@radio ProDiaspora_azi 11 august

Azi intre orele 18/00-20/00 voi reprezenta judetul Prahova si orasul Ploiesti intr-un interviu la #ProDiaspora.
Despre activitatea creativa si comunitara alaturi de alti 3 reprezentanti activi ai comunitatilor in care traiesc #afacericreativeinromania
#implicaresociala #creativitate #literanart #literatura #anartivism #ecodesign #unifero #atelierulplayart #educatie #leadership

 

Cercul de foc_RECENZIE

Smaranda LIVESCU, alias Mada CAZALI, doamna scriitoare temerară, cu al său aprig spirit şi înclinaţie către romanul dinamic, poliţist, ne surprinde a treia oară, continuând seria volumelor policier după minunatele  Destǎinuri cu scoici şi apǎ sǎratǎ şi Timpuri în goanǎ (vezi recenzie aici https://ananedelcu.wordpress.com/2016/02/24/recenzie-destainuiri-cu-scoici-%E1%B9%A3i-apa-saratatimpuri-in-goana/)

“Welcome to America” pare să spună acest volum care ne invită într-o călătorie la New York, pusă în antiteză cu spaţiul românesc, implicându-ne automat într-o aventură plină de neprevăzut şi comparaţii. Răpiri, crime, frânturi din memoriile regăsite anterior, peripeţii şi suspans livrat la foc mic ce roiesc în jurul personajului feminin ca entitate supremă, acest volum cuprinde cam tot ceea ce are nevoie o minte neobosită în căutarea unei existenţe alerte.

Firul roşu al volumelor îl reprezintă viaţa protagonistei noastre, Magdalena, femeia misterioasă care acum îşi dezvăluie bucăţi din suflul de după gratii. Feminitatea apare sub diferite forme pe care vă invităm să le descoperiţi – culmi prin care se raportează la masculinitatea din umbră. Astfel, experienţe din realitatea concretă aduc în prim-plan învăţăminte legate de cum ar trebui să ne conştientizăm laturile pozitive şi mai puţin pozitive pentru noi şi cei din jur.

Cum reuşesc personajele să treacă peste obstacolele vieţii, peste neprevăzut, dar şi peste experienţe ce le marchează cursul? Cum se raportează în final masculinitatea la feminitate şi viceversa? Ce deznodământ are povestea Magdalenei şi care este lecţia cea mai de preţ transmisă de aceasta? Ȋntrebări la care ne putem răspunde numai aflându-ne printre rândurile volumului Cercul de Foc – al treilea in seria Colectiei DIAMANT.P1260470

Povestea Magdei este îmbinată de această dată cu un nou caz de crimă ce se învârte în jurul unui al doilea personaj feminin important, Catrina.

Catrina are 18 ani, abia şi-a luat bacalaureatul şi s-a hotărât să plece spre Statele Unite. Peripeţiile de pe drum reprezintă doar începutul tumultului ce-l expune acest roman în paginile sale palpitante. În avion, Catrina o cunoaşte pe doamna Domnina şi de aici aventura capătă furtuni trăite-n suflet, minte şi simţiri.

Autoarea pune accent pe îmbinarea între prezent şi trecut … amintirea…:

Cînd era mai mica, mergea în vacanță la o altă mătușă. Acolo, diminețile urca împreună cu verișorii și prietenii lor să culeagă fragi și afine. Mîncau și aduceau și acasă cîteva trofee pe frunze de brusture.

       –      De unde ești de loc? se auzi vocea doamnei de lîngă ea.

      –     Din Zărnești – știți unde este? Urmă o pauză. Ca să o scoată din incurcătură, Catrina continuă: – Lîngă Brașov, nu departe de Bran, știți, castelul …Apropos, mă cheamă Catrina.

În paralel cu viaţa Catrinei pe meleaguri americane, intervine echipa de poliţie binecunoscută din romanele anterioare – Danilov, Alex şi Douglas – sosiţi în Manhattan pentru un curs de perfecţionare.

