Quijote ~ dintr-un stup fizic limitativ într-unul vast vizionar_RECENZIE FILM #CinEd

Un Quijote al Spaniei rurale prăfuite de vânturile puternice, descris subtil în anii `70 prin intermediul unui stil regizoral inconfundabil – Víctor Erice, un regizor spaniol renumit, acum în vârstă de 77 de ani care, în 1973, își face debutul cu pelicula “El espiritu de la colmena” în traducere “Spiritul stupului”.

Un film cu greutate, plin de simboluri despre umanitate și despre (non)valorile societății de atunci, dar cu mari repercursiuni în era actuală. Pe scurt: anii `40, un sătuc din Spania rurală, o fetiță de 7 ani rămâne marcată de vizionarea filmului Frankenstein (1931), fapt ce îi intensifică lumea interioară deja destul de profundă și imaginativă.

Deoarece în analiza filmului am descoperit o listă consistentă de idei și mijloace de punere a acestora în peliculă, am să decurg la bunul obicei de a clasifica analiza filmului în chiar aceste două categorii: idei și mijloace de expresie vizuală. Nu înainte de a explica, cum se cuvine de altfel, titlul.

Spiritul Stupului (afiș)“Spiritul stupului” – prima dată când am auzit acest titlu, m-am dus automat cu gândul la Steiner și a sa filosofie asupra umanității ca fiind în formă perfectă, imaginea stupului de albine: organizare clară, muncă, precizie, ierarhizare și un rezultat pe măsură: mierea – alimentul suprem. Cu alte cuvinte, dacă omenirea ar fi organizată după modelul stupului de albine, ar fi perfectă și ar produce și ceva ultra calitativ, tradus prin bunăstarea de toate tipurile și iubirea ce învăluie acest context mirific.

De data aceasta însă, și venind în totală contradicție cu teoriile lui Steiner, am descoperit la Erice un stup de albine cu o conotație negativă: un cazon-stup de tip cazon-armată (luând în considerare timpul în care este plasat filmul), unde stupul reprezintă practic și în esență un șablon de tip “patul lui Procust” – ierarhie asupritoare și nedreaptă, muncă în exces, supraveghere, hiper-organizare, robotizare, închisoare, geometrizare, rigoare – care nu poate produce deci ceva bun, respectiv mierea, rezultatul final.

Metafora stupului este reprezentată aici atât ca o consecință a războiului și impactul asupra individului, cât și ca familia- nucleu în tot acest context, unde iubirea este inexistentă, ea nu se mai pune în discuție. Nu în ultimul rând, dar în cel mai concret sens, familia portretizată aici de Erice este crescătoare de stupi de albine, mai precis tatăl fiind acela care se ocupă integral de această muncă. Familia este reprezentată prin cei doi părinți, femeia fiind cu mult mai tânără decât bărbatul, și cele două fiice: Ana și Isabel.

Ana, o fire interiorizată, cu o lume imaginativă profund intuitivă și apăsătoare pentru un copil de doar 7 ani, este prezentată în antiteză cu sora ei, o fire realistă, avidă de jocuri periculoase și morbide duse către extrem, către înscenarea propriei morți. Într-un mod evident, regizorul ne pune în față cele două variante posibile de supraviețuire ale generațiilor tinere, un “așa da” și un “așa nu”: simțind profund și posedând o intuiție ce poate schimba lumea în bine sau perpetuând greșelile trecutului istoric, implicit al părinților expuși la pierderea umanității și supuși la un sec amar. Acest aspect face din peliculă să reprezinte un avertisment clar asupra creșterii și dezvoltării generațiilor viitoare, mai ales în context socio-politic precar (anii `40).

Regizorul se bazează mult pe valorile esențiale ale copilăriei regăsite aici în fetița Ana: inocența și mai ales intuiţia ce-i permite unui copil să cunoască cu mult mai bine lumea din jurul ei, să o ghicească, să se uite la ea ca la o carte deschisă și să și știe ce are de făcut mai departe. Oare ce se întâmplă cu omenirea de-și pierde capacitatea intuitivă devenind adult? O întrebare la care să reflectăm… Oare educația are un rol important aici?

