“Cerşetorul nu mai are nimic de pierdut…”

“Vreau pensie mare! Vreau pensie mare!”, striga azi un cerşetor bătrân “poposit” pe scările prăfuite şi mizere ale unui magazin… imaginea de vis a unei ţări coborâte în abisurile groazei… o mostră sau dacă vrei o definiţie clară a situaţiei nefaste în care se află România zilele astea când, mai sărăcită (nu săracă !!!) ca oricând de şleahta de incompetenţi care conduc, în frunte cu un popor care moţăie…moţăie…

“Lăsaţi-l, doamnă, că e nebun, nu vedeţi?”

Păi hai să măsurăm gradul de nebunie al unui om care strigă un adevăr şi ţi-l strigă şi ţie din gura lui, că tu eşti cam mută, în orice caz, moţăi în scaunul de vânzător fără să fii cetăţean…

“Degeaba râdeţi, că omul spune adevărul… « Ne râdem » degeaba…”

“Hi, hi, hi…” continuă doamna parcă născută şi trăită în puful de la Cornu`, absentă total din viaţa ei…

… Probabil o fi vreun amărât cu studii într-o viaţă trecută care şi-a pierdut casă, familie şi a ajuns în stradă…

Omu` nu era violent, dar avea un scop: se hâţâna şi cânta aria clară a “vreau pensie mare!”, astfel că toată piaţa centrală a oraşului vibra de glasul acestui om năpăstuit, pesemne purtător de cuvânt al poporului… Purta un sacou ponosit, probabil singurul rămas după presupusa tragedie…

Lumea trecea… lumea se uita… şi tot lumea râdea… râdea lumea de un glas purtător de mesaj… o lume care, în inconştienţa de animal social, se distra la, nu numai tragedia unui om, ci mai ales la tragedia propriei existenţe…

Un om al străzii cu o placă purtătoare de adevăr… a câta centime din creier ţi-a tresărit la auzul acestor vorbe?… Tu ai curajul nebunului sau ţi-e frică să-ţi pierzi “bunurile”?… că vorba `ceea… el nu mai are nimic de pierdut…

P1090887

Nici o societate nu poate fi numită “sănătoasă”, atâta timp cât în interiorul ei există oamenii străzii. 

©LiterAnART-31/08/2017

 

 

 

photo – arhiva personală

Advertisements

Acrobaţia de tip familist, în cădere liberă_realitatea românească cu iz de recenzie

Era odată un film franţuzesc care prezenta un cuplu (straight, nu vă speriaţi) tânăr, fericit, entuziast, ea- franţuzoaică, el- francez de origine arabă. Îndrăgostiţi lulea, frumoşi, încrezători, tinerii noştri se căsătoresc. Evident, după o scurtă perioadă, apare primul copil. În continuare fericiţi, parcă şi mai fericiţi cu un copil pe lângă ei. Vine şi al doilea. Treaba începe să capete alte dimensiuni, mai multă agitaţie, comunicarea între soţi se diminua, el servici, ea creştea copii. Vine şi al treilea, iar ea deja devenea victima unui fanatism de tip familist. El devenea din ce în ce mai agresiv, mai preoocupat de servici şi de nimic altceva. Comunicarea era aproape de zero. Deja începuseră scandaluri, chiar bătăi, iar femeia ajunsese o sclavă. Din sclava deja existentă, această femeie devine şi victima violului din partea “minunatului” soţ, în urma căruia se lasă cu burta mărită… Familiile celor doi nu intervin absolut deloc, ba din contră, familia lui este perfect de acord cu situaţia dată (conform religiei), iar familia ei se resemnează, intervenind frica de tip “trac”. Filmul se sfârşeşte în cădere liberă: această femeie, ajunsă la capătul puterilor, îşi ucide pe rând copiii, apoi se sinucide cu cel de-al patrulea în burtă.
Filmul este construit de aşa natură încât să te oripileze cu privire la decăderea pe care o poate avea un cuplu aflat în nevoi psihologice şi emoţionale diferite, aşteptări diferite şi orbire.
(nu dau numele filmului, las spre research petru curioşi)

Sună cunoscut? Păi parcă da, având în vedere cazul din România de zilele trecute cu biata femeie care s-a aruncat în faţa trenului cu tot cu trei plozi de mână şi cu unul pe drum.