După modelul fabuloasei serii marca Louis de Funès şi a episodului “Jandarmul la New York”, poliţiştii români intră în conjuncturi care mai de care mai ciudate:

Prezentările celor șapte echipe de criminaliști veniți din America de Sud, Asia, Canada, Europa și Statele Unite a durat destul. În zumzetul microfoanelor, mișcarea hîrtiilor pe mese aproape că nu se observa. Fiecare echipă avea cite doi participanți, singura cu patru fiind a Rusiei. “Totdeauna vor sa impresioneze” își spuse Alex.

Programul pe zile era încărcat ca un sac umplut vîrf. Fuseseră desemnați pe sectoare și echipe să însoțească echipele locale în diferite incidente pentru evaluare si ajutor. Urmau sa meargă prin rotatie pînă cînd epuizau sectiile de politie. Li s-au explicat practicile de lucru, au primit walky-talky-uri și telefoane celulare de servici.

Una dintre circumstanţe îi pune faţă în faţă cu un caz ce necesită rezolvare urgentă:

Emergency in Queens … urgență în Queens!răsună vocea polițistei de la Dispecerat. Douglas se opri din mers si le arătă calea spre ieșire.

       –      Come on! Let’s go! Haidem!

       –     Era prima lor implicare directă.

Între timp, Catrina este găzduită de un amic al părinţilor ei, Bucur, care îşi are locuinţa chiar în cartierul Queens:

      –     Hei, sunt Bucur, prietenul părinţilor tăi.

     (…)

      –    Gata! Aceasta este intrarea în blocul meu. Cartierul Queens.

Apartamentul nu era mare. Catrina se gândea la casa din Zărneşti. Camera ei şi cea de la intrare în care mama Doina făcuse sufrageria, erau împreună mult mai încăpătoare decât acest loc minuscul. Ȋn bucătăria asta newyorkeză se intra pe o parte şi două persoane nu încăpeau decât dacă erau cam ca ea. Când a mers să ia cafelele în primire, nenea trecu atât de aproape că o strivi de uşa frigiderului.

De aici, intriga se desfăşoare în mod surprinzător, femeia ajungând în conjuncturi nebănuite, chiar în mijlocul conflictelor criminale din Queens, unde se va intersecta cu echipa de poliţie venită la training:

Cu puţin înainte de miezul nopţii, soneria de la uşă întrerupse dansul. Gazda se grăbi să deschidă deşi ştia că toţi invitaţii sosiseră deja.

Un strigăt scurt şi în camera mare dădură buzna cîţiva indivizi în pantaloni negri şi cămăşi albe cu motive contorsionate că un fel de gîndaci pe umeri. Purtau măşti.

Catrina se retrase după colţul dulapului de vitrină de unde, uimită, privea ca la un film. Unul din “Ninja” avea un pistol pe care îl tot agită arătînd cu el peretele opus al camerei, împingînd cu mînă liberă lumea adunată ca o armonică.

Romanul ne oferă personaje multiple, desfăşurare de forţe, multe planuri prin care se conturează un puzzle extraordinar de palpitant pentru cititor:

Era ahtiată după aventură, filme poliţiste, cărţi de Agatha Chritie… mama le avea acolo în casa din Zărneşti.

(…)

Păţaniile specifice romanului policier sunt îmbinate cu fluxul amintirilor şi latura afectivă a personajelor:

Este zece dimineaţa acasă” gîndi Alex. Magda probabil citeşte scrisoarea  trimisă de el. Oare a primit-o? Cît de ciudate gîndurile legate de ea! Parcă ar cunoaşte-o dintr-un tare demult. Nu dintotdeauna, evident. Şi-ar fi dorit acest lucru. Poate că nimic din cele întîmplate nu ar fi intrat în viaţă lor. Poate. Acum ea scria o carte …cu gratii.

Şi aşa intrăm într-un alt plan al romanului nostru, unde autoarea analizează două cazuri de sinucidere comise în penitenciar. În acest context, Magda pare a fi considerată vinovată. Magdalena însă se dovedeşte a avea un comportament exemplar: ea are activitate de voluntariat la orfelinatul de lângă închisoare:

Copiii de la orfelinatul de lîngă închisoare erau acolo, îngeri fără aripi, vizibili, cu bucurii şi momente înlăcrimate încercînd să prindă în minute raze imaginare sau fluturi galbeni şi bleu din grădina care transformă edificiul într-un mic palat pentru fetiţe şi băieţei pierduţi printre bucăţi de lego şi turnuleţe din lemn, păpuşi cu picioare lungi, creioane şi hârtii – o altă lume, liberă să viseze, neştiind îngrădirea temporară.

