În ultima perioadă m-am întâmplat în diferite contexte de business și în cadrul unor instituții publice/private de top, contexte în care am interacționat cu oameni pe partea de colaborări, proiecte și examene. Evident, nu este prima dată când dau piept cu realitatea românească și ale sale hibe acute, dar în urma acestor situații recente extrase din realitatea imediată, am realizat cât de rigid este construită societatea. Mă refer, în primul rând, la societatea românească, însă anumite cutume absurde identificate, au legătură cu un context extins.
Aici intervine întrebarea aceea clișeu: “Ce își doresc angajatorii?”, întrebare pe care ar trebui s-o lămurească consilierii vocaţionali în cadru școlar, pentru a forma tineri pregătiți pentru viață. Întrebarea adevărată este însă: “De fapt, CUM vrem să-i pregătim pentru viață și mai ales, pentru ce tip de viață?” Nu de alta, dar angajatorii din România, în momentul de față, se pare că își doresc sclavi pe plantație:
- să respecți 8 ore de lucru de birou chiar dacă nu este nimic de făcut à lipsa eficienţei;
- să nu întârzii dimineața nici 10 minute à lipsa flexibilităţii;
- să nu pleci decât la “fix punct fix” à lipsa adaptabilităţii;
- să nu fii diferit față de ceilalți angajați “pentru că toată lumea trebuie să lucreze la fel” à lipsa viziunii;
- să vii la cămașă când s-ar putea ca acel context să aibă rezultate mai bune dacă tu vii la tricou etc. … absurdități românești de angajator.
Totodată, în centrele de top întâmpinăm alte probleme: controlul excesiv “pă persoană fizică” mai rău ca la aeroport, buzunare, 0 metale, n-ai voie cu cercel, n-ai voie cu șervețel, n-ai voie cu apă etc. … absurdități de tip corporate de top (!). Am zis: “Mai aveți să ne dezbrăcăți de tot, ca să fim siguri că nu-l fraudăm pe D-zeu…”
Ce m-a frapat însă în toate aceste contexte, a fost un tip de discriminare perfidă, societală, în care cutuma face legea, iar tu, cetățeanul, omul, ești doar un purtător de execuție desăvârșită, dezbrăcat de identitatea umană. “Păi ce facem domnule?” am zis eu când mi s-a replicat: “Numai verigheta este permisă în acest centru. Singura bijuterie acceptată.” Am zis: “Ok, să înțeleg că e musai să fiu măritată ca să primesc un pic de respect din partea instituției. Adică, nici o altă podoabă nu e valabilă pe lume, deși poate pentru mine ar avea o semnificație. Apoi, de unde știți că nu sunt măritată, dar nu port verighetă, pentru că, pentru domnia mea, nu prea înseamnă nimic?… Știți, e aia cu <conexiunea umană, sufletul, compatibilitatea etc…>…”
Într-o discuție cu o cineva dintr-o firmă, o tipă îmi spune: “Există doar o persoană care pleacă mai devreme, că trebuie să-și ia copiii de la școală. Restul nu prea sunt motivați de schimbare de program.” Zic: “Ok, dar să știi că nu numai oamenii cu copii sunt ocupați pe lumea asta. Mai sunt și alte tipuri de “envolvement” posibile aici. Nu crezi că este cam discriminatorie atitudinea?” Ea zice: “Nu, așa e normal.”
Opiniile și dialogurile astea mi-au rămas prin memorie, până să văd aseară un film celebru pe care, spre rușinea mea, nu-l văzuse până acum, deși realizat în anul `89, și îmi tot plănuiam să-l derulez într-o zi.