Acum, ştiţi sintagma aceea celebro-mioritică “n-am mai fost, dar am mai vrut”?
Ei, luând în considerare preambulul cât şi aceste cazuri reale care ne scot din anonimat (şi din lista ţărilor civilizate), cam acesta este sloganul afiliat eternităţii cu care românul se poartă agale pe el însuşi prin ţărişoara numită România… Referindu-se iniţial la un loc la care tânjeşti să ajungi (şi care s-ar putea să nu-l vezi niciodată din motive economico-frustrate), sintagma în cauză poate fi contorsionată şi răsturnată după propriul înţeles. În articolul de azi, am să-l potrivesc după sensul “n-am mai fost prost, dar am mai vrut” (şi ţi-a reuşit glorios). Cui îi pot atribui această sintagma în tratarea subiectului de faţă? Păi unei figuri dintr-o categorie socială care îi tot dă înainte cu îndobitocirea populaţiei şi cu acrobaţia periculoasă de tip familist.

Recent, am auzit pe un post TV că este imperios necesar să torni cu cel puţin trei copii per familie ca să crească natalitatea şi să mai populăm şi noi ţărişoara că rămânem… în satele goale”. Asta mi-a adus aminte de scenariul de mai sus, dar şi de un altul pe care-l voi aminti mai târziu, precum şi de frânturi inspirate din realitatea vieţii cotidiene de care am auzit sau cu care m-am întâlnit în concret.

Un exemplu elocvent este chiar cel menţionat mai sus şi petrecut la noi recent. Evident că tam-tam-ul cazului nu a dus nicăieri, nu a dus nici la regândirea educaţiei, nici la reconsiderarea rolului femeii, nici la adaptabilitatea omului la era contemporană, nici la religion questioning, nici la nimic…
Mă întreb oare de ce…de ce în aceste condiţii şi cu un asemenea caz per “destul de des”, unii susţin şi chiar promovează acerb facerea de copii pe bandă. Care este logica? Sincer, sună cam dubios, sună a împingere spre catastrofă, moarte, sinucidere sau cum vreţi să-i spuneţi, ceea ce trimite către alte facte de tip psiho-social…

Apoi vine întrebarea: de ce ne-am depopulat ca ţară? Să fie oare scăderea natalităţii, femeile au rămas cumva sterpe şi trebuie să le injectăm “substanţă”, se stă la coadă la cereri pentru operaţii de legare de trompe?… sau ce?… Şi veni şi răspunsul: “da, pentru că nu se fac copii, a scăzut natalitatea”. Aoleu!! Mă gândesc că dacă ne REpopulăm cu plod după plod, când s-o mări nefericitul, se va reloca oricum prin altă ţărişoară (aceasta fiind prima opţiune pentru supravieţuire; deci România tot “în satele goale” rămâne…), iar dacă nu, îl va arunca părintele de undeva de sus… la propriu.

old-town-bridge-904301_960_720

Întâmplarea nefericită m-a făcut să meditez a câta oară …nu, nu asupra depresiei umane care s-a vehiculat în cazul femeii ce s-a aruncat în faţa trenului (din punctul meu de vedere, depresia este un răsfăţ cu accente sadice şi de multe ori de drama queen sau, în cel mai bun caz, o rătăcire a sufletului uman care ţipă după atenţie şi vindecare din partea celor dragi), ci asupra condiţiei generale a femeii de azi.

România prezintă un grad ridicat de conservatorism – nu suntem departe de rang fanatic şi aici dau exemplu un celebru articol care circulă zilele acestea în online despre un public figure (femeie), un articol pertinent şi de bun simt, zic eu, despre condiţia #FemeiiCuCopil2017; dacă cititm cu atenţie fără să o luăm personal, articolul chiar nu jigneşte pe nimeni, ci prezintă opinia unei femei despre acest fenomen al naşterii şi al avutului de kinderi; uşor de înţeles cum au curs sutele de comentarii ale gospodinelor în cazul ei… (nu dau nume, ci spre research). Stau serios să mă gândesc la starea de fapt psiho-emoţională a femeii care jigneşte altă femeie pentru alegerile făcute în viaţă… Să fie vorba oare de propriile frustrări, de propriile uri şi regrete?… Posibil. O cauză pe care eu o observ ar putea fi că noi, românii avem şi o viziune apocaliptică asupra procesului creşterii copiilor. Femeile românce, în general, nu sunt relaxate şi nu au bucurie în a-şi creşte copiii. Evident că acest aspect ţine şi de nivelul economic la ţării şi de buzunarul propriu, dar măcar dacă am face un efort şi ne-am schimba un pic atitudinea asupra acestui aspect, am vedea dincolo de limitările personale şi am accepta alegerile fiecăruia în parte. Până una alta, totul se traduce în mod frumos spus “frustrare”.