Magda şi încă douăsprezece colege erau transportate de un microbus cu geamuri acoperite de film publicitar – lumea văzută dinăuntrul maşinii trecea prin dreptul lor – viaţă de neatins. Dinafară, ele, cele 13 femei încarcerate, nu existau – invizibile.

Drumul pînă la grădiniţă dura cam jumătate de oră. De patru ori pe săptămînă înainte să se amestece printre minunile acelea ambulante, masa le era servită la ora şase ca să poată ajunge la timp să ajute copiii cu micul dejun. Apoi jumătate de zi de fericire.

…din New York spre Atlanta:

În Atlanta, unităţile de Poliţie se confruntau cu o situaţie foarte dificilă: un puşti de 18 ani fusese împuşcat de un ofiţer tânăr, în legitimă apărare, tocmai declarat nevinovat de tribunal, deşi grupuri de demonstranţi destul de violenţi ca limbaj şi care îl acuzau de omucidere estompau marşurile paşnice din alte oraşe.

Capitolul 17 ne aduce în prim plan profilul fratelui Magdei, un personaj misterios ce va cântări greu spre finalul poveştii şi pentru deznodământul acesteia:

S-a trezit din vis pe marginea patului, aproape să atingă podeaua de linoleum cu tălpile. Un vis care năpustea anii ultimi în somnul nevoit din celulă strâmtă, joasă destul ca să o sufoce.

Îşi revenea greu, cu imaginea fratelui Cristi înaintea ochilor. În aceşti trei ani şi ceva de cînd se află orbitând ca o planetă pe altă traiectorie decît cea obişnuită, Magdalena nu lăsase gândul absenţei familiei să o năpăstuiască. Ei erau acolo, în lumea de peste pădure şi drum… şi zid… şi sârmă ghimpată … şi celule…

Cristian va avea un rol decisiv în parcursul firului narativ:

După trei zile, fratele Magdalenei intră pe ușa clădirii impunătoare, nu doar prin vârstă, a Secției de Investigații.

…Vă invit să lecturati cu plăcere şi interes…

Finalul volumului de faţă este absolut surprinzător, şocant chiar. El ne dezvăluie adevăruri despre existenţa umană şi ne ridică co serie de întrebări referitoare la alegerile pe care fiecare le face în viaţă.

Cartea se încheie într-o notă melodioasă, lirică şi cu speranţa unui cerc de foc îmblânzit:

Început?

În ziua aceasta – o ultimă seară…

Ne văzută pe cer, în mine coboară.

Auzi? Bat grindini dinspre moara

Deșănțată, uitată între gratii…

Macină și scrîșnește și geme la lumină.