Dramele războiului sunt colosale: dincolo de impactul mental și emoțional puternic pe care-l lasă un război în conștiința omului, regizorul creează un al doilea cadru, sugerat doar prin intermediul unei scrisori și a apariției unui posibil dezertor: povestea clasică a femeii îndrăgostită de un bărbat ce pleacă la război și nu se mai întoarce, ea fiind nevoită să se căsătorească cu un alt bărbat mai în vârstă pentru a putea supraviețui. A tânji după cineva pe care l-ai iubit și pe care l-ai pierdut, și a sta cu cineva pe care-l detești, creează de data aceasta o dramă personală. Și de aici, dacă ne uităm puțin în urmă, vom observa că fiecare personaj își poartă drama proprie, trăiește și acționează din povestea proprie: suntem împreună și totuși singuri, un cadru redat de regizor prin ezitarea totală de a filma întreaga familie la masă în momentul cinei, ci mai degrabă pe fiecare în parte, fiecare având propria expresie a feţei despre care nu știi unde se uită și către ce membru al familiei. Un tablou al singurătății și al lipsei de dialog.

Simbolul dezertorului ce se ascunde într-o casă părăsită aflată în ruină în mijlocul dezert al Castiliei rurale, și peste care dă Ana în peregrinările ei de copil curios și intuitiv, reprezintă un îndemn clar al regizorului: dezertarea de la rău; sunt șanse să dezertăm din calea răului, să-l anticipăm, să-i perturbăm cursul? …

Dezertul spațiului ales nu este întâmplător: el reprezintă atât nimicul în sens de dispariție umană, cât și vastul, spațiul ce-ți oferă viziune spre a pleca, spre a schimba viitorul. În afara peisajelor de acest tip, pelicula ne duce mereu către calea ferată, pe unde trece trenul, din care sare dezertorul, pe unde se plimbă cele două surori, jucându-se chiar în pericolul iminent al trenului, lipindu-și urechea de sinele prin care anticipăm venirea acestuia. Până și trenul își anunță venirea, are un sunet, vibrează, anunță într-un fel, numai sufletul omului nu spune nimic…

Geometria stupului este prezentă în tot ce înseamnă cadru filmat: case, uși, ferestre în formă de fagure, interiorul casei, uși după uși deschise ce nu se mai termină, ca într-un șir nesfârșit din care vrei să ieși, să dai de ultima ușă ce va duce afară, în libertatea supremă. Orice ochi de fereastră, precum și de ușă este negru, semn că înăuSpiritul Stupuluintru stupul nu este deloc ce pare a fi, este lipsit de libertate și consistenţă, iar interiorul omului pare a fi lipsit de substanță.

Ȋntr-o lume ultra-ierahizată, jocul firesc al copilelor este interzis, deși nu are cine a fi deranjat de chicotelile unor fete de 7 respectiv 11 ani, scenă pusă în valoare de servitoarea casei ce țipă în a se face liniște.

Un simbol demn de remarcat este al personajului Frankenstein, simbolul răului ce aici reprezintă imaginea acestui tată tiran, al unui tată bătrân ce nu poate ieși din obsesia creșterii albinelor sale ce nu dau nici un rezultat pentru el şi a sa familie. Totodată, tatăl este și cel ce comite acte barbare aplicate din deduceri greșite, presupuneri eronate (revenind la dramele personale și filmele proprii interioare), şi anume omorârea dezertorului. Cine este și ce reprezintă dezertorul? Filmul va dezvălui acest lucru.

Ca și mijloace cinematografice, în afara celor menționate deja (cadrele statice geometrizate, trenul ca și simbol al călătoriei, peisajul dezert, cina), recunosc că mai rar am văzut într-o peliculă, atâta profunzime transpusă prin imagini:

  • Folosirea tehnicii “teatru în teatru” prin regizarea unor situații ce aparent nu pot fi considerate regii, însă cinefilul are parte de surprize; a recurge la această metodă se traduce întotdeauna prin dilema stabilirii graniței dintre realitate și ficțiune; cât procent incumbă fiecare?, se întrepătrund?, se resping?…
  • Erice alege copii spre a-și plasa ideile în film; o metodă cu puternic impact emoțional, luând în considerare alegerea celor două fete de o vârstă fragedă ce joacă absolut magistral;
  • Alegerea a trei femei frumoase, diafane (mama și fetele ei) în contrast cu un tată urât, hidos, bătrân; pesemne regizorul își pune speranța și încrederea în femeie ca și element cheie de schimbare a lumii;
  • Culorile folosite de regizor sunt de mare impact: bejul dezertului ce tinde spre un galben auriu, simbol al mierii și al posibilei creații a unui viitor diferit, binefăcător, prosper;
  • Spaţiul geografic ales, ne spune nouă că omul se identifică cu el și este conturat, format de acest spațiu, influențându-i direct modul de a fi, a gândi și a acţiona;
  • Ȋn legătură cu vestimentația, de remarcat uniformele fetelor de la școală sub forma unor trenciuri alb murdar, având în mâna o mică servietă roșie, o imagine ce personal mi-a sugerat un paramedic ce aleargă neîncetat către un pacient pe care să-l salveze, precum alerga Ana spre a-l vizita și îngriji pe acest bărbat dezertor; cu adevărat o imagine frapantă, unde un copil de 7 ani își asumă vindecarea lumii și a oamenilor ei;
  • Nu cred că filmul are mai mult de 15 replici, deși durata lui este de 1h/40; regizorul are un mod de creare al dialogului din sunete, muzică de fundal, lătratul câinelui (ce de multe ori pare mai preocupat de context decât omul), și nu în ultimul rând, mimica, un joc desăvârșit al privirilor ce traduce un dialog profund interior;
  • Cadrele surprinse în interiorul casei reprezintă tablouri inspirate, după cum afirmă chiar regizorul, din operele lui Johannes Vermeer, pictor olandez ce a trăit între anii 1623-1675, cunoscut pentru picturile sale de interior; poate că staticul surprins de pictori în tablourile lor reprezentând fie natura moartă, persoane sau interiorul unei camere, este criticat aici de Erice în contextul blocării evoluției ființei umane;