In Memoriam Robin Williams – aseară, la una dintre televiziunile naționale. Omagiu adus actorului american care s-a sinucis în anul 2014, la 63 de ani. Un omagiu adus acestui actor cu un talent debordant, un mix al tragediei și comediei care, în viziune à la Shakespeare, ar reprezenta tipologia moralistului de situație. De altfel, actorul era recunoscut pentru un #knowledge extins – http://www.bbc.com/news/entertainment-arts-28765693
“The Dead Poets Society” (“Societatea Poeților Decedați”) este un film despre educație, în primul rând; apoi este despre cutume sociale, despre interdicții societale, reguli și regulamente, comitete și comiții, strictețe și coerciție. Totul aplicat generației tinere care, în viziunea anului 1959 a spațiului american Vermont, acest nord-est al supremației albe, era considerată un instrument prin care adulții își puneau în practică propriile dorințe și idei. Că “așa este cel mai bine, cum spun eu”. Iar replica venea pe măsură: “Yes, Sir!”. Acest “Sir” pe care cultura americană l-a cultivat de-a lungul anilor, spune multe despre o mentalitate în care tatăl (în mod special) este un fel de D-zeu al familiei, mai mult chiar decât un stâlp al familiei, cum am putea considera în mod clişeistic. De altfel, în unele zone rămase mai conformiste ale Statelor Unite, acest “Sir” adresat tatălui este încă păstrat, iar tânărul cu greu poate spune “No, Sir!”
Anii `60 ai unei Americi de care te cam sperii, când începea să miroasă a epocă rock`n`roll, când generația tânără începea să se emancipeze – fierberea de dinaintea exploziei…
Într-un campus de top dar și de tip “închisoare federală” din Vermont, unde elevii de liceu din categoria “emerit” erau aduși și lăsați spre grijă personalului însărcinat cu pedepse dure, fizice și psihice în caz de deviere de la norme, se înfățișează un profesor altfel, un prof de engleză, fost elev și el al acestei școli, ce poposește acum în “arena leilor” spre a-i învăța pe tineri… despre viață… și mai puțin a le implanta în cap o informație menită a fi uitată în scurt timp. Profesorul John Keating este atipic pentru contextul dat, cât mai ales pentru vremurile în care el trăia, având metode de lucru neconvenționale.
Vizionam filmul și mă gândeam că nici azi, în 2018, la noi în România, nu putem concepe unele dintre aceste metode, deși ne chinuim, care cum putem, să implementăm ceva educație non-formală în școli. În `60 așa ceva era de neconceput. Tendințele, deși prefigurau anii furioși ai revoltei generației tinere, erau considerate “unorthodoxe” în această atmosferă de călugărie și strictețe.
Keating rupe foile învechite ale manualelor motivând inutilitatea limbajului de lemn, se urcă cu picioarele pe catedră demonstrând astfel noile perspective din care ar trebui privită viață, îi învață pe băieți (școala fiind exclusiv de băieți) cum să simtă poezia, s-o recite, s-o scandeze (slam poetry de azi), depășind astfel matematica rigidă la care era supusă. Îi îndrumă spre gândire individuală (gândirea critică de azi), îi sfătuiește să-și urmeze pasiunile, să trăiască clipa (“carpe diem” este un lait motiv al filmului). Whitman și Sheakespeare devin idoli ai unei înțelegeri supreme a vieții, creația literară devine sacră, văzută prin ochii acestui profesor îndrăzneț, iar limitele actului creator nu există, creația o poate zămisli oricine, dacă își caută și descoperă resursele interioare.
Așadar, filmul este și despre literatură, scriere și poezie, un domeniu care mie mi-e este extrem de drag, pe care l-am studiat și pe care-l practic. Cu atât mai mult, acest film mi-a fost de interes.
Nu în ultimul rând, pelicula se încadrează în acea listă despre educația revoluționară, recomandată profesorilor spre vizionare, alături de: “Dangerous minds”, “Domnului profesor, cu dragoste”, “Lean on me”, “Take the lead” sau “Freedom Writers” (o listă @ http://www.filmetari.com/filme-probleme-liceu/). Personal, le-am vizionat pe toate, fiind direct interesată de educație, în calitate de profesor/trainer, și afirm cu încredere că aceste filme sunt extraordinare resurse de învățare a unor metode noi de predare.
Keating este considerat un rebel, un rebel acum, un elev “emerit” atunci al școlii Vermont care, trecând prin același iad strict închis în cravată și mindset, i s-a părut floare la ureche să revină în calitate de profesor spre a aborda altfel educația generației tinere. Probabil cu speranța că și modelul Vermont s-a mai schimbat între timp, Keating se lovește aici de pereți grei, opaci, de “nu ai cum să-i schimbi la vârstă lor”, de “ei trebuie să facă ce le spunem noi” sau “folosești metode neortodoxe de a preda”.