Întâmplarea face ca zilele trecute să mai aud pe cineva afirmând că “femeia de carieră nu este ok că nu are timp să-şi crească copiii”. În schimb are timp să-i conducă la moarte… Da, s-a zis în ştire că femeia aruncată în faţa trenului avea antecedente de suferinţă psihică. Nu contest, dar zic să ne uităm un pic în urmă şi să vedem care ar fi fost cauzele problemelor ei şi a gestului său de oroare.

Eu aş face apel încă o dată la educaţie şi mai ales la cea a adolescenţilor: cum furnizăm educaţia generaţiilor tinere? Cum scăpăm de gândirea înapoiată cum că nu avem nevoie de educaţie sexuală în şcoli, de chicotelile retarde de gen “cum să vorbim noi despre aşa ceva la clasă?” sau “ăştia ştiu de pe net mai multe ca noi” şi să trecem la discuţii inteligente şi constructive cu adolescenţii? Ca adolescent, fără îndrumare şi comunicare, afli numai ce ţi-e nociv de pe net şi ştim deja unde se ajunge de aici…

Uitaţi-vă la adolescenţii de azi şi gândiţi-vă că ei sunt victimele de mâine, nicidecum cetăţeni maturi şi responsabili: femeia sinucigaşă copleşită de un soţ abuziv care nu ştie să-i ceară altceva decât făcutu` de plozi, iar ea cu greu i se poate împotrivi că doar na, “asta e legea firii”.

Din păcate pentru NEeducaţi şi din fericire pentru oamenii treziţi, reproducerea nu este nici numele femeii şi nici scopul omului pe pământ (invit cu această ocazie la cercetare în domeniu), ci este o alegere a fiecăruia dacă şi când să facă copii.

Din statisticile sumbre, România are procentul cel mai mare de mame minore din Uniunea Europeană, iar noi încurajăm practic omorul, afirmăm sus şi tare că este ok, că oricum acesta este rolul femeii. Păi în acest sens, s-o numim “femelă’, deoarece condiţia ei de “om” s-a cam diminuat…

Că facem copii ca să luăm banii statului şi să trăim de pe urmă lor… asta e altă problemă gravă. Din propria experienţă de lucru, am văzut cazuri de femei şi cu 9 copii care habar n-au cum le mai cheamă (şi nici numele copiilor nu-l mai ţin minte), dar practică activ prostituţia cu fetele de 14-16 ani, iar pe cei mici îi trimite la cerşit. Religia şi tradiţia ne îndeamnă însă să facem copii că aşa e bine şi normal. Ce facem cu ei, cum îi creştem, ce le oferim…etc….”numai D-zeu ştie…” Sau, dacă nu avem probleme în a ne răspunde la asemenea întrebări, înţelegeţi, dragi fanatici de tip familist, că pur şi simplu unii oameni nu-şi doresc copii şi chiar este treaba lor.

N-ai mai fost prost, dar ai mai vrut…
Lăsând probabil o dâră acută de spălare de creiere prin online, diverse entităţi de tip #coaliţie au reuşit să răstoarne gândirea raţională a enoriaşilor şi să pună neuronii să danseze pe sârmă. Cum care sârmă? Sârma din exerciţiul de acrobaţie din interiorul familiei. Astfel, familia de azi se clatină foarte precar pe un fir de ignoranţă subţire, de unde tinde să o ia în jos, adică foarte în jos…
… ştiţi, ca în filmul “Cădere liberă” avându-l într-un rol magistral pe Michael Douglas, peliculă apărută prin anul `93 (regizată de Joel Schumacher), când noi abia ne frecam la ochi după o perioadă îndelungată de “fenomen Piteşti”. Drumul până la civilizaţie avea pentru noi multe cotituri pe care, de altfel, nici azi nu le-a luat, nu le-a ajuns şi nici nu le-a găsit pe de-a-ntregul şi alte “nu le-a…”. În aceste condiţii de primitivism în care ne aflam atunci, filmul acesta venea ca un arc peste timp şi ne arăta din faşă aşa-zisele consecinţe nefaste ale unui capitalism industrializat şi tehnologizat în exces, dar şi un iz de salvare strecurat prin schimbarea conştiinţei.