CinEd_logoAs vrea să pun accent pe scena-cheie a filmului unde mierea nu există ca aliment de consum în familie, dar există un înlocuitor al acestuia: zahărul în exces. Despre cum mimăm cadrul familial, fericirea și bunăstarea…  

Daca ar fi să realizez o asemănare a acestui film cu un alt tip, l-aș alătură stilului de film englezesc bazat pe obscuritate, case bântuite și povești cu fantome. Un stil pe care-l putem observa cu ușurință în orice film britanic din seriile prea cunoscute recent: “Midsomer Murders”, “Miss Marple” sau “Poirot”.

Si ca să închei în mod simetric, am să revin asupra simbolului quijotesc și să afirm că acest personaj magnific al istoriei literare, Don Quijote evadează, precum copila noastră Ana, într-un spațiu imaginativ extrem de vast, dar într-un spațiu fizic limitat, apropiat în fapt, în comunitatea sa. Întrebarea este: ai unde să pleci mai departe de spațiul imediat? … Cel puțin cu imaginația, da. Se poate oare ca din imaginație și vizualizare profund calculată să creezi realități fizice noi? … S-ar putea…

 ©LiterAnART/10-12-2017

photo credits #CinEd

Advertisements

Ce-ar fi dacă…?_RECENZIE film cu iz de realitate românească

Despre fascinaţia pentru filmele lui Pedro Almodóvar, acest regizor de primă mână al Spaniei, ce intră în “măruntaiele” psihologiei umane, dar şi în vertebrele culturii spaniole şi ale conflictului de gen, nu am scris niciodată, deşi i-am urmărit mai toate filmele de câteva ori. Omul acesta şi-a dedicat viaţa căutării esenţei umane prin scrierea şi regizarea unei serii impresionante de filme de gran impacto, filme pe care le digerăm destul de greu la nivel de simbolistică… având în vedere curajul şi expunerea directă a naturii umane cu ale sale defecte, obscurităţi, promiscuităţi ale firii şi obscenităţi în care se “scaldă” adesea ale omului gânduri.

Totodată, stilul regizoral inconfundabil al lui Almodóvar este unic în cinematografie, filmele sale nefiind pelicule la care să nu te poţi uita, ci din contră, rămâi fascinat întru totul: începând cu subiectul propus şi curiozitatea descoperirii, trecând prin tehnicile regizorale, limba spaniolă care-ţi cânta ca un tril suav la ureche (şi care îmi este foarte dragă, dat fiind faptul că am studiat-o ani de-a rândul) şi terminând cu deznodământul pe care-l aştepţi cu sufletul la gură, ca să nu mai vorbim de jocul magistral al actorilor.

Nu întâmplător aleg azi să scriu despre excentricul şi şocantul film “La piel que habito” sau “Pielea în care trăiesc” (2011, peliculă adaptată de Almodóvar după romanul scriitorului francez Thierry Jonquet “Mygale”), ca urmare a unor nefericite evenimente şi statistici ce se vehiculează în România la categoria “incest”.

Ce vedem concret în film? Ceva şocant evident. Ca urmare a decesului soţiei într-un incendiu şi dezvoltând practic o obsesie pentru o piele “nemuritoare”, doctorul Robert Ledgard (Antonio Banderas), specialist în chirurgie plastică, se preocupă asiduu de crearea unui nou tip de piele artificială şi rezistentă la arsuri, precum şi la orice tip de factori externi, în mintea lui intervenind efectul de conservare a femeii care i-a fost odată soţie. Cum şi-ar fi putut salva el soţia de la ardere? După 12 ani de cercetare amănunţită, dusă la extrem, doctorul creează o piele-scut împotriva oricărui tip de agent extern. Ce poate urma din acest punct încolo? Identificarea unui cobai precum şi a unei persoane de încredere care să-i fie complice în „actul creaţiei”. Complicele perfect pare să fie Marillia, femeia care a avut grijă de el încă de mic copil, cobaiul fiind întrupat de tânărul Vicente devenit în timp… tânăra fascinantă Norma.19757039