Keating însă lucrează pe sectorul soft al ființei umane, acolo unde ființa încă în devenire are nevoie de descoperire, explorare, intervenție și conștientizare a propriului EU: adolescența. Este dificilă însă educația adolescenților: cât la % îi formezi “soft” și cât la % îi formezi “hard” într-o societate în care se cere conformismul, se cere să studiezi asiduu și să devii doctor, avocat sau economist, acolo unde te lovești de părinții care nu ies din “Sir” și care știu exact pe ce drum trebuie s-o ia odrasla lor.
Un film atât de actual despre educație, nu numai la nivel global, însă mai ales la nivel de pământ românesc, unde ne confruntăm încă cu toate situațiile date de aceste imagini. Și ne punem întrebări: oare nu ar trebui să punem accent major și pe o Școală a Părinților? Ca să nu mai spun de perfecționarea profesorilor pe metodologie modernă…
Dar ce faci dacă tu ești un Keating la clasă și vine un părinte să-ţi reproșeze că-i bagi baliverne în cap copilului său, când tu, de fapt, îl înveți despre viață?
Un astfel de părinte își vede copilul mort prin suicid în acest film, atunci când nu poate accepta că fiul său este pasionat de teatru mai mult ca orice pe lume și ar vrea să se facă actor. A fi actor în anii `60 ai Americii convenționale era despre ratare, era despre eșec, despre ridicol și umilință. “Ce va zice lumea? Am investit atât de mult pentru că tu să ajungi la Vermont. »
Există « carpe diem » și există precauție în a face lucrurile. Descătușarea mentală și emoțională a unui tânăr ținut până mai ieri în hăţişurile unei educații de tip « Yes, Sir!» la orice, poate deveni un drum primejdios, ea are nevoie de dozaj, are nevoie de consiliere, de un părinte înțelegător care să știe să asculte, are nevoie de timp de reflecție și integrare în propriul EU.
O eră de început de creștere a nivelului de conștiință, în care tinerii urmau să se avânte în viața concretă, să o descopere, să o observe, să o analizeze pe toate fațetele… datorită unui profesor cu viziune, un profesor care a reușit chiar și pe cel mai timid elev al clasei să-l încurajeze să aibă o voce importantă.
Întradevăr, sfârșitul filmului reprezintă o introducere în anii ce vor urma, un `63 al lui Martin Luther King, o epocă a maselor purtătoare de voci, vremuri ale semnalelor de alarmă asupra respectării drepturilor omului. Iar tinerii vor reprezenta vocea cea mai puternică în acest dat.
Tu ce ai face pentru a deveni un Keating și a forma elevi care să schimbe mentalitatea angajatorului de tip “vrem un sclav”? Căci ce-și doresc angajatorii până în ziua de azi este, în majoritate, un sclav la locul de muncă, înarmat cu un CV impresionabil, plin de competențe și abilități pe care nu le va putea folosi, sunt interzise…
Generația tânără nu are nevoie să fie formată ca supus spre a perpetua sclavagismul modern al muncii de sisif (plătită oricum derizoriu în România), ci are nevoie să fie formată spre a veni mereu cu ceva nou, care să ofere alternative sănătoase angajatorilor şi societăţii. După cum spunea Steve Jobs: “Nu are sens să angajăm oameni inteligenți, pentru ca mai apoi să le spunem ce să facă; angajăm oameni inteligenți pentru a ne spune ei ce să facem.”
Trailer film @ https://www.youtube.com/watch?v=wrBk780aOis
“Carpe diem. Seize the day, boys. Make your lives extraordinary”, celebra replică ce a intrat în istorie, a fost inclusă în topul celor mai frumoase replici de către Institutul American de Film, pelicula fiind înscrisă în top 100 al celor mai inspiraționale filme ale tututor timpurilor.
poetrusic = poetry + music; cuvânt folosit în film într-un context pe care te las să-l descoperi singur(ă);
©LiterAnART-12/03/2018
photo credits @ https://en.wikipedia.org/wiki/Dead_Poets_Society
AVAN`GARDE by Ana Lucreția Nedelcu 