţi, reproducerea nu este nici numele femeii şi nici scopul omului pe pământ (invit cu această ocazie la cercetare în domeniu), ci este o alegere a fiecăruia dacă şi când să facă copii.

Din statisticile sumbre, România are procentul cel mai mare de mame minore din Uniunea Europeană, iar noi încurajăm practic omorul, afirmăm sus şi tare că este ok, că oricum acesta este rolul femeii. Păi în acest sens, s-o numim “femelă’, deoarece condiţia ei de “om” s-a cam diminuat…

Că facem copii ca să luăm banii statului şi să trăim de pe urmă lor… asta e altă problemă gravă. Din propria experienţă de lucru, am văzut cazuri de femei şi cu 9 copii care habar n-au cum le mai cheamă (şi nici numele copiilor nu-l mai ţin minte), dar practică activ prostituţia cu fetele de 14-16 ani, iar pe cei mici îi trimite la cerşit. Religia şi tradiţia ne îndeamnă însă să facem copii că aşa e bine şi normal. Ce facem cu ei, cum îi creştem, ce le oferim…etc….”numai D-zeu ştie…” Sau, dacă nu avem probleme în a ne răspunde la asemenea întrebări, înţelegeţi, dragi fanatici de tip familist, că pur şi simplu unii oameni nu-şi doresc copii şi chiar este treaba lor.

N-ai mai fost prost, dar ai mai vrut…
Lăsând probabil o dâră acută de spălare de creiere prin online, diverse entităţi de tip #coaliţie au reuşit să răstoarne gândirea raţională a enoriaşilor şi să pună neuronii să danseze pe sârmă. Cum care sârmă? Sârma din exerciţiul de acrobaţie din interiorul familiei. Astfel, familia de azi se clatină foarte precar pe un fir de ignoranţă subţire, de unde tinde să o ia în jos, adică foarte în jos…
… ştiţi, ca în filmul “Cădere liberă” avându-l într-un rol magistral pe Michael Douglas, peliculă apărută prin anul `93 (regizată de Joel Schumacher), când noi abia ne frecam la ochi după o perioadă îndelungată de “fenomen Piteşti”. Drumul până la civilizaţie avea pentru noi multe cotituri pe care, de altfel, nici azi nu le-a luat, nu le-a ajuns şi nici nu le-a găsit pe de-a-ntregul şi alte “nu le-a…”. În aceste condiţii de primitivism în care ne aflam atunci, filmul acesta venea ca un arc peste timp şi ne arăta din faşă aşa-zisele consecinţe nefaste ale unui capitalism industrializat şi tehnologizat în exces, dar şi un iz de salvare strecurat prin schimbarea conştiinţei.

… Peste 20 de ani azi, e treaba fiecăruia dacă vrea copii, când şi cu cine, însă, înainte să te exprimi aberant, este negreşit treaba ta să meditezi din rolul de cetăţean activ, să te întrebi şi să te asiguri în cele din urmă că aceşti copii vor beneficia de o educaţie de calitate prin care societatea să nu rămână “în satele goale”. Altfel, turnăm cu copii pe care apoi îi aruncăm pe alte meleaguri sau la pubele…

N-ai mai fost prost, dar ai mai vrut… şi ţi-a reuşit…

 ©LiterAnART-22/08/2017

 

Ce-ar fi dacă…?_RECENZIE film cu iz de realitate românească

Despre fascinaţia pentru filmele lui Pedro Almodóvar, acest regizor de primă mână al Spaniei, ce intră în “măruntaiele” psihologiei umane, dar şi în vertebrele culturii spaniole şi ale conflictului de gen, nu am scris niciodată, deşi i-am urmărit mai toate filmele de câteva ori. Omul acesta şi-a dedicat viaţa căutării esenţei umane prin scrierea şi regizarea unei serii impresionante de filme de gran impacto, filme pe care le digerăm destul de greu la nivel de simbolistică… având în vedere curajul şi expunerea directă a naturii umane cu ale sale defecte, obscurităţi, promiscuităţi ale firii şi obscenităţi în care se “scaldă” adesea ale omului gânduri.