După principiile “se întoarce roata” şi “nimic nu e întâmplător”, tânărul nostru Vicente, fără scrupule şi cu chef de distracţie inconştientă, o violează chiar pe fiica chirurgului în timpul unui eveniment monden. Tânăra, cu antecedente depresive încă de la moartea mamei sale, rămâne marcată profund de această experienţă nefericită, în final alegând sinuciderea. Contextul ideal pentru doctorul nostru de a-şi pune în aplicare planul de cercetare. Şi iată cum Vicente ajunge din agresor, victimă, fiind răpit şi pus sub lupa transformării radicale: din piele de bărbat trece în piele de femeie, noua sa identitate.

Simbolistica peliculei este clară şi uşor de înţeles pe lângă şocul ce ne ţine tensionaţi la vederea intrigii propriu-zise: cum supravieţuim în propria piele cu ceea ce suntem, cu acţiunile noastre, cu gândurile şi atitudinile personale? Totodată, cum ne putem transpune în piela altuia accesând astfel latura empatică a naturii umane ce stă la baza înţelegerii şi a compasiunii? Cum ne depăşim latura animalică şi conştiinţa ce a luat calea greşită descendentă? Cum ar fi să te violez şi eu pe tine, dragă agresor? Cum ar fi să primeşti şi tu acelaşi tratament pe care tu l-ai “prescris” şi aplicat victimei tale? Întrebări-cheie care mă duc cu gândul la un alt film de marcă (la care mai greu te poţi uita) şi care tratează defectele umane în plenitudinea lor, un film în care îi putem vedea în rolurile principale pe Brad Pitt şi Kevin Spacey (las titlul si vizionarea spre research şi meditaţie…).

În acelaşi timp, cum putem analiza şi judeca iniţiativa doctorului Robert Ledgard? Vorbim de o obsesie de nedepăşit, un sentiment al facerii dreptăţii în orice circumstanţă şi prin orice mijloace? Este corect sau este inuman tratamentul aplicat de chirurg? Întrebări la care să ne răspundem fiecare dintre noi…

Nu există film al lui Almódovar fără expunerea laturii feminine, fără analiza femeii ca entitate superioară a firii, de fapt un omagiu perpetuu adus femeii pentru ceea ce este şi ce reprezintă pentru viaţă, societate şi bărbat. Elogiul adus femeii se regăseşte în fiecare peliculă scrisă şi regizată de Almodóvar, acolo unde EA devine soluţia salvatoare pentru EL şi pentru societate.

Revenind la alegerea personală de a trata un subiect delicat prin prisma filmului de faţă, el are legătură directă cu articolele pe care le-am tot citit în ultima perioadă despre incest, din ce în ce mai mulţi taţi (monştrii) care-şi violează fetele şi mame care tac mâlc (!!!). Mai mult decât atât, săptămânile trecute mi-a mai trecut un caz pe la urechi, un caz din urbea natală, un individ pe care chiar îl cunoşteam cât de cât – pedofil, violator al fetelor sale de 6, respectiv 9 ani şi o mamă la pachet setată pe modul “silenţios”. M-am revoltat, m-am şocat, m-am scandalizat deşi nu-l cunoşteam foarte bine pe individ, ci prin intermediul unor cunoştinţe de serviciu. Cum e posibil aşa ceva?? În mod sigur nu-l poţi scuza pe nemernic oricât de bolnav ar fi la mansardă, dar cred că mă revoltă mai mult tăcerea interminabilă pe timp de un an de zile (!!! atât cât s-au desfăşurat violurile şi abuzurile sexuale) ale mamei acestor fete… Cum să accepţi aşa ceva şi să trăieşti în casă cu aşa ceva?? Cum te suporţi pe tine ca femeie? Cum te suporţi în pielea în care trăieşti?

Cât despre pielea pedofilului… cred că nu mai are vine de izbândă într-un sistem de detenţie care-l duce din rău spre mai rău…

…Dar pielea în care trăiesc aceste două minore nenorocite pe viaţă de un specimen care se numeşte în buletin “om”… şi de o “specimenă” care a ales să închidă ochii la abuzul propriilor fiice…?

Să fie oare pielea atât de-a dracu` pe omul care nu cunoaşte adevărata definiţie a existenţei?…

©LiterAnART

photo credits http://www.allocine.fr/film/fichefilm_gen_cfilm=124897.html