Cu grijă iși ridică brațele în lutul straniu, deloc cel dumnezeiesc,

Construind întuneric în jurul trupului meu omenesc.

~~~

Mai am un răgaz – respir – deschid brațele în zbor liber …

Și se face lumină – Ziua de mîine!

Binecuvîntată trecere în altă dimensiune!

recenzie de ©LiterAnART  P1260471

 

 

Ce-ar fi dacă…?_RECENZIE film cu iz de realitate românească

Despre fascinaţia pentru filmele lui Pedro Almodóvar, acest regizor de primă mână al Spaniei, ce intră în “măruntaiele” psihologiei umane, dar şi în vertebrele culturii spaniole şi ale conflictului de gen, nu am scris niciodată, deşi i-am urmărit mai toate filmele de câteva ori. Omul acesta şi-a dedicat viaţa căutării esenţei umane prin scrierea şi regizarea unei serii impresionante de filme de gran impacto, filme pe care le digerăm destul de greu la nivel de simbolistică… având în vedere curajul şi expunerea directă a naturii umane cu ale sale defecte, obscurităţi, promiscuităţi ale firii şi obscenităţi în care se “scaldă” adesea ale omului gânduri.

Totodată, stilul regizoral inconfundabil al lui Almodóvar este unic în cinematografie, filmele sale nefiind pelicule la care să nu te poţi uita, ci din contră, rămâi fascinat întru totul: începând cu subiectul propus şi curiozitatea descoperirii, trecând prin tehnicile regizorale, limba spaniolă care-ţi cânta ca un tril suav la ureche (şi care îmi este foarte dragă, dat fiind faptul că am studiat-o ani de-a rândul) şi terminând cu deznodământul pe care-l aştepţi cu sufletul la gură, ca să nu mai vorbim de jocul magistral al actorilor.

Nu întâmplător aleg azi să scriu despre excentricul şi şocantul film “La piel que habito” sau “Pielea în care trăiesc” (2011, peliculă adaptată de Almodóvar după romanul scriitorului francez Thierry Jonquet “Mygale”), ca urmare a unor nefericite evenimente şi statistici ce se vehiculează în România la categoria “incest”.

Ce vedem concret în film? Ceva şocant evident. Ca urmare a decesului soţiei într-un incendiu şi dezvoltând practic o obsesie pentru o piele “nemuritoare”, doctorul Robert Ledgard (Antonio Banderas), specialist în chirurgie plastică, se preocupă asiduu de crearea unui nou tip de piele artificială şi rezistentă la arsuri, precum şi la orice tip de factori externi, în mintea lui intervenind efectul de conservare a femeii care i-a fost odată soţie. Cum şi-ar fi putut salva el soţia de la ardere? După 12 ani de cercetare amănunţită, dusă la extrem, doctorul creează o piele-scut împotriva oricărui tip de agent extern. Ce poate urma din acest punct încolo? Identificarea unui cobai precum şi a unei persoane de încredere care să-i fie complice în „actul creaţiei”. Complicele perfect pare să fie Marillia, femeia care a avut grijă de el încă de mic copil, cobaiul fiind întrupat de tânărul Vicente devenit în timp… tânăra fascinantă Norma.19757039

După principiile “se întoarce roata” şi “nimic nu e întâmplător”, tânărul nostru Vicente, fără scrupule şi cu chef de distracţie inconştientă, o violează chiar pe fiica chirurgului în timpul unui eveniment monden. Tânăra, cu antecedente depresive încă de la moartea mamei sale, rămâne marcată profund de această experienţă nefericită, în final alegând sinuciderea. Contextul ideal pentru doctorul nostru de a-şi pune în aplicare planul de cercetare. Şi iată cum Vicente ajunge din agresor, victimă, fiind răpit şi pus sub lupa transformării radicale: din piele de bărbat trece în piele de femeie, noua sa identitate.