… Peste 20 de ani azi, e treaba fiecăruia dacă vrea copii, când şi cu cine, însă, înainte să te exprimi aberant, este negreşit treaba ta să meditezi din rolul de cetăţean activ, să te întrebi şi să te asiguri în cele din urmă că aceşti copii vor beneficia de o educaţie de calitate prin care societatea să nu rămână “în satele goale”. Altfel, turnăm cu copii pe care apoi îi aruncăm pe alte meleaguri sau la pubele…

N-ai mai fost prost, dar ai mai vrut… şi ţi-a reuşit…

 ©LiterAnART-22/08/2017

 

MANUAL de mişcare în masă sau cum teoria bate practica

Zilele acestea tot citesc şi mă minunez în legătură cu “preafericitul” manual de educaţie fizică care şi-a făcut apariţia în haosul necontrolat din învăţământul românesc… Adică el mai lipsea, parcă poposit ca cireaşa de pe tortul ce anunţă cu fast decesul sistemului… Tortul nu este nici el un oarecare, ci unul care pune grăsimea pe crupe bine de tot şi în timp scurt că doar, lipiţi de bancă şi cu mâinile la spate, nu avem cum să consumăm calorii şi eventual câteva kilograme bune… Săracii copii, mă uit în jur în fiecare zi şi observ foarte mulţi obezi…rămâne să mă întreb ce fac părinţii în cauză şi cum iau problema greutăţii excesive în mâini, că de sistem ne-am lămurit: i-a înfipt bine pe puşti în bănci.

Sincer, mi-e greu să-mi revin din coşmarul manualului cu pricina, din şocul provocat de noua carte alias “sfânta mişcare” trecută de pe teren în rândurile strâmte de carte şi de clasă…

Meditez la logica făptuitorilor de manual care, se pare, au mers pe următorul principiu: oricum nu se face sportul, mai ales la ţară, iar copiii stau săracii degeaba o oră sau fug în “abandon şcolar” că “nu facem ora de sport, plecăm mai devreme”.e656a16409e070de84bd11d4aaf435fd

Evident, cauzele sunt bine cunoscute: nu avem resurse de nici un fel – săli de sport, echipamente etc. – iar unii profesori (după cum personal am întâlnit) au probleme cu alcoolul. Probabil au uitat că predau materia “educaţie fizică”.

Dacă ne gândim profund, materia există doar pe hârtie, că ea nu se face oricum, aşa că de ce să nu o mai menţionăm şi pe alte hârtii decât pe cele de secretariat, respectiv în filele unui manual care ne învaţă cum să dăm în minge. Aşadar, logica este clară: nu vom mai sta degeaba la sport, ci vom sta cu folos: vom avea ce lectura.

Îmi imaginez saltele de gimnastică de la 1900 toamna, pline de purici şi alte microabe de sezon (!!!), cum vin ele în completarea manualului cu pricina care ne va spune exact: una pe dreapta, două pe stânga, dar mai uşor cu rostogolirile că ne rupem oasele.

Ar fi de râs, dacă n-ar fi tragic… dacă nu aş fi cunoscut îndeaproape situaţia şcolilor din rural şi aberaţiile pe care ţi le trântesc directorii dacă cumva vrei să mobilizezi elevii la sport. Tocmai de acest aspect mi-am adus aminte de scriu aceste rânduri, din peripeţiile personale prin şcolile din România.

Anul trecut, aflându-mă în postura de a preda sportul celor de gimnaziu, s-a început cu “nu se poate, nu avem sală, nu avem mingii, nu avem, nu putem…”. Evident deranjată de situaţie şi cu planuri mari de a reabilita situaţia locală, am cerut pentru început o minge nouă, că doar şcoala şi-ar permite măcar atât, pentru o porţie de mişcare de o oră/săptămâna. Cererea însă a fost cam exagerată… Iar restul, într-o poveste de zile mari aici https://ananedelcu.wordpress.com/2016/10/20/literatura-categoria-grea/ (e nevoie de o doză de răbdare pentru a citi totul din categoria “viaţa bate filmul”).

Concluzia este că manualul nostru cel nou încheie cu mare succes un ciclu al tembelismului înfipt în permutările din sistemul nostru de educaţie. Adică, până la urmă, de ce ar avea şi elevii noştri acces la săli de sport moderne, cu duşuri, cu vestiare, cu echipamente complete şi de o oră de sport zilnică (cum se practică în SUA de exemplu şi cum şi este normal; iar dacă vrem şi manual, să fie şi el, dar aferent unor ore de sport consistente !!!), dar şi de o educaţie în materie de nutriţie?… Când am putea să stăm cuminţi în bancă (cu mâinile la spate) şi să învăţăm să dăm cu mingea din cărţi.