Totodată, stilul regizoral inconfundabil al lui Almodóvar este unic în cinematografie, filmele sale nefiind pelicule la care să nu te poţi uita, ci din contră, rămâi fascinat întru totul: începând cu subiectul propus şi curiozitatea descoperirii, trecând prin tehnicile regizorale, limba spaniolă care-ţi cânta ca un tril suav la ureche (şi care îmi este foarte dragă, dat fiind faptul că am studiat-o ani de-a rândul) şi terminând cu deznodământul pe care-l aştepţi cu sufletul la gură, ca să nu mai vorbim de jocul magistral al actorilor.

Nu întâmplător aleg azi să scriu despre excentricul şi şocantul film “La piel que habito” sau “Pielea în care trăiesc” (2011, peliculă adaptată de Almodóvar după romanul scriitorului francez Thierry Jonquet “Mygale”), ca urmare a unor nefericite evenimente şi statistici ce se vehiculează în România la categoria “incest”.

Ce vedem concret în film? Ceva şocant evident. Ca urmare a decesului soţiei într-un incendiu şi dezvoltând practic o obsesie pentru o piele “nemuritoare”, doctorul Robert Ledgard (Antonio Banderas), specialist în chirurgie plastică, se preocupă asiduu de crearea unui nou tip de piele artificială şi rezistentă la arsuri, precum şi la orice tip de factori externi, în mintea lui intervenind efectul de conservare a femeii care i-a fost odată soţie. Cum şi-ar fi putut salva el soţia de la ardere? După 12 ani de cercetare amănunţită, dusă la extrem, doctorul creează o piele-scut împotriva oricărui tip de agent extern. Ce poate urma din acest punct încolo? Identificarea unui cobai precum şi a unei persoane de încredere care să-i fie complice în „actul creaţiei”. Complicele perfect pare să fie Marillia, femeia care a avut grijă de el încă de mic copil, cobaiul fiind întrupat de tânărul Vicente devenit în timp… tânăra fascinantă Norma.19757039

După principiile “se întoarce roata” şi “nimic nu e întâmplător”, tânărul nostru Vicente, fără scrupule şi cu chef de distracţie inconştientă, o violează chiar pe fiica chirurgului în timpul unui eveniment monden. Tânăra, cu antecedente depresive încă de la moartea mamei sale, rămâne marcată profund de această experienţă nefericită, în final alegând sinuciderea. Contextul ideal pentru doctorul nostru de a-şi pune în aplicare planul de cercetare. Şi iată cum Vicente ajunge din agresor, victimă, fiind răpit şi pus sub lupa transformării radicale: din piele de bărbat trece în piele de femeie, noua sa identitate.

Simbolistica peliculei este clară şi uşor de înţeles pe lângă şocul ce ne ţine tensionaţi la vederea intrigii propriu-zise: cum supravieţuim în propria piele cu ceea ce suntem, cu acţiunile noastre, cu gândurile şi atitudinile personale? Totodată, cum ne putem transpune în piela altuia accesând astfel latura empatică a naturii umane ce stă la baza înţelegerii şi a compasiunii? Cum ne depăşim latura animalică şi conştiinţa ce a luat calea greşită descendentă? Cum ar fi să te violez şi eu pe tine, dragă agresor? Cum ar fi să primeşti şi tu acelaşi tratament pe care tu l-ai “prescris” şi aplicat victimei tale? Întrebări-cheie care mă duc cu gândul la un alt film de marcă (la care mai greu te poţi uita) şi care tratează defectele umane în plenitudinea lor, un film în care îi putem vedea în rolurile principale pe Brad Pitt şi Kevin Spacey (las titlul si vizionarea spre research şi meditaţie…).

În acelaşi timp, cum putem analiza şi judeca iniţiativa doctorului Robert Ledgard? Vorbim de o obsesie de nedepăşit, un sentiment al facerii dreptăţii în orice circumstanţă şi prin orice mijloace? Este corect sau este inuman tratamentul aplicat de chirurg? Întrebări la care să ne răspundem fiecare dintre noi…

Nu există film al lui Almódovar fără expunerea laturii feminine, fără analiza femeii ca entitate superioară a firii, de fapt un omagiu perpetuu adus femeii pentru ceea ce este şi ce reprezintă pentru viaţă, societate şi bărbat. Elogiul adus femeii se regăseşte în fiecare peliculă scrisă şi regizată de Almodóvar, acolo unde EA devine soluţia salvatoare pentru EL şi pentru societate.