Simbolistica peliculei este clară şi uşor de înţeles pe lângă şocul ce ne ţine tensionaţi la vederea intrigii propriu-zise: cum supravieţuim în propria piele cu ceea ce suntem, cu acţiunile noastre, cu gândurile şi atitudinile personale? Totodată, cum ne putem transpune în piela altuia accesând astfel latura empatică a naturii umane ce stă la baza înţelegerii şi a compasiunii? Cum ne depăşim latura animalică şi conştiinţa ce a luat calea greşită descendentă? Cum ar fi să te violez şi eu pe tine, dragă agresor? Cum ar fi să primeşti şi tu acelaşi tratament pe care tu l-ai “prescris” şi aplicat victimei tale? Întrebări-cheie care mă duc cu gândul la un alt film de marcă (la care mai greu te poţi uita) şi care tratează defectele umane în plenitudinea lor, un film în care îi putem vedea în rolurile principale pe Brad Pitt şi Kevin Spacey (las titlul si vizionarea spre research şi meditaţie…).

În acelaşi timp, cum putem analiza şi judeca iniţiativa doctorului Robert Ledgard? Vorbim de o obsesie de nedepăşit, un sentiment al facerii dreptăţii în orice circumstanţă şi prin orice mijloace? Este corect sau este inuman tratamentul aplicat de chirurg? Întrebări la care să ne răspundem fiecare dintre noi…

Nu există film al lui Almódovar fără expunerea laturii feminine, fără analiza femeii ca entitate superioară a firii, de fapt un omagiu perpetuu adus femeii pentru ceea ce este şi ce reprezintă pentru viaţă, societate şi bărbat. Elogiul adus femeii se regăseşte în fiecare peliculă scrisă şi regizată de Almodóvar, acolo unde EA devine soluţia salvatoare pentru EL şi pentru societate.

Revenind la alegerea personală de a trata un subiect delicat prin prisma filmului de faţă, el are legătură directă cu articolele pe care le-am tot citit în ultima perioadă despre incest, din ce în ce mai mulţi taţi (monştrii) care-şi violează fetele şi mame care tac mâlc (!!!). Mai mult decât atât, săptămânile trecute mi-a mai trecut un caz pe la urechi, un caz din urbea natală, un individ pe care chiar îl cunoşteam cât de cât – pedofil, violator al fetelor sale de 6, respectiv 9 ani şi o mamă la pachet setată pe modul “silenţios”. M-am revoltat, m-am şocat, m-am scandalizat deşi nu-l cunoşteam foarte bine pe individ, ci prin intermediul unor cunoştinţe de serviciu. Cum e posibil aşa ceva?? În mod sigur nu-l poţi scuza pe nemernic oricât de bolnav ar fi la mansardă, dar cred că mă revoltă mai mult tăcerea interminabilă pe timp de un an de zile (!!! atât cât s-au desfăşurat violurile şi abuzurile sexuale) ale mamei acestor fete… Cum să accepţi aşa ceva şi să trăieşti în casă cu aşa ceva?? Cum te suporţi pe tine ca femeie? Cum te suporţi în pielea în care trăieşti?

Cât despre pielea pedofilului… cred că nu mai are vine de izbândă într-un sistem de detenţie care-l duce din rău spre mai rău…

…Dar pielea în care trăiesc aceste două minore nenorocite pe viaţă de un specimen care se numeşte în buletin “om”… şi de o “specimenă” care a ales să închidă ochii la abuzul propriilor fiice…?

Să fie oare pielea atât de-a dracu` pe omul care nu cunoaşte adevărata definiţie a existenţei?…

©LiterAnART

photo credits http://www.allocine.fr/film/fichefilm_gen_cfilm=124897.html

MIORIŢA USA_Romanian-American Independent Newspaper

Editorial despre a X-a Conferinta Internationala UNIFERO Inc. (Uniunea Internationala a Femeilor Romane) – 13-17 iulie 2017, Piatra Neamț, ROMÂNIA, aparut in MIORITA USA_publicatie romano-americana apartinand MIORITA CULTURAL ASSOCIATION – WEST SACRAMENTO, CA.

Publicatie accesibila aici MIORITA USA NEWSPAPER_AUG 2017_LQ

Site oficial aici http://www.mioritausa.news/

Album event aici https://www.facebook.com/ana.nedelcu.89/media_set?set=a.10212426161785619.1073741911.1128430269&type=3

news-logo-retina-1x-2-left

Atelierul PlayART ~ antreprenoriat social_Servicii

Atelierul PlayART – model de antreprenoriat social fondat in 2015 – revine dupa 2 ani de la implementare intr-o noua forma – business activ in 4 DOMENII DE ACTIVITATE pastrandu-si si componenta de baza (antreprenoriatul social).
Atelierul PlayART este detinut si administrat de Ana Nedelcu si isi are sediul in orasul Ploiesti, cu extinderea activitatii la nivel national si international.
~~~
OFERTA PlayART:


1. Artist/Designer de produs ECO unicat, confecţionează, promovează şi vinde articole vestimentare, accesorii şi interior d`ECO, sub brand-ului AnARTivism (https://www.facebook.com/AnARTivism/) iniţiat în 2005 ca fiind primul brand de gen din Romania.

2. Editare de carte, recenzii, prefaţa de carte, traduceri literare şi jurnalistice, sub denumirea LiterAnART (pseudonim literar https://www.facebook.com/LiterAnART/)

3. Educatie/Ateliere/Formare:
– educaţie ecologică (teoretică si practică)
– ateliere de Scriere Creativă (lirică, proză, scenaristică, jurnalism)
– formare în educaţia non-formală prin metodologie specifică aplicată

4. Consultanţă:
– management de proiect (sector ONG/tineret – https://www.facebook.com/EduPrahova/)
– pedagogie şi educaţie/non-formală
~~~

Povestea PlayART precum si toate serviciile aici https://atelierulplayart.wordpress.com/

Va astept cu drag!

playart

MANUAL de mişcare în masă sau cum teoria bate practica

Zilele acestea tot citesc şi mă minunez în legătură cu “preafericitul” manual de educaţie fizică care şi-a făcut apariţia în haosul necontrolat din învăţământul românesc… Adică el mai lipsea, parcă poposit ca cireaşa de pe tortul ce anunţă cu fast decesul sistemului… Tortul nu este nici el un oarecare, ci unul care pune grăsimea pe crupe bine de tot şi în timp scurt că doar, lipiţi de bancă şi cu mâinile la spate, nu avem cum să consumăm calorii şi eventual câteva kilograme bune… Săracii copii, mă uit în jur în fiecare zi şi observ foarte mulţi obezi…rămâne să mă întreb ce fac părinţii în cauză şi cum iau problema greutăţii excesive în mâini, că de sistem ne-am lămurit: i-a înfipt bine pe puşti în bănci.

Sincer, mi-e greu să-mi revin din coşmarul manualului cu pricina, din şocul provocat de noua carte alias “sfânta mişcare” trecută de pe teren în rândurile strâmte de carte şi de clasă…

Meditez la logica făptuitorilor de manual care, se pare, au mers pe următorul principiu: oricum nu se face sportul, mai ales la ţară, iar copiii stau săracii degeaba o oră sau fug în “abandon şcolar” că “nu facem ora de sport, plecăm mai devreme”.e656a16409e070de84bd11d4aaf435fd

Evident, cauzele sunt bine cunoscute: nu avem resurse de nici un fel – săli de sport, echipamente etc. – iar unii profesori (după cum personal am întâlnit) au probleme cu alcoolul. Probabil au uitat că predau materia “educaţie fizică”.

Dacă ne gândim profund, materia există doar pe hârtie, că ea nu se face oricum, aşa că de ce să nu o mai menţionăm şi pe alte hârtii decât pe cele de secretariat, respectiv în filele unui manual care ne învaţă cum să dăm în minge. Aşadar, logica este clară: nu vom mai sta degeaba la sport, ci vom sta cu folos: vom avea ce lectura.

Îmi imaginez saltele de gimnastică de la 1900 toamna, pline de purici şi alte microabe de sezon (!!!), cum vin ele în completarea manualului cu pricina care ne va spune exact: una pe dreapta, două pe stânga, dar mai uşor cu rostogolirile că ne rupem oasele.

Ar fi de râs, dacă n-ar fi tragic… dacă nu aş fi cunoscut îndeaproape situaţia şcolilor din rural şi aberaţiile pe care ţi le trântesc directorii dacă cumva vrei să mobilizezi elevii la sport. Tocmai de acest aspect mi-am adus aminte de scriu aceste rânduri, din peripeţiile personale prin şcolile din România.

Anul trecut, aflându-mă în postura de a preda sportul celor de gimnaziu, s-a început cu “nu se poate, nu avem sală, nu avem mingii, nu avem, nu putem…”. Evident deranjată de situaţie şi cu planuri mari de a reabilita situaţia locală, am cerut pentru început o minge nouă, că doar şcoala şi-ar permite măcar atât, pentru o porţie de mişcare de o oră/săptămâna. Cererea însă a fost cam exagerată… Iar restul, într-o poveste de zile mari aici https://ananedelcu.wordpress.com/2016/10/20/literatura-categoria-grea/ (e nevoie de o doză de răbdare pentru a citi totul din categoria “viaţa bate filmul”).