Avem şi noi câţiva olimpici (bătrâni deja) la sport, dar sportul de masă a rămas îmbâcsit, cuprins într-un manual nefericit…

©LiterAnART

Actual(ly)

ziduri de fier construit-am în cale
că să nu mai ieşim prin nicio gură de vale
zidit-am în forţă straturi în mii
acum le dăm jos să le călim de vii.
oamenii vin în cohorte atrag
arme din fum în a năpusti acest vag
colţ de umbră din minţi
să vină oamenii să rupă-n profani şi-n sfinţi
asfalturile goale de conţinut
cu sufletele-n cor zic “zis şi făcut”.
trecut-am poduri în şoşoni încâlciţi
construind noi forme şi dărâmând vădit
tot ce nu mai e actual în contemporan
să păşim noi şi noi în Uman.

©LiterAnART-01/02/2017
~~~
“…walls come crumbling down…”
Gif – original art by Daniel Arsham ~ “Wall Excavation” installation, a large-scale, architecturally responsive installation in which the artist has carved into a repeated series of faux-concrete walls. http://www.scadmoa.org/art/exhibitions/2016/daniel-arsham-sculpture

tumblr_od3ywjqww31txeruoo1_r1_500

Patriot pe burta goală sau Cum e “să fii mândru”

Sfârşit de 24 Ianuarie – o altă zi importantă pe care românul s-o sărbătorească cu fast: “să fim patrioţi!”, “să ne exprimăm patriotismul!”, “de ce nu ies tocmai tinerii la festivismele lui 24 ianuarie?”, chiar nu mai sunt interesaţi de istorie şi patriotism?”…

Deja “să fim patrioţi”, “mândrii că suntem români” este de prea mult timp un clişeu de “3 la 10 lei”. Doar că partea cu “tinerii” devine, după părerea mea, chiar penibilă. Cu surle şi trâmbiţe şuieră pe la posturile TV şi din gurile neobosite ale jurnaliştilor cât şi ale invitaţilor prezenţi, “de ce nu sunt tinerii la <horă>?”

Păi hai să luăm categoria “tânăr” şi s-o disecăm pe toate laturile problemei, să vedem dacă din autopsia cu pricina iese ceva util. În primul şi-n primul rând, sistemul de educaţie, pentru acest tânăr, se zbate, este mult prea bolând că să-i mai şi formeze acestui tânăr o conştiinţă de adevărat cetăţean, sau, după limbajul european, de actor social. Ce să ştie şi să facă acest tânăr dacă la şcoală, în majoritate, i se aplică sintagma “tu când vorbeşti cu mine să taci”? Nu vorbesc din cărţi, vorbesc din experienţa unui tânăr care s-a mişcat prin cancelarii şi prin clasele de nivel liceal, deci cu cea mai vulnerabilă, dar şi cea mai avidă de informaţie generaţie. Atelierele de educaţie civică pe care le-am iniţiat din rolul meu de ambasador al dialogului structurat, m-au făcut să văd şi mai clar că acest tânăr este în căutare cu lumânarea (pe bune) de oameni care să-l înţeleagă, care să-l asculte şi să-i valideze părerile. Trist…foarte trist să observi cum generaţia tânără îşi caută ca un câine un “adăpost” unde să simtă că se poate dezvolta. Astfel, orele mele de invitaţie la dezbatere, identificare de probleme şi soluţii s-au transformat în adevărate agore ale cetăţeniei active. Însă, în limita posibilităţilor de timp şi resurse, numărul tinerilor care au parte de educaţie non-formală nu este prea mare, deşi colcăie de programe Erasmus şi altele ca ele pe toate platformele educaţionale şi de tineret. Cu siguranţă însă, că aceste oportunităţi nu ajung la urechile tânărului, profesorul nefiind informat în acest sens. Şi dacă ar fi, “ce-mi pasă mie?”, “Proiect european? Ha…nu mă bag la aşa ceva” sau “în săptămâna altfel, oricum stăm acasă”…ca să nu mai spunem de abordarea unor astfel de metode….

Acest tânăr pe care ba îl criticăm acerb pentru ceea ce este şi ce face sau ce nu ştie, ba îl vrem activ şi patriot.