Revenind la alegerea personală de a trata un subiect delicat prin prisma filmului de faţă, el are legătură directă cu articolele pe care le-am tot citit în ultima perioadă despre incest, din ce în ce mai mulţi taţi (monştrii) care-şi violează fetele şi mame care tac mâlc (!!!). Mai mult decât atât, săptămânile trecute mi-a mai trecut un caz pe la urechi, un caz din urbea natală, un individ pe care chiar îl cunoşteam cât de cât – pedofil, violator al fetelor sale de 6, respectiv 9 ani şi o mamă la pachet setată pe modul “silenţios”. M-am revoltat, m-am şocat, m-am scandalizat deşi nu-l cunoşteam foarte bine pe individ, ci prin intermediul unor cunoştinţe de serviciu. Cum e posibil aşa ceva?? În mod sigur nu-l poţi scuza pe nemernic oricât de bolnav ar fi la mansardă, dar cred că mă revoltă mai mult tăcerea interminabilă pe timp de un an de zile (!!! atât cât s-au desfăşurat violurile şi abuzurile sexuale) ale mamei acestor fete… Cum să accepţi aşa ceva şi să trăieşti în casă cu aşa ceva?? Cum te suporţi pe tine ca femeie? Cum te suporţi în pielea în care trăieşti?

Cât despre pielea pedofilului… cred că nu mai are vine de izbândă într-un sistem de detenţie care-l duce din rău spre mai rău…

…Dar pielea în care trăiesc aceste două minore nenorocite pe viaţă de un specimen care se numeşte în buletin “om”… şi de o “specimenă” care a ales să închidă ochii la abuzul propriilor fiice…?

Să fie oare pielea atât de-a dracu` pe omul care nu cunoaşte adevărata definiţie a existenţei?…

©LiterAnART

photo credits http://www.allocine.fr/film/fichefilm_gen_cfilm=124897.html

“Biblioteca vie” extrasă din cinematografie_film review

Film interzis sub 18 ani – aşa scria ieri pe postul de televiziune unde am vizionat a treia oară o pelicula educaţională până în cel mai mic detaliu Jurnalul unui basketbalist, având ca protagonist pe foarte tânărul atunci (1995 – 21 de ani) Leonardo di Caprio. Ştiam că titulatura bulinei mai sus menţionată duce către sfera pornografică a filmografiei, şi mă întrebam ce are a face cu pelicula de faţă…

Păi cum să fie interzis sub 18 ani un film dedicat tinerilor, adolescenţilor începând cu 14 ani, având în vedere că intervalul vârstei tânărului din film era chiar între 13 şi 16 ani?!? …având în vedere că structura de bază a filmului este construită chiar în ideea de jurnal de “antidrog”: cum începe, de ce începe, care sunt simptomele, procesul conştiinţei şi procesul de salvare a victimei?…

Filmul face parte pe bună dreptate din categoria “lecţii de viaţă, de ilustrat şi dezbătut la clasă şi în familie”.

Intrigată de acest aspect şi mai ales pentru faptul că foarte recent am recomandat acest film tinerilor cu care am lucrat în acest an în cadrul demersurilor civice şi educaţionale judeţene, am decis să fac debutul recenziilor de film (la care mă tot gândesc de ceva vreme încoace, odată cu parcurgerea unor programe de formare foarte interesante şi utile în domeniu) cu această ocazie.    BasketballDiaries

Un tânăr aspirant la trofeul de NBA şi un viitor scriitor cu renume pus în umbra unei societăţi bolnave, nepăsătoare, calibrate în sens distructiv, ce nu poate oferi tinerei generaţii decât o singură opţiune în viaţă: viciul de orice natură sau de natura cea mai monstruoasă, periculoasă posibil – consumul şi adicţia de droguri.

Regizorul Scott Kalvert ecranizează un roman autobiografic de excepţie a lui Jim Carroll (autor, poet şi muzician american), iniţial scris sub formă de pagini de jurnal adunate între anii `63-`66 când acesta avea 13, respectiv 16 ani.

Nu întâmplător am ales să vizionez filmul a treia oară, precum lectura în triadă a oricărei cărţi pe care vrei să o aprofundezi după nivelurile de lectură. Cinematografia nu face nici ea excepţie în acest sens, mai ales dacă eşti un consumator pasionat de filme bune. Înainte de a analiza esenţa filmului de faţă, insist că un pic de teorie nu strică în acest sens.

Aşadar, cele trei niveluri de lectură se aplică cu succes şi în cazul nivelurilor de înţelegere ale unei pelicule, atunci când îţi doreşti cu adevărat să pricepi tot mai mult sau chiar pe deplin din ceea ce ai vizionat.

Primul nivel în cazul cinematografiei îl numesc simplu şi clişeistic “emoţia de telenovelă”. Aceasta ţâşneşte mai degrabă din identificarea intrigii pure. Care este firul narativ? Care este conflictul?

Al doilea nivel de înţelegere urmăreşte simbolisitica dialogului, a spaţiului de desfăşurare, identificarea mesajului, a moralei, nivel pe care îl putem numi, din nou clişeistic, “ce a vrut să spună autorul?”

Al treilea nivel tinde către înţelegerea profesionistă a tehnicii prin care a fost realizat filmul: mijloacele de realizare, unghiurile de filmare însoţite de observarea în detaliu a jocului actoricesc. Dacă ai ajuns la acest nivel pe care să fii capabil să-l analizezi în profunzime, ţi-ai răspuns la întrebarea legată de motivul pentru care a fost realizat filmul şi impactul său social.

Poate părea o triadă uşor de asimilat din prima vizionare şi că nu ar fi nevoie de trei vizionări ca să poată fi asimilat mesajul integral al peliculei. Evident că se poate, dar numai în cazul în care deja ţi-ai format ochiul prin exerciţiu constant de vizionare de filme (de artă). Cu toate astea, orice reluare a filmului preferat poate deconspira laturi pe care nu le observaseşi înainte. Iar filmele bune chiar merită revăzute oricând.

Întorcându-ne la pelicula noastră şi la viaţa zbuciumată a americanului Jim Carroll, pot să afirm cu certitudine că filmul este absolut desăvârşit din toate punctele de vedere: o poveste despre adolescenţă şi ale sale “valuri”, o critică socială în mijlocul căreia adulţii sunt blamaţi subtil pentru nepăsare, indiferenţă, neputinţă, un sistem educaţional pus la pământ, rolul de părinte responsabil pus sub semnul întrebării, jocul actoricesc al protagonistului Leo di Caprio fiind de categoria MV5BMjdlNzQxZGUtZTg5YS00ODg2LTkxMzctMDAyNmEwM2YyZjA4XkEyXkFqcGdeQXVyMTQxNzMzNDI@._V1_UX182_CR0,0,182,268_AL_premiilor “Oscar”, iar tehnica cinematografică dezvăluind în mod direct şi chiar agresiv mesajele puternice şi semnalele de alarmă ale unei societăţi bolnave. Este un film pe cât de dur, pe atât de necesar.

Puştiul nostru de Manhattan este un elev promiţător, excelează la sport, basketul fiind pasiunea sa, şi face faţă cu brio şcolii, deşi rigiditatea sistemului şi violenţa publică la care este supus de către un profesor, generează stări interioare de furie şi frustrare (cum era de aşteptat). Iată un prim aspect ce ne livrează informaţia că educaţia de masă nu corespunde standardelor formării unor adulţi maturi şi responsabili.

O mamă singură, disperată de traiul de zi cu zi şi mereu nemulţumită de fiul ei, un anturaj cu risc dar şi dorinţa de expasiune şi adrenalină specifică vârstei, îl conduc pe puştiul nostru în sfera narcoticelor: hoinăreala pe străzile Manhattan-ului, o night out începută cu praful banal ingerat pe nară, până la injecţia cu heroină şi dependenţa ucigătoare, nu e cale lungă. Este de remarcat parcursul descendent al tânărului de la etapă la etapă, timp în care adulţii din jur îşi continuă vieţile nepăsători. Dar dacă adulţii ar fi numai nepăsători, ar fi încă bine. Când adulţii vin la pachet cu probleme sexuale nerezolvate şi se tranformă în devoratori de suflete tinere, nu mai există scuză ci acuză după bine-cunoscutul titlu “Şi atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”.

Ce este important de remarcat – şi astfel revenind la ideea stipulată în primul paragraf – filmul este construit ca un manual de prevenţie şi risc, ca o serie de bad practices şi despre cum putem să le transformăm într-un ghid de good practices cu ajutorul celor puţini din jur cărora le pasă (şi de la care te aştepţi cel mai puţin) şi cu o voinţă proprie de fier.

Un caz de narcoman notoriu care devine un “profesor” în materie de “antidrog”. Cum poate un tânăr de 15 ani să depăşească stările de monstru pe care i le oferă adicţia de heroină şi să se transforme într-un public speaker de azi care oferă lecţii pozitive comunităţii?

Filmul mai reprezintă şi o definiţie a metodei de educaţie non-formală folosită în sfera non-profit (şi sper cât mai des şi în sistemul clasic de educaţie) numită “biblioteca vie” unde cărţile reprezintă oameni.

Nu am să fac apologia filmului până în cel mai mic detaliu, deoarece el trebuie văzut fără doar şi poate, el trebuie studiat la şcoală, el trebuie dezbătut în familie, el trebuie să fie resursă educaţională pentru asociaţiile şi instituţiile care se ocupă de sectorul “narcotice/prevenţie/risc/antidrog”. Cum facem să aducem în şcoală asemenea filme? …  

Cu această ocazie, recomand ca Media să înceapă să se preocupe mai mult de analiza pe niveluri de înţelegere a filmelor… poate aşa am putea să denumim şi noi bulina de pe ecran în mod corespunzător şi să înceapă şi televiziunea să facă educaţie pe bune… aşa cum se cuvine şi cum îi este şi rolul…

Mă întreb cum am putea denumi în adevăr prin bulină, filmele proteviste care promovează exclusiv violenţa fizică, verbală şi virtuală, fără a avea pic de învăţăminte, mesaje şi artă cinematografică adevărată? Nu de alta, dar din câte am observat, bulina acestor filme nu pune restricţii în nici un fel…

©LiterAnART – 08/07/2017

Mai multe despre metoda biblioteca vie aici http://www.artfusion.ro/v1/docs/biblioteca_vie.pdf

photo credits https://www.google.com/

Ghidul de viață al optimistului inteligent ~ RECENZIE

“Ghidul de viață al optimistului inteligent”

de Jurriaan Kamp

Ghidul… cuvântul-cheie al scrierii de faţă: ce şi mai ales cum anume putem să schimbăm anumite paradigme care să ne facă viaţa mai valoroasă pentru sine dar şi pentru cei de jurul nostru.

Ghidul optimistului… despre o lume contemporană care a cam uitat de frumos, de simplitatea diurnă şi nocturnă, de vieţuirea ca om într-o lume unde pacea şi echilibrul ar trebui să facă legea.

Ghidul optimistului inteligent… este şi mai mult… despre CUM să fim altfel în mod conştient; un altfel benefic care să ne aducă nu numai fericire într-un zâmbet de copil, ci mai degrabă o fericire constructivă, conştientă a ceva ce urmează să apară, a ceva ce-i lipseşte lumii înconjurătoare.

Încă de la început, din culisele notelor autorului, reiese faptul că oamenii aşa-zis evoluaţi în anumite sfere mentale şi emoţionale, nu reprezintă profil de eroi din naştere, ci sunt oameni care au ajuns la un anumit nivel tocmai printr-un parcurs anevoios, pornind chiar din străfundurile obscure ale EU-lui: “Este ca şi cum vindecarea propriilor răni devine cea mai importantă şi inspiratoare contribuţie pe care o poţi avea în lume.” Dacă ne gândim bine, practica SUA, de terapie de grup, ilustrează exact această idee: un spaţiu în care fiecare se vindecă prin împărtăşirea trăirilor şi a luptei interioare. Este important să laşi să curgă prin tine experienţa trăită. Astfel că mesajul important al scrierii de faţă este despre rolul autenticităţii în viaţa fiecăruia: “Să vorbeşti şi să scrii despre un lucru este cu totul altceva decât să fii acel lucru. Dacă eşti acel lucru, inspiri într-un mod firesc.” În lumea duală în care trăim, a deveni autentic cu tine şi cu cei din jur nu este deloc uşor; este ca şi cum îţi asumi cea mai mare responsabilitate pe care viaţa ţi-o poate oferi, însă luxul primirii darurilor în schimb nu este de neglijat.

Dintr-o introducere filosofică, ghidul ne transpune direct în realitatea concretă: rolul mass-media în vieţile noastre şi acel “shape” după care ne formăm “cu ajutorul” ei. Să vină media în ajutor sau în deficit în drumul nostru prin viaţă? Conform analizei de faţă şi după cum ştim şi noi deja, era contemporană este absolut sufocată de ştiri, majoritatea negative, catapultate non-stop şi prin toate mijloacele posibile: “Mass-media distorsionează realitatea şi hrănesc pesimismul. Noi avem nevoie de optimism pentru a fi mai sănătoşi, mai fericiţi şi pentru a avea mai mult succes. Ca să ajungem acolo, trebuie să ne eliberăm de presă.” Ce facem cu Presa? Cum determinăm jurnalismul să se întoarcă la rolul său de bază, de a educa, de a promova evenimentele pozitive, de a reprezenta vocea cetăţeanului în adevăratul sens, de a susţine tânăra generaţie?

Azi, presa este bolnavă; “Presa este sub asediu”; prezintă semne de comă acută, prin mrejele căreia omul trebuie să răzbată şi să meargă înainte… cum reuşim să înaintăm? Pe buton negativ sau pozitiv? “Societăţile se ridică şi decad prin poveştile pe care le spun. Vieţile noastre sunt făcute din poveştile pe care le auzim şi din cele pe care ni le spunem nouă înşine. Iată de ce mass-media – în calitate de povestitor profesionist – joacă un rol atât de important.” Să fim noi, oamenii, atât de naivi încât să ne fi lăsat pradă pesimismului din poveştile difuzate (şi uneori create) de mass-media? Întrebări ce rămân spre meditaţie fiecăruia dintre noi…

Un aspect interesant şi demn de a fi comentat, este despre evoluţia reţelelor sociale care apar, în mod surprinzător, ca o contra-parte a presei. În timp ce ştirile îţi livrează dezastre şi foamete, reţelele sociale vin cu mesaje optimiste, care tind să fie distribuite primele. De aici rezultă că jurnalismul s-a extins în ultimele zeci de ani, el ajungând “pe mâinile” omului de rând care, în disperare de cauză şi efort să fie auzit, a devenit el însuşi jurnalist, blogger înfocat, şi a adus pe tapet un contra-argument de valoare: noi, oamenii, căutăm mesaje pozitive, tragem semnale de alarmă şi avem şi soluţii la probleme, ceea ce voi, presa, aţi uitat de mult să faceţi!

Elocvent spus de autor despre cum “jurnalismul bun este un meşteşug. Ar trebui să prezinte şi să explice ştirile. Ar trebui să investigheze şi să descopere. Mass-media ar trebui să fie mereu în căutarea adevărului. Reţelele de socializare ar trebui să completeze media, nu să o înlocuiască.” Însă tocmai ele, reţelele, au devenit antidotul unei afaceri globale bazată pe interese politice şi de afaceri, menite să aducă profit şi frică în sufletele oamenilor.

Conform unei statistici recente lansată de OMS – Organizaţia Mondială a Sănătăţii, numărul oamenilor depresivi la nivel global a crescut cu 300%… “Contează ce poveşti ne spunem unul altuia…”.

“Cum îţi hrăneşti mintea?” Aici, autorul face o analogie clară între impactul negativ al consumului de zahăr pentru organism şi impactul ştirilor negative pentru minte şi emoţii. Să nu înţelegem că suntem invitaţi la pustnicie sau la dezinteres pentru lume şi mersul ei, ci mai degrabă la o selecţie conştientă de către fiecare pentru a nu fi influenţat în mod distructiv.

Oare mass-media reprezintă azi o armă de temut indreptatată către mintea şi inima populaţiei? Oare masca ei şi-a preschimbat faţa dintr-o optimistă într-o pesimistă? Iar noi, oamenii, ce soluţii avem să transformăm o faţă lungă, plânsă, într-o expresie vie, luminoasă?

(va continua)

©Ana Nedelcu/LiterAnART

_234393_1_1480143237

Previous Older Entries