Concluzia este că manualul nostru cel nou încheie cu mare succes un ciclu al tembelismului înfipt în permutările din sistemul nostru de educaţie. Adică, până la urmă, de ce ar avea şi elevii noştri acces la săli de sport moderne, cu duşuri, cu vestiare, cu echipamente complete şi de o oră de sport zilnică (cum se practică în SUA de exemplu şi cum şi este normal; iar dacă vrem şi manual, să fie şi el, dar aferent unor ore de sport consistente !!!), dar şi de o educaţie în materie de nutriţie?… Când am putea să stăm cuminţi în bancă (cu mâinile la spate) şi să învăţăm să dăm cu mingea din cărţi.

Avem şi noi câţiva olimpici (bătrâni deja) la sport, dar sportul de masă a rămas îmbâcsit, cuprins într-un manual nefericit…

©LiterAnART

Wireless cu priză la purtător @ filosofia tehnologiei moderne

Încep prin a afirma foarte sincer că nu agreez telefoanele noi şi nici multitudinea de device-uri apărute în lumea noastră “civilizată” care, de altfel, ne mănâncă timp din viaţă reală şi din conexiunea cu existenţa noastră umană. Consider că un telefon e menit să vorbeşti la el când ai nevoie şi cam atât.

De curând însă, am intrat şi eu în lumea “civilizată” a tehnologiei, în caz de forţă majoră (zic eu), adică în lipsa de telefon, întrucât ultimul pe care l–am avut era tras pe modul “vintage 5 ani” , cu bateria rasă de vreme.

Ce să vezi, la noul contract întru în posesia unui telefon modern, cu toate touch-urile incluse, primit gratuit evident, că altfel n-aş fi dat nici 10 lei pe el.

Trecând peste faptul că touch-ul îmi dă bătăi de cap şi de navigare haotică pe ecran (până te obişnuieşti cu tehnologia tabula rasa, durează), un singur aspect m-a făcut să “pun mâna” pe tastatură şi să scriu aceste rânduri: durata bateriei nefericitului dispozitiv.

În acord cu filmele tip Chaplin neştiutorul, iau telefonul în prima zi de viaţă şi zic să navighez şi eu pe el, că na, măcar să învăţ să dau un telefon (ce mă interesa în mod principal). Trecând prin diverse aplicaţii ale telefonului (fără acces la net deocamdată), am remarcat cu stupoare că bateria respiră la foc intens şi îşi dă duhul sub ochii utilizatorului. Am zis că poate nefericitul dispozitiv o fi stricat şi am decis să mă reînfiinţez la serviciul clienţi din magazinul cu pricina. Probabil că femeia de acolo s-o fi întrebat de pe ce planetă am aterizat cu astfel de întrebări, adică ce se întâmplă cu bateria telefonului de îşi dă sfârşitul într-o singură zi sau în câteva ore? (!!??)

…la care ea îmi zice: “Păi cu cât este mai performant telefonul, cu atât se consumă mai repede bateria.” (ce mă!!???)

“Mai să fie!…” mi-am zis eu şocată de “magia” tehnologiei actuale. Adică, miile de oferte îţi bagă pe gât abonamente de tip “nelimitat” pe toate palierele conversaţionale (net, fix, voce, roaming etc.) dar nu prea ai cu să le foloseşti, cu alte cuvinte.

“Deci asta era filosofia tehnologiei de top”, îmi zic eu încă în stare de şoc. “Vindem wireless la kilogram, dar nu uitaţi de priză la dispozitiv, că altfel, nu aveţi cum să va conectaţi la hell-ul virtual creator de dependenţe care mai de care.”

Good point! Mă apuc şi de ceva cercetare pe teren şi întreb şi eu câţiva prieteni cum e cu telefonul performant. “Aaa, daa, îl incarc zilnic, mai ales dacă stau pe chat şi facebook…”.

Întrebarea mea este: pe când şi telefonul a cărui baterie nu se consumă? Dacă tot vrem să devenim virtuali…

Iată cum bateria telefonului devine o grijă zilnică în plus pentru omul utilizator de tehnologie. Să fac loc în geantă şi pentru priza de telefon…şi pentru căşti…cine a zis că tehnologia ne uşurează viaţa??!! Nu de alta, dar telefoanelor vechi (domnul să le odihnească 🙂 le ţinea bateria câte o săptămâna, două…

Mă mai întreb de ce unii oameni s-au pierdut prin munţi şi văi, neavând priză la îndemna naturii înconjurătoare…trist…

Mă mai întreb cu ce scop au fost create aceste telefoane şi tehnologia ultra-avansată?…

Acum, pe sistem self-sustained, cât să pedalezi la bicicletă ca să-ţi încarci bateria la telefon?! Sau ce te faci dacă n-ai bicicletă?! …

Să ne trăiască I Phone-le!

©LiterAnART

iphone-2390121_960_720

Previous Older Entries