Acest tânăr român se zbate între 3 rele unele mai scăpate din infern ca altele: familia îl ignoră fiind preocupată de “profesiunea mea corporaţiunea” şi de creditele pe 30 de ani, sau, din contră, unele n-au cu ce să-i îmbrace şi hrăni, rămânând suspendaţi în nivelul 1 de Maslow; şcoala care….deja am spus…; şi societatea care trage de tânăr din toate direcţiile – piaţa muncii nehrănită şi la propriu şi la figurat, deci, implicit un trai după care alergi zi de zi, doar doar l-oi prinde şi l-oi domestici un pic, ca să simţi şi tu că trăieşti decent şi cu toţi boii acasă (la mansardă şi în ogradă).

Păi cum să ceri tânărului să fie patriot? Pentru ce şi pentru cine să fie el patriot, cum să spele el toate greşelile adulţilor din jurul lui şi să aibă grijă şi de el şi de societate? E ca şi cum un copil rămâne îndatorat vieţii din cauza neputinţelor părintelui. Cam cât de mare să fie frustrarea?

Mai deunăzi, cineva mi-a spus că este de acord cu acea sintagmă cum că unii nu sunt născuţi să ia bacul, comentariu făcut, culmea, de o tânără. Mă gândeam la mecanismul preluării informaţiei unei generaţii anterioare (sau mai multor) unde canalul de gândire personală şi analiză critică lipseşte. Aşa zice lumea, aşa trebuie să fie…Ei, dacă această sintagmă “fuse dată pe post” va trebui să fie şi adevărată. Şi uite aşa, tânărul care e bombardat de aceste informaţii despre generaţia sa, face stânga-mprejur, se încarcă în TIR şi străbate Europa în căutarea supravieţuirii. TIR-ul ca TIR-ul, dar să speli la fund gerontocraţia, e impardonabil. Apoi, “Europa sucks”, “tot mai bine e acasă”, deşi aici cam faci foamea, iar cărămizile casei nu se pot pune la zid decât prin munci grele şi veri pierdute punând perete cu perete, cameră cu cameră, mobilă cu mobilă etc, şi-n câţiva ani te faci om.

Şi tot mai deunăzi, urechile mi-au mai auzit o contorsiune: “e plecat în afară? Las` că e bine…”. Mă întreb dacă şcoala, familia, societatea nu trebuie să formeze tînărul să schimbe în bine ţara lui, fără să fie încurajat să dea bir cu fugiţii, să evadeze din carceră şi să muncească pe pământ străin, pe care apoi, culmea cinismului, îl mai şi critică: “ăia sunt aşa, să vezi ce proşti sunt ăia, dar copiii noştri nici nu se compară cu ai lor” etc.

În adevăr, de fapt tragem apa la WC peste destinul acestui tânăr…şi-apoi îl vrem patriot.

Sclavia e de multe feluri: corporaţiune ambalată la costum şi 4 ace, unde 7 din 7 să muncim pentru un salariu de 10 ori mai mic decât al aceleiaşi firme în alte ţări; munca de jos în UE, viitorul tânărului sclav de Uniune Europeană, devenit deja un robot furat de pe băncile şcolii neterminate, care va sfârşi a calcula perimetrul casei.

Patriotism…ce este el de fapt? Cum pretind adulţii de la acest tânăr să schimbe ceva, când, de fapt, nu-l încurajează absolut deloc spre noutate, implicare, vizionarism şi inţiativă? Cum l-am lăsat pe tânăr în ultimii 27 de ani să vină cu ceva nou? Cum l-am lăsat să devină patriot adevărat şi să schimbe cursul istoriei recente? În ce mod l-am încurajat către o Românie modernă? Evident, uitându-ne “pe străzi”, în nici un fel, sau, ca să nu fim ursuzi, într-un fel în care consistenţa nu s-a format încă.

În România, la 40 de ani, eşti încă “generaţia în blugi”…mă bucur însă că, abia anul trecut, 1-2 tineri de 25-30 de ani au reuşit să ocupe nişte funcţii publice pe bune. Şi aceia priviţi ca nişte intruşi.

Personal, fac parte dintr-o generaţie care s-a implicat şi se implică, după propriile puteri şi posibilităţi, în educaţia celor de după ea. Ca mine, mai sunt, sunt destui, dar niciodată suficienţi. Aceşti tineri au înţeles că “acasă-muncă” şi “muncă-acasă” nu e suficient în “a fi om”, implicit “a fi cetăţean”.

Patriot? Cum e să fii patriot? Să baţi hora la fiecare festivism din an, să râzi la aberaţiuni, să-i dai cu duşca precum “fermierul” român la crâşma satului după ce şi-a vândut “ferma”? (oare de ce facem mişto de francezi că îşi spun “fermieri” sau artizani”??? când ei chiar asta sunt? Şi da, o fac cu tot sufletul şi responsabilitatea!).

Patriot, aş spune eu, înseamnă să te trezeşti din lene, din starea de somn pe care ţi-o furnizează “dormeo” chiar de dimineaţă.

Patriotism înseamnă să fii cetăţean al polisului (de aici “politică” dacă nu ştiam deja), să activăm, să ne cerem drepturile, să semnalăm, să vrem ca ţara noastră să fie ok, să facem propuneri, să activăm politic (da, politic înseamnă să activezi în polis=cetate=oraş). Te-ai născut, eşti parte din polis, eşti responsabil, cum şi polisul este responsabil pentru membrii ei.

Patriotism, nu în ultimul rând, înseamnă să-ţi pui întrebarea: Eu cum vreau să arate România lui 2017 şi mai departe? Ca o ţară civilizată cu tot ce presupune acest aspect sau ca o ţară de lumea a IV-a pe care, din nefericire, am reuşit s-o inventăm?…

Sfârşit de 24 Ianuarie…o altă zi importantă pe care românul s-o sărbătorească cu fast: ce să sărbătorim? Ruşinea că de 27 de ani n-am reuşit mai nimic? Că n-am reuşit să facem unirea cu Moldova?…păcat de istorie…câteodată ne pătează obrazul…asta dacă-l simţim înroşit…

©LiterAnART

foto11

 

Supravieţuitorul sau Cum să cunoşti istoria

TVR Iaşi, emisiunea “Reporter special”, invitat d-nul dr. Nicu Ioniţă, supravieţuitorul “experimentului Piteşti”, mai bine cunoscut sub denumirea de “fenomenul Piteşti”.

Nicu Ioniţă, acum la venerabila vârstă de 93 de ani, cu o minte mai lucidă ca a oricăruia dintre noi, povesteşte despre ororile trăite în concret ale acestui fenomen monstruos, unic în lume de altfel, după cum spune istoria. Cu lacrimi în ochi, d-nul Ioniţă ne relatează despre zilele de detenţie, metodele de tortură prin care a trecut, bătăile, schingiuirile, instigarea la ură şi extremism.

“Fenomenul Piteşti” m-a determinat să studiez, m-a dirijat către un anumit studiu despre patologia omului. Omul este stăpânit de o singură dorinţă: supravieţuirea. Pentru ea, omul face orice. Aşa au făcut colegii mei: decât să sufere ei, i-au făcut pe alţii să sufere, pe cei care nu vroiau să-i urmeze… Din 40 de deţinuţi din celulă, am rezistat 4.

Interviul omului acestuia a venit ca o completare la vizita mea din cadrul proiectului “Ploieştiul îşi aduce aminte” al Asoc. pentru Educaţie şi Dezvoltare Urbană, unde am parcurs închisorile de la Jilava şi Piteşti. Aici, prin intermediul ghidului-doctor în istorie, am ascultat şi am parcurs locurile şi încăperile unde, acum mulţi ani, oameni au suferit crunt.

Însă nicio vizită sau relatare ce vine din exterior nu poate egala spusele celui ce a trecut prin experienţa respectivă, mai ales că acest om poate fi numit o adevărată legendă vie a istoriei zbuciumate şi nedrepte a poporului român.

… Ani mai târziu m-am întâlnit cu un călugăr, fost torţionar. … Nu a vrut să discute.

Torturarea a fost singura modalitate prin care oamenii puteau să se schimbe în contrariul lor.

Tortura este cea care desface structura psihologică a individuului, el supravieţuind numai biologic.

… sunt cuvintele acestui om pentru care nu poţi avea decât o infinită stimă, apreciere, admiraţie pentru forţa cu care a reuşit să depăşească trauma. Tortura fizică şi psihică extremă nu poate implementa decât dorinţa de moarte a celui în cauză, a celui ce nu poate suporta durerea…dar dacă ai supravieţuit ca prin miracol acestei torturi, ce faci după?… cum poţi trăi o viaţă (îndelungată !!) cu amintirea, coşmarurile?… Cu greu, cu sprijin, cu oameni dragi alături şi devenind un cercetător al fenomenului însuşi. D-nul Nicu Ioniţă este doctor şi şi-a dedicat viaţa studiind patologia traumei psihice. Cartea sa, “Psiho-trauma de detenţie şi urmările ei” este printre cărţile recomandate nu numai celor ce activează în domeniu, ci tuturor, şi nu pentru purul studiu asupra temei propuse, ci mai ales pentru conştientizarea istoriei şi a ororilor implemetate de “fenomenul Piteşti” în România.

Parafrazând de data aceasta: Nu puteam să mă supun chinuirii unui coleg de celulă. Şi pentru asta mâncam şi mai multă bătaie. Mama mă învăţase să mă comport impecabil, primisem o educaţie bună. Cum puteam să ies din închisoare şi să dau ochii cu mama spunându-i că am agresat un alt om? Nu puteam să fac asta…

Sunt două femei care mi-au salvat viaţa: mama şi soţia mea.

Trauma instigă la răzbunare, la o nouă traumă ce se perpetuează din generaţie în generaţie. Gândindu-ne şi corelând fenomenul istoric cu educaţia de azi, oare corecţia fizică aplicată asupra minorilor ce poate produce? Ura, resentimentele, sentimentul inferiorităţii şi al răzbunării, bătaia aplicată implicit asupra psihicului şi a emoţiilor. Oare de ce părinţii care-şi abuzează copiii au fost la rândul lor “corectaţi” când au fost mici?

Fenomenul Piteşti reprezintă educaţie făcută prin corecţie fizică şi psihică, dusă la extrem… adică mai mult de atât nu se poate: să transformi victima în călău.

Să ne punem semne de întrebare şi să ne gândim de 2 ori înainte de a aplica anumite metode în educaţia copiilor. Care este efectul “bătăii rupte din rai”?…

©LiterAnART

pentru curioşi, iată câteva pagini din istorie

https://www.facebook.com/ana.nedelcu.89/media_set?set=a.10209517575472779.1073741874.1128430269&type=3

14424893_10209517641074419_8766529768316163613_o

Practice what you preach sau Păi aşa este…dar cum fac să fie pe bune?

Indivizi…oameni…societăţi…în funcţie de natura fiecăruia, rezonăm sau nu cu anumite aspecte ale vieţii cotidiene sau astrale (dacă am avut curiozitatea să le descoperim) sau, din contră, ne îndepărtăm de ele dacă nu ne aranjează freza.

Nu e nimic deplasat să ne identificăm (într-o anumită măsură!) cu o doctrină, cu o idee, o percepţie şi să vrem “să facem aşa” sau “să fim într-un anumit fel”, în cazul în care acel prag nu a fost atins în procesul dezvoltării personale. În ultima vreme însă, punând sub o lupă mai mare comunitatea şi oamenii ei, societăţile şi lumea înconjurătoare, m-am întrebat mereu de ce majoritatea oamenilor practică Falsitatea. Cred că Falsitatea a devenit un sport îndrăgit: “da, e foarte mişto ideea, descrie exact felul meu de a fi”, când, ce să vezi, uitându-te mai aproape în ograda respectivului, remarci că ideea de “I practice the damn thing” nu se găsesc nici la colţ de pat sau de perete, nici în cutia cu merinde şi nici în coteţul câinelui.

A fi autentic în zilele noastre se traduce cu “e vai şi-amar de masca mea, mai bine trag şi căciula pe ea”, apropo de cântecul care ne intoxică auzul în ultima perioadă “cu căciulile pe frunte” difuzat la un post de televiziune care, se pare, vrea să promoveze patriotismul înapoiat. Ce mai este şi patriotismul în zilele noastre? A trage căciula pe mască “ca să nu mă integrez în realitatea secolului XXI”? E grav…foarte grav cum oamenii persistă în opacitate sau, mai bine spus, în ipocrizia care vine din “a tânji” după ceva “ce nu-mi aparţine, ceva ce mi-aş fi dorit să fie, ceva ce mi-am însuşit pe nedrept”.

…că frumos ne spune o tânără scriitoare: “Destinul nu este o chestiune de şansă, ci este o chestiune de alegere. Nu este un lucru care trebuie aşteptat, este un lucru care trebuie făcut. Nu este legat de noroc, este mai degrabă legat de alegerea fiecăruia. Destinul poate fi însă cauza declinului oamenilor.” (Aripi smulse_Corina Savu)

©LiterAnART

vraifaux2

Previous Older